ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3856/2014

Asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată la data de 25 august 2011 sub nr. 58000/3/2011 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, reclamanții B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.I., G.F.I., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A. au chemat în judecată pe pârâtele SC B.P. SA și E.F.G.N.E.F. II B.V., prin mandatar SC B.P. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună: 1. constatarea caracterului abuziv, cu consecința că nu produc efecte asupra reclamanților, al clauzelor contractuale cuprinse în contractele de credit încheiate de reclamanți cu SC B.P.

SA: 1.1 clauzele referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii și, ca o consecință a caracterului abuziv al acestor clauze, constatarea caracterului fix al ratei dobânzii la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractului de credit; 1.2 clauzele care prevăd dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii; 1.3 clauzele care prevăd modalitatea (formula) de calcul a dobânzii raportat la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile; 1.4 clauzele referitoare la comisionul de acordare/de acordare și gestiune a creditului; 1.5 clauzele referitoare la instituirea comisionului de administrare lunară și la modul de calcul al acestuia; 1.6 clauzele referitoare la rambursarea anticipată a creditului parțială/totală, care instituie un comision de rambursare anticipată și condiționează rambursarea anticipată de acordul băncii; 1.7 clauzele referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral nivelul comisioanelor; 1.8 clauzele referitoare la dreptul băncii de a debita, automat, orice cont al împrumutatului; 1.9 clauzele referitoare la obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de SC B.P.

SA; 1.10 clauzele referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul (de a considera creditul exigibil anticipat) în cazul: a) neexecutării, de către împrumutat, a oricărei obligații asumate prin contractul de credit și/sau prin contractele accesorii acestuia; b) nerespectării clauzelor contractuale de către orice persoană terță obligată față de bancă în baza contractelor accesorii contractelor de credit; c) neonorării la termen, de către împrumutat, și declarării scadente a altor obligații ale acestuia față de bancă; 1.11 clauzele referitoare la dobândirea, de către bancă, a statutului de administrator al bunurilor aduse ca garanție, precum și cele referitoare la atribuțiile sale în calitatea astfel dobândită; 2. constatarea nulității altor clauze din contractele de credit, încheiate de reclamanți cu SC B.P.

SA, clauze ce fac obiectul primului capăt de cerere al prezentei acțiuni, a actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii emise de pârâtă, în temeiul clauzelor contractuale menționate la pct. 1.1 al primului capăt de cerere al prezentei acțiuni, precum și a graficelor de rambursare aferente acestor acte unilaterale; 3. constatarea nulității prevederilor din actele adiționale emise de SC B. SA cu privire la reclamanți, în vederea punerii în aplicare a O.U.G.

nr. 50/2010, referitoare la rata dobânzii, prin care se instituie o rată a dobânzii variabilă (atât rata dobânzii curente, cât și rata dobânzii penalizatoare - dobândă majorată); 4. constatarea, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, a acordului reclamanților, exprimat în calitate de consumatori, de a continua derularea contractelor de credit, încheiate de reclamanți cu SC B. SA, ce fac obiectul prezentei acțiuni, după eliminarea clauzelor abuzive; 5. restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamanți, cu titlu de dobândă sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulității prin prezenta acțiune, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor; 6. obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat motivele de fapt și de drept pentru care consideră caracterul abuziv al clauzelor menționate, fiind incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000, întrucât prin aceste clauze nenegociate se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. În drept, au fost invocate dispozițiile legale în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000, interpretată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010, C. civ. și C. proc. civ. În susținerea cererii, reclamanții au depus la dosarul cauzei, în copii conforme cu originalul, contractele de credit încheiate între părți, graficele de rambursare, actele adiționale, notificările și corespondența purtate între părți, înscrisuri privind încercările de soluționare amiabilă a litigiului.

Prin cererea completatoare depusă la data de 21 februarie 2012, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor și la acoperirea prejudiciului moral, cuantificat la suma de 100.000 lei pentru fiecare dintre reclamanți și a dobânzii legale pentru sumele achitate în plus de către aceștia. Prin întâmpinarea depusă la data de 21 februarie 2012 și la data de 24 aprilie 2012, pârâtele SC B.P. SA și E.F.G.N.E.F. II B.V. prin mandatar SC B.P. SA au invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, pârâtele au arătat că cererea are caracter patrimonial, în raport de criteriul valoric, aplicabil în funcție de individualitatea fiecărei pretenții în parte, dreptul de creanță este prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani, iar pe fondul cauzei a prezentat argumentele de fapt și de drept pentru care consideră că respectivele clauze criticate au fost negociate și, în orice caz, nu sunt abuzive. În drept, au fost invocate prevederile art. 115 C. proc. civ. și ale Legii nr. 193/2000. În apărare, pârâtele au depus la dosarul cauzei, în copii conforme cu originalul, dovezi privind renunțarea reclamanților la termenul de gândire de 10 zile, înscrisuri privind lipsa oricăror încercări de negociere a clauzelor contractuale din partea reclamanților, situația privind evoluția dobânzii variabile, ofertele de produse ale băncii, centralizator privind ofertele formulate conform O.U.G.

nr. 50/2010, dovezi privind situația dobânzilor pe piața bancară la produse similare. Prin încheierea de ședință din data de 25 septembrie 2012, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței materiale, iar prin încheierea din data de 30 octombrie 2012, a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Prin sentința civilă nr. 20100 din 21 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 58000/3/2011, Tribunalul București - secția a Vl-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta E.F.G.N.E.F. II B.V., a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C.

(G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A., în contradictoriu cu pârâta SC B.P.

SA, a admis, în parte, capătul 1 de cerere și a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare lunară și al clauzelor referitoare la obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de SC B. SA, a admis, în parte, capătul 2 de cerere, a constatat nulitatea absolută a clauzelor menționate și a obligat societatea pârâtă la restituirea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor constatate ca abuzive referitoare la comisionul de administrare lunară, a obligat pârâta la plata de dobândă legală pentru sumele plătite nedatorat de reclamanți către pârâtă, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăți și până la restituirea lor efectivă, a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere, a respins, ca neîntemeiată, cererea privind acordarea daunelor morale și a compensat cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a arătat că, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, din care rezultă că prin constatarea caracterului abuziv al unor clauze reclamanții solicită aplicarea sancțiunii nulității absolute, observând, totodată, că prin dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale O.U.G. nr. 50/2010, invocate în susținerea cererii, se protejează nu doar un interes personal, individual, ci și un interes public, general, obștesc, rezultă că cererea vizează aplicarea sancțiunii nulității absolute și este imprescriptibilă extinctiv, motiv pentru care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta prin întâmpinare.

Pe fondul cauzei, în ceea ce privește clauzele referitoare la comisionul de administrare, prima instanță a constatat că scopul perceperii acestui comision este neclar, iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care prevăd că orice contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze clare, fără echivoc, precum și dispozițiilor art. 78 din Legea nr. 286/2004. Prima instanță a apreciat că negocierea putea privi, cel mult, doar cuantumul acestui comision. Or, în cauză, nu cuantumul acestui comision este criticat de reclamanți, ci însuși existenta lui, sustinându-se că se percepe în absența unei contraprestații din partea pârâtei. Prima instanță a reținut că, în ceea ce privește clauzele în discuție, acestea nu respectă nici exigențele bunei credințe, deoarece inserarea acestui comision a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamanților prin majorarea considerabilă a ratei lunare.

Potrivit considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „.la evaluarea bunei credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare". Practic, prin inserarea acestui comision, pârâta a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul părții reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei- credințe.

Având în vedere cele expuse mai sus, ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare și potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prima instanță a constatat nulitatea absolută a respectivelor clauze, clauze care, în temeiul art. 6 din Legea nr. 193/2000, nu mai produc efecte asupra consumatorilor, contractul de credit putând continua și în absența clauzelor considerate abuzive. Cu privire la petitul referitor la rambursarea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, principiul restituito in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit.

Acest principiu decurge din cel al retroactivității efectelor nulității; numai prin revenirea la situația anterioară emiterii actului nul, părții vătămate îi este reparat întreg prejudiciul, astfel încât prima instanță a obligat societatea pârâtă la restituirea, către reclamanți, a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor constatate ca abuzive și la plata de dobândă legală pentru sumele plătite nedatorat de reclamanți către pârâtă, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plați și până la restituirea lor efectivă.

Referitor la alegerea societății de asigurări, prima instanță a apreciat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 190/1999 deoarece, potrivit art. 18 al acestui act normativ „Contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător". În ceea ce privește clauzele referitoare la dobândă, prima instanță a reținut că din analiza clauzelor contractuale menționate rezultă că la momentul încheierii contractelor de credit ale reclamanților existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, contracte de credit cu dobânda fixă în monedă națională sau în euro, contracte de credit cu dobânda variabilă stabilită fie în funcție de dobânda de referință a băncii, fie în funcție de indicele de referință.

Astfel, prima instanță a apreciat că reclamanții au avut posibilitatea de a negocia conținutul clauzei privind dobânda, putând opta între mai multe tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă națională sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcție de indicele E./L./ R.; cu dobânda variabilă calculată în funcție de dobânda de referință variabilă afișată la sediile băncii. în aceste condiții, în care reclamanții și-au exercitat opțiunea pentru un anumit tip de credit, prima instanță a apreciat că aceștia și-au asumat și existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile contractuale, astfel că cerința existenței relei credințe a pârâtei nu subzistă. De asemenea, prima instanță a apreciat că în ceea ce privește restul clauzelor a căror nulitate s-a solicitat, deși nu au fost negociate, acestea nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind respinse, ca neîntemeiate, și aceste capete de cerere.

Referitor la daunele morale solicitate de reclamanți pentru suferințele de ordin psihic îndurate ca urmare a practicilor abuzive practicate de pârâtă, prima instanță a respins, ca neîntemeiat, și acest capăt de cerere, având în vedere că reclamanții s-au rezumat a face simple afirmații, nesusținute de probe, relativ la aceste cereri. Având în vedere că actele ce formează obiectul prezentului litigiu au fost încheiate între reclamanți și pârâta SC B.P. SA, astfel încât această pârâtă justifică legitimitatea procesuală pasivă, întrucât în raport de aceasta se urmărește valorificarea drepturilor deduse judecății, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare in judecata formulată în contradictoriu cu pârâta E.F.G.N.E.F.

II B.V.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel apelanta pârâtă SC B. SA, la data de 01 martie 2013, înregistrat la data de 25 martie 2013 sub nr. 58000/3/2011 la Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată cu privire la capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare lunară perceput de bancă, a clauzei privind obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de bancă, precum și cu privire la obligarea băncii la restituirea către reclamanți a sumelor plătite în baza clauzelor constatate ca abuzive referitoare la comisionul de administrare lunară și a dobânzii legale pentru sumele plătite nedatorat de către reclamanți către pârâtă, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăți și până la restituirea lor, și menținerea restului dispozițiilor sentinței primei instanțe ca legale și temeinice.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ. Cererea de apel a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.244,89 lei, conform art. 11 alin. (1), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, și cu timbru judiciar în cuantum de 5 lei, potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995. Apelanta nu a depus înscrisuri noi în susținerea cererii de apel. Prin întâmpinarea depusă la data de 24 mai 2013, intimații reclamanți B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A. au solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de apelanta pârâtă SC B. SA și menținerea sentinței civile apelate sub acest aspect ca legală și temeinică.

Intimații reclamanți nu au depus înscrisuri noi în apărare. Legal citată, intimata pârâtă E.F.G.N.E.F. II B.V. nu a formulat întâmpinare, dar s-a prezentat în fața instanței de apel prin apărătorul ales, exprimându-și poziția procesuală în sensul admiterii apelului declarat de apelanta SC B. SA. Împotriva aceleiași sentințe au formulat apel apelanții reclamanți B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A., la data de 27 februarie 2013, înregistrat la data de 25 martie 2013 sub nr. 58000/3/2011 la Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile apelate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 282 și urm. C. proc. civ. Cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în conformitate cu prevederile art. 15 lit. j) și art. 1 din O.G. nr. 32/1995. Apelanții nu au depus înscrisuri noi în susținerea cererii de apel. Prin întâmpinarea depusă la data de 13 septembrie 2013, intimatele pârâte SC B. SA și E.F.G.N.E.F. II B.V. au solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanții reclamanți B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A. În drept, au fost invocate prevederile art. 115 și urm. C. proc.

civ. Intimatele nu au depus înscrisuri noi în apărare. Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 14 noiembrie 2013, apelanții reclamanți B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A. au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimate prin întâmpinare, menținându-și poziția procesuală exprimată prin motivele de apel. Prin Decizia civilă nr. 483 din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta SC B. SA, împotriva sentinței civile nr. 20100 din 21 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 58000/3/2011, în contradictoriu cu intimații B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C.

(G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A. A admis apelul formulat de apelanții B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A., împotriva sentinței civile nr. 20100 din 21 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 58000/3/2011, în contradictoriu cu intimații SC B. SA, și E.F.G.N.E.F. II B.V. prin mandatar SC B.P. SA. A schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul că: A constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive cuprinse în contractele de credit încheiate între părți referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele bancare și de a debita automat orice cont al împrumutatului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: 1. În ce privește apelul formulat de apelanta-pârâtă SC B. SA: Prin sentința civilă apelată a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată, formulată de reclamanții B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A., în contradictoriu cu pârâta SC B.P. SA, constându-se caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de administrare lunară și la obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de banca împrumutătoare, fiind, totodată, obligată aceasta la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data efectuării plăților și până la restituirea efectivă a sumelor achitate.

Pârâta SC B. SA a înțeles să critice prin apel soluția de admitere a capetelor de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de administrare lunară și la obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de banca împrumutătoare și, ca o consecință, soluția de admitere a acțiunii în nulitate absolută privind aceste cauze, restituirea comisionului de administrare încasat și plata dobânzii legale corespunzătoare. Instanța de apel a apreciat că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ținând seama de întregul material probator administrat, efectuând o corectă coroborare și apreciere a probelor, precum și o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, cât privește soluția de admitere atacată.

De asemenea, motivarea soluției în fapt și în drept a fost realizată în mod corespunzător, oferindu-se răspuns apărărilor părților, astfel încât instanța de apel își însușește argumentele expuse în considerentele hotărârii atacate, urmând a completa motivarea soluției de admitere, în parte, a cererii, prin raportare la motivele de apel invocate de către apelanta pârâtă. Între reclamanți, în calitate de împrumutați și pârâta SC B. SA, în calitate de bancă, s-au încheiat 13 contracte de credit ipotecar și, respectiv, pentru nevoi personale, având ca obiect acordarea unor împrumuturi bănești, cu obligația rambursării acestora în rate lunare.

Printre alte clauze, părțile au stipulat în aceste convenții obligația pentru împrumutat de a plăti pentru creditul acordat un comision de administrare lunară de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului, fără a exista alte stipulații contractuale care să definească sfera serviciilor acoperite prin plata comisionului de administrare. De asemenea, în contractele de credit s-a prevăzut obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de banca împrumutătoare. Considerând că aceste clauze au caracter abuziv, reclamanții au formulat prezenta cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta, pe care prima instanță a apreciat-o ca întemeiată și în mod just a admis-o, în raport de dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, conform cărora „orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate". De asemenea, art. 4 din același act normativ dispune: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil." Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în cazul contractelor de credit încheiate cu reclamanții, instanța de apel a constatat că acestea sunt contracte de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii, ci au fost preformulate de către bancă, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

De asemenea, a constatat că respectivele clauze criticate sunt identice în toate convențiile de credit deduse judecății, ceea ce susține prezumția lipsei negocierii, dedusă din art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fără ca banca pârâtă să fi administrat dovezi în sensul că ar fi acordat clienților, cel puțin, posibilitatea de a negocia respectivele clauze. Procedând la analizarea clauzelor declarate de prima instanță ca fiind abuzive, instanța de apel a constatat că acestea se înscriu în definiția legală dată de art. 4 alin. (1) din actul normativ indicat. Astfel, clauza din convențiile de credit încheiate între părți privind plata comisionului de administrare lunară este, în mod legal și temeinic, apreciată ca abuzivă, deoarece în contractele însușite de părți nu sunt specificate, în niciun mod, contraprestațiile care să justifice achitarea respectivelor sume, pe întreaga perioadă de creditare.

Altfel spus, împrumutații sunt obligați să achite băncii, pe toată durata de rambursare a creditului, un comision de administrate în cuantum de 0,10% din valoarea soldului, fără ca părțile să arate în contract care este obligația corelativă a băncii pentru încasarea acestor sume. Reclamanții și-au însușit contractele de credit cunoscând obligația că datorează un comision de administrare, fără a cunoaște însă care sunt serviciile pe care le primesc în schimb și fără a avea, astfel, posibilitatea efectuării unui minim control asupra obligațiilor asumate de pârâtă. În aceste condiții, clauza în discuție nu se bucură de claritate, deoarece, prin raportare la conținutul convențiilor de creditare, consumatorii nu sunt înștiințați cu privire la prestațiile asumate de agentul economic.

Deducerea obligațiilor băncii din simpla denumire a comisionului nu este posibilă în lipsa cunoștințelor de specialitate, deoarece sensul noțiunii de „administrare a creditului" nu este cunoscut, în mod facil și inerent, de orice persoană străină de activitatea desfășurată în domeniul bancar. De aceea, reclamanții, în calitate de consumatori persoane fizice, neprofesioniste, aveau dreptul de a cunoaște toate serviciile și activitățile pe care banca pârâtă avea obligația să le presteze în schimbul comisionului de administrare perceput. în lipsa unei astfel de precizări, banca se găsește în situația de a nu desfășura niciun fel de prestație, dar de a încasa comisionul aferent, fără a fi expusă vreunui risc și fără a fi posibil controlul judiciar pentru verificarea îndeplinirii sau neîndeplinirii îndatoririlor sale, taxate cu acest comision.

Nu pot fi primite susținerile apelantei în sensul că acest comision de administrare este inclus în obiectul principal al contractului de credit și că, astfel, este exclus de la controlul caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. în acest sens, trebuie subliniat că, într-un contract de credit, prestația caracteristică a împrumutatului este aceea de a rambursa ratele lunare de credit, la care se adaugă prețul creditului, adică dobânda. Or, diferitele comisioane nu pot fi apreciate ca intrând în sfera obiectului principal al contractului, ci constituie costuri distincte de împrumutul acordat și dobânda contractuală asumată, adăugându-se acestora pentru a determina costul total al creditului.

Altfel spus, comisionul de administrare nu constituie un element prin care se definește obiectul principal al contractului pentru a fi exclus evaluării privind caracterul abuziv. Instanța de apel a considerat ca fiind corectă soluția primei instanțe, care a reținut îndeplinirea cerințelor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în privința clauzei analizate. Astfel, comisionul de administrare nu a format obiectul negocierii sau al posibilității de negociere între părți, nefiind administrate dovezi în acest sens, atât timp cât contractele de credit încheiate de reclamanți conțin clauze identice în această privință. De asemenea, clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, care sunt nevoiți să achite sume de bani pentru contraprestațiile băncii care nu le sunt în niciun fel cunoscute.

Dezechilibrul rezultă din faptul că reclamanții plătesc comisionul de administrare, iar în lipsa prevederii în contract a contraprestațiilor pârâtei, aceasta este liberă să nu execute niciun serviciu sau activitate, fără ca o atare conduită să poată fi cenzurată sau sancționată între părți ori pe cale judiciară. Caracterul semnificativ al dezechilibrului se desprinde din împrejurarea că acest comision se achită prin raportare la valoarea soldului, lunar și pe întreaga durată de creditare, până la rambursarea întregului credit, adică pe perioade care depășesc, în unele cazuri, 30 de ani. în fine, lipsa bunei-credințe a băncii s-a reținut prin aceea că banca a omis, cu intenție, să stipuleze în contractele de adeziune, preformulate, obligațiile asumate în schimbul comisionului de administrare, îngrijindu-se să nu ignore numai obligația de plată a consumatorilor.

Referirile apelantei la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, care recunosc legalitatea comisionului de administrare, nu prezintă nicio relevanță pentru soluționarea prezentei cauze, deoarece, pe de-o parte, acest act normativ nu se aplică și contractelor de credit încheiate înainte de intrarea în vigoare a ordonanței, cum este cazul în speță, iar pe de altă parte, clauza este abuzivă prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv ca urmare a faptului că lipsește indicarea din cuprinsul contractelor a contraprestatiei băncii. Altfel spus, comisionul de administrare nu este considerat abuziv doar prin simplul fapt al stipulării lui, ci ca o consecință a caracterului echivoc al clauzei care îl cuprinde și care nu permite o minimă verificare a obligațiilor corelative ale băncii împrumutătoare.

De asemenea, instanța de apel a considerat că este abuzivă și clauza din contractele de credit privind obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de banca împrumutătoare, fiind valabile considerațiile de mai sus privind caracterul nenegociat al acestei clauze, ceea ce atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000. În privința contractelor de credit ipotecar, prima instanță a reținut, în mod corect, incidența art. 18 din Legea nr. 190/1999, în conformitate cu care contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător. În privința contractelor de credit pentru nevoi personale, nu sunt aplicabile aceste dispoziții legale speciale, dar sunt incidente aceleași rațiuni care au determinat legiuitorul să interzică băncii creditoare impunerea asigurătorului.

Astfel, la încheierea contractului de asigurare, împrumutatul poate și trebuie să beneficieze de principiul autonomiei de voință, să aleagă liber persoana asigurătorului, astfel încât să se asigure, în cazul intervenirii riscurilor asigurate, că despăgubirile sau indemnizațiile corespunzătoare vor fi achitate. în același timp, întrucât împrumutatul are calitatea de asigurat în contract și achită primele de asigurare, acesta poate și trebuie să contracteze cu o societate de asigurare care îi satisface interesele inclusiv sub aspectul costurilor asigurării, fără a se vedea supus riscului de a plăti prime de asigurare peste posibilitățile și necesitățile sale. Împrejurarea că banca pune la dispoziție o listă cu societățile de asigurare cotate cel mai bine pe piața de profil nu înlătură caracterul abuziv al clauzei, deoarece analiza se raportează la modul de formulare al acesteia, iar nu la modalitatea în care banca o pune în executare.

Astfel, o atare clauză ar lăsa băncii posibilitatea de a indica debitorului său o singură societate de asigurare agreată sau mai multe, limitând opțiunea sa și prejudiciindu-l sub aspectul costurilor asigurării sau al acoperirii riscurilor asigurate. Așa fiind, din modul de formulare rezultă crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, atât timp cât banca este liberă să aleagă una sau mai multe societăți de asigurare pe care să i le impună împrumutaților săi, fără ca aceștia să poată alege un alt asigurător care să răspundă cel mai bine intereselor lor. De asemenea, reaua-credință a băncii rezultă din intenția cu care aceasta a stipulat clauza preformulată, cu încălcarea dispoziției legale exprese, cuprinse în art. 18 din Legea nr. 190/1999, care nu îi dă dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător.

Față de cele arătate, s-a reținut ca fiind legală și temeinică soluția de constatare a caracterului abuziv a celor două clauze analizate și, pe cale de consecință, ca fiind justă soluția de constatare a nulității absolute parțiale a contractelor de credit numai în privința acestor clauze, urmând ca raporturile contractuale dintre părți să subziste fără prevederile declarate abuzive. De asemenea, pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanți, pentru restabilirea situației anterioare și pentru înlăturarea tuturor consecințelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de nulitate absolută, s-a reținut că prima instanță a obligat, în mod corect, pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de administrare lunară.

În ceea ce privește acțiunea în restituirea prestațiilor, aceasta a fost întemeiată pe plata nedatorată, ca urmare a dispariției fundamentului executării prestației reclamanților, prin declararea nulității clauzelor contractuale în baza cărora aceștia și-au executat obligațiile.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. C. civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța de apel a constatat întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația efectuată de reclamantul - solvens, cu privire la comisionul de administrare, a avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective, prin aplicarea sancțiunii nulități absolute și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.

S-a reținut că, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților în situația anterioară. în schimb, în cazul de față este pe deplin realizabilă obligația băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menționat. Dată fiind reaua credință a pârâtei, astfel cum s-a reținut mai sus, dedusă din modul de formulare a clauzei privind comisionul de administrare lunară, aceasta a fost, în mod just, obligată la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, calculată de la data fiecărei plăți și până la data restituirii efective a debitelor, conform art. 994 C. civ.

2. În ce privește apelul declarat de reclamanții B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A. Prin sentința civilă apelată a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanții B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C.

și P.A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, constându-se caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de administrare lunară și la obligația împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de banca împrumutătoare, fiind totodată obligată aceasta la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data efectuării plăților și până la restituirea efectivă a sumelor achitate. în schimb, prima instanță a respins,ca neîntemeiate, celelalte pretenții ale reclamanților privitoare la alte clauze criticate ca fiind abuzive și la plata unor despăgubiri morale, fiind respinsă, totodată, ca neîntemeiată și cererea formulată de aceeași reclamanți în contradictoriu cu pârâta E.F.G.N.E.F.

II B.V. Reclamanții au înțeles să critice soluțiile de respingere pronunțate de prima instanță, pe care instanța de apel Ie-a apreciat, în parte, ca fiind legale și temeinice, cu precizarea că prezintă caracter abuziv și clauzele referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele bancare și de a debita, automat, orice cont al împrumutatului. Clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele bancare este abuzivă prin aceea că are un conținut echivoc, nu cuprinde niciun element pe baza căruia să se verifice temeinicia motivelor care să justifice derogarea de la principiul forței obligatorii și al irevocabilității actului juridic civil. Astfel, cum a fost necesar acordul ambelor părți pentru perfectarea contractului de credit, tot astfel regula impune ca ambele părți să-și exprime consimțământul mutual pentru modificarea unor clauze contractuale, potrivit art. 969 alin. (2) C. civ.

Or, banca pârâtă și-a rezervat dreptul de a modifica, în mod unilateral, comisioanele bancare, fără a se arăta împrejurările în care o atare conduită contractuală ar fi justificată. în acest mod, se lasă la discreția băncii posibilitatea ca, oricând, să modifice cuantumul comisioanelor stipulate, iar în eventualitatea unui litigiu, nu se poate aprecia dacă modificarea este întemeiată sau nu, conform unor criterii obiective. Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind corectă o atare majorare unilaterală a comisioanelor, pentru a nu se reține caracterul abuziv al clauzei ar trebui ca, în urma intervenirii modificării, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractele de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă. Invers, modificarea comisioanelor ar fi posibilă și în jos, în sensul micșorării, însă o atare posibilitate nu poate fi verificată atât timp cât nu sunt precizate criteriile pe baza cărora s-ar putea produce aceasta. Faptul că în cazurile concrete ale reclamanților nu s-a pus problema modificării comisioanelor bancare nu constituie un argument solid în sensul lipsei caracterului abuziv al clauzei, deoarece Legea nr. 193/2000 sancționează existenta acestei caracteristici, iar nu modul în care a fost exercitată respectiva stipulație contractuală.

Altfel spus, nu este relevant faptul că banca nu a făcut aplicarea acestei clauze, ci faptul că aceasta lasă locul unui abuz împotriva consumatorului, elementele care alcătuiesc costul total al creditului fiind lăsate la puterea discreționară a băncii creditoare. Așa fiind, clauza analizată este nenegociată, conform considerentelor arătate mai sus, este imprecisă, ca formulare, prin aceea că nu conține niciun element pe baza căruia să se verifice justețea modificării unilaterale a contractelor, este rezultatul relei-credințe a pârâtei, care a stipulat clauza preformulată în convențiile tipizate și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, defavorizând consumatorii.

Tot abuzivă este și clauza privind dreptul băncii de a debita, automat, orice cont al împrumutatului, fiind aplicabile aceleași considerente de mai sus. în plus, trebuie precizat că abuzul rezultă din lipsa oricăror criterii care să individualizeze conturile ce pot fi debitate automat, în condițiile în care reclamanții au dreptul de a-și deschide conturi bancare cu destinații speciale. Or, tragerile sumelor din conturi afectate anumitor scopuri pot crea prejudicii pentru titularii respectivelor conturi sau pentru terțe persoane, străine de convențiile de credit, cu încălcarea unor dispoziții legale imperative. De exemplu, un împrumutat își deschide un cont bancar în care virează sumele reprezentând prestația întreținerii pentru minorul aflat în întreținerea sa, care astfel se vede lipsit de mijloacele necesare traiului, deși satisfacerea creanței sale este prioritară față de valorificarea celorlalte creanțe, inclusiv bancare, conform art. 563 C. proc.

civ. Tot astfel, contul debitat poate fi alimentat cu drepturi salariale, care nu ar putea fi urmărite de creditori decât în limita unei treimi din nivelul salariului, conform art. 409 alin. (1) C. proc. civ. Aceste dispoziții legale sunt imperative în protejarea drepturilor și intereselor debitorului și a creditorilor acestuia, însă respectarea lor este pusă sub semnul întrebării în situația în care pârâta poate efectua tragerea ratelor de credit restante din orice cont al debitorului său, fără a ține seama de destinația specială a acestuia. La fel, nu prezintă importanță faptul că, în cazul reclamanților, nu s-a ajuns în situația de a se debita astfel de conturi, ci este relevant faptul că respectiva clauză, prin modul de formulare, lasă la discreția băncii posibilitatea de a acționa contrar unor dispoziții legale imperative.

Față de cele arătate, instanța de apel a constatat caracterul abuziv al celor două clauze analizate și, pe cale de consecință, a constatat nulitatea absolută a acestora, înlăturându-le din contractele de credit încheiate între părți, care vor rămâne în ființă, conform art. 13 din Legea nr. 193/2000, cu excluderea tuturor clauzelor apreciate pe cale judiciară ca fiind abuzive. S-a mai reținut că toate celelalte 7 clauze criticate de reclamanți nu constituie clauze abuzive, astfel cum a constatat, în mod corect, și prima instanță, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr. 193/2000. Clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii nu are caracter abuziv, fiind neîntemeiată solicitarea reclamanților de a se constata caracterul fix al ratei dobânzii la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractului de credit.

În acest sens, este relevant faptul că reclamanții au optat pentru încheierea convențiilor de creditare pe durata prevăzută în contract, acceptând prețul creditului, respectiv obligația de plată a dobânzii contractuale. Clauza privind caracterul fix al dobânzii este clară în sensul că aceasta se întinde pentru o perioadă de 12 luni, calculată de la momentul primei trageri din contul de credit. Așadar, consumatorii sunt, în mod neechivoc, înștiințați despre faptul că rata dobânzii este fixă numai pentru o anumită perioadă, respectiv pentru primele 12 luni, acceptând că pentru perioada ulterioară și până la rambursarea creditului dobânda va fi variabilă. Sub acest aspect, nu se poate reține faptul că stipulația contractuală nu ar fi formulată prin utilizarea unor termeni clari, preciși, accesibili oricărui consumator fără cunoștințe de specialitate.

Ulterior perioadei de 12 luni, dobânda contractuală devine variabilă, fiind acceptată de către ambele părți prin semnarea contractului de creditare. Modalitatea în care banca va proceda la modificarea ratei dobânzii nu este discreționară, atât timp cât în contractele de credit s-au prevăzut, în clar, împrejurările și condițiile în care intervine modificarea acesteia, fie în sensul majorării, fie în sensul micșorării. Astfel, dobânda se stabilește în funcție de indicele de referință stabilit de bancă pentru creditele ipotecare acordate în moneda contractului, iar acest indice de referință se determină în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii pe piața bancară din România.

Așa fiind, verificarea cuantumului dobânzii contractuale este posibilă, pornind de la criteriile clare arătate în contractele de credit, orice consumator nemulțumit având posibilitatea de a se adresa instanței judecătorești pentru a constata neconformitatea dobânzii variabile cu clauzele contractuale, dacă este cazul. Controlul judiciar este posibil, atât timp cât în convenția părților se găsesc elementele ce permit verificarea modalității în care fluctuează dobânda contractuală variabilă în cazul fiecărui contract de credit în parte. De asemenea, conform acelorași clauze contractuale, valoarea indicelui de referință este adusă la cunoștința publică prin intermediul unităților de presă și prin afișare la sediul băncii, iar orice modificare a ratei dobânzii este comunicată anterior împrumutatului, care are, astfel, posibilitatea de a acționa conform intereselor sale, verificând, inclusiv, corecta aplicare a clauzei contractuale în discuție de către bancă.

Prin urmare, atât timp cât reclamanții și-au asumat semnarea contractelor de credit cu o dobândă fixă pe o durată determinată și cu o dobândă variabilă ulterior acestei perioade, iar convențiile conțin elemente clare și suficiente pentru determinarea ratei dobânzii, nu se poate considera că este abuzivă clauza privind modificarea acesteia, fiind posibil controlul judiciar în caz de litigiu între părți cu privire la cuantumul dobânzii calculate de către banca pârâtă. Ca o consecință a reținerii caracterului legal al clauzei privind modificarea unilaterală a ratei dobânzii, apare ca fiind legală și clauza accesorie privind dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii.

în acest mod, ambele părți au evidența clară și actualizată a sumelor rămase de restituit din creditul acordat, incluzând cuantumul actual al ratei dobânzii variabile. Nici clauza privind modalitatea de calcul a ratei dobânzii raportat la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile nu poate fi apreciată ca abuzivă, atât timp cât exprimarea este clară, neechivocă și inteligibilă pentru consumatori. în plus, Regulamentul B.N.R. cuprindea o dispoziție în baza căreia băncile puteau considera anul de 360 de zile pentru calcularea dobânzii, fiind păstrată această posibilitate și prin O.U.G. nr. 50/2010, în art. 38. în orice caz, chiar dacă s-ar considera că această clauză este abuzivă, dezechilibrul creat în detrimentul împrumutaților nu este unul semnificativ, de natură a atrage nulitatea absolută a clauzei.

Clauza referitoare la comisionul de acordare/de acordare și gestiune a creditului nu este abuzivă pentru faptul că acesta este prevăzut într-un cuantum clar, reprezentând un procent calculat în funcție de valoarea creditului, care se plătește o singură dată, la semnarea contractului, iar nu pe toată durata de creditare. Altfel spus, consumatorul este înștiințat de la început și în mod neechivoc despre faptul că are obligația de a suporta costurile încheierii contractului de credit.

Chiar dacă nu sunt indicate în contracte serviciile acoperite prin plata acestui comision, acest lucru rezultă din coroborarea denumirii comisionului cu momentul scadenței acestui, respectiv data perfectării contractului de credit, astfel că orice consumator fără cunoștințe de specialitate înțelege că trebuie să suporte cheltuielile generate cu personalul băncii pentru primirea cererii de creditare, consultanța acordată pentru formarea dosarului, verificarea documentației depuse, verificarea eligibilității clientului etc. Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcție de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii, atât timp cât aceasta a înțeles să aplice regula proporționalității.

în plus, chiar dacă operațiunile îndeplinite sunt de ordin administrativ și, în principal, tipice, totuși importanța analizei fiecărui dosar de credit crește proporțional cu valoarea creditului. De asemenea, nimic nu i-a împied