Decizia nr. 234/2018 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare prevăzută la art. 6.1 lit. b) în contractele credit pentru nevoi personale încheiate de reclamanții A., D., H. (pentru acest reclamant, clauza prevăzută în contractul w/24 aprilie 2008), U., Y., AA.,B., T., BB., II., CC. (pentru acest reclamant numai clauza prevăzută în contractul x/8 februarie 2008), HH., LL., PP., QQ., TT., UU., VV., YY., ZZ., AAA.;

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare prevăzută la art. 9.1 lit. a) în contractele credit pentru nevoi personale încheiate de reclamanții J., V., I. (pentru acest reclamant clauza prevăzută în contractul y/14 iunie 2007 +), L. (pentru acest reclamant, clauza prevăzută în contractul z/19 iulie 2006), R., X., GG.;

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare prevăzută la art. 7.1 lit. b) în contractele credit ipotecar încheiate de reclamanții F., K., O., N., DD., MM., OO., NN.;

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare prevăzută la art. 8.1 în contractul credit ipotecar încheiat de reclamantul P., la art. 8.2 în contractul încheiat de reclamantul Z., H. (pentru acest reclamant, clauza prevăzută în contractul de credit ipotecar v/13.072006), I. (pentru acest reclamant, clauza prevăzută în contractul t/18 septembrie 2006), L. (pentru acest reclamant, clauza prevăzută în contractul de credit ipotecar s/19 iulie 2006), respectiv la art. 8.3 în contractele încheiate de reclamanții FF., EE. și JJ.;

Constată caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare prevăzută la art. 7.1 în contractul credit ipotecar încheiat de reclamanta RR.; Respinge celelalte pretenții ca neîntemeiate; Obligă pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanții prevăzuți la secțiunea II suma de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus. Reclamanții au formulat cerere prin care au solicitat, în principal, lămurirea dispozitivului sentinței pronunțate la data de 26 noiembrie 2015, iar, în subsidiar, completarea sentinței, arătând că nu rezultă cu claritate dacă instanța a omis să soluționeze cererea completatoare. Prin sentința civilă nr. 6546 din 19 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a hotărât următoarele: Respinge cererea de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 6670/26.11.2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA. toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la EEE. situat în București, Splaiul Unirii nr. 223 et. 3 în contradictoriu cu pârâtele BBB. S.A., CCC. prin Mandatar BBB. S.A. și DDD. prin mandatar BBB. S.A. ambele cu domiciliul în București, str. x,sector 1 . Admite cererea de completare a sentinței nr. 6670/26.11.2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Respinge pretențiile formulate prin cererea adițională ca neîntemeiate. Împotriva sentinței civile nr. 6670/26.11.2015 și împotriva sentinței civile nr. 6546/19.10.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x, au formulat apel reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA. au formulat apel. Împotriva sentinței civile nr. 6670/26.11.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x, a formulat apel și pârâtă BBB. S.A. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2015. Apelanții-reclamanți au invocat, în cadrul cererii de motivare a apelului declarat împotriva sentinței nr. 6546/2016 pronunțată de primă instanță în cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 95 O.U.G. nr. 50/2010, în forma inițială, anterior adoptării Legii nr. 288/2010. Prin încheierea din 1 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, ca inadmisibilă. Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de apelanții-reclamanți, instanța, față de dispozițiile art. 29 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, a constatat că nu există o relație de legătură suficientă între dispozițiile legale criticate și obiectul cauzei. Astfel, s-a reținut, în esență, că dispozițiile art. 95 în forma inițială a O.U.G. nr. 50/2010 nu produc efecte prin ele însele asupra raportului juridic dedus judecății, ci numai prin edictarea dispozițiilor art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010. Prin urmare, legea de aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, modificând art. 95, a condiționat producerea efectelor actelor adiționale considerate acceptate tacit de lipsa notificării formulate de către una dintre părțile contractante în termenul legal fixat, efectele actelor adiționale acceptate în aceste noi condiții producându-se în temeiul Legii nr. 288/2010, și nu a O.U.G. nr. 50/2010. La 3 noiembrie 2017, împotriva soluției pronunțată prin încheierea din 1 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, ca inadmisibilă, au formulat recurs reclamanții A., C., D., F., H., J., K., M., O., Q., S., U., V., W., Y., Z., AA., B., E., G., I., L., N., P., R., T., X., BB., FF., DD., II., KK., MM., OO., CC., EE., GG., HH., JJ., LL., NN., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ. și AAA. Prin cererea de recurs depusă la data de 3 noiembrie 2017 s-a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare la Curtea de Apel București a cererii de sesizare a CCR cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, arătând că motivul de casare pe care se întemeiază prezentul recurs este greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. Ulterior, prin memoriul de recurs depus la data de 22 noiembrie 2017, recurenții-reclamanți au reiterat solicitarea privind casarea hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare la Curtea de Apel București a cererii de sesizare a CCR cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 și au evidențiat că motivul de casare pe care se întemeiază prezentul recurs este greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. În esență, recurenții-reclamanți au arătat că instanța Curții de Apel București a apreciat că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare a CCR prevăzută la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, statuând că prevederile cu privire la care au invocat excepția de neconstituționalitate nu au legătură cu obiectul cauzei. Capetele din cererea reclamanților care presupun analiza prevederilor cu privire la care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, au susținut recurenții, sunt următoarele: A. Constatarea nulității clauzelor cuprinse în actele adiționale emise în temeiul O.U.G. nr. 50/2010, prin care s-a prevăzut faptul că dobânda urmează să varieze în funcție de un indice public de referință (LIBOR/EURIBOR, în funcție de moneda în care s-a acordat creditul) și prin care s-a stabilit o marjă fixă; B. Constatarea nulității actelor adiționale, încheiate ulterior actelor de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce privește clauzele referitoare la modul în care urmează să varieze dobânda și prin care se modifică marja fixă. Astfel, recurenții-reclamanți au susținut că nu au solicitat doar anularea actelor adiționale considerate acceptate tacit - doar acestea fiind vizate de art. II din Legea nr. 288/2010 și, care potrivit opiniei instanței, produc efecte doar ca urmare a edictării art. II din Legea nr. 288/2010. Niciunul dintre actele adiționale atacate în prezenta speță nu ar fi fost încheiate dacă nu exista prevederea potrivit căreia orice refuz de semnare al reclamanților ar fi condus oricum la încheierea contractului. S-a mai arătat că în privința niciunuia dintre actele adiționale nu a existat un consimțământ liber exprimat și că în ipoteza în care ar fi putut refuza aceste acte, cu toții le-ar fi refuzat, subliniindu-se că nimeni nu poate afirma că o prevedere precum art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 nu are aptitudinea de a influența consimțământul părților la încheierea actelor adiționale în discuție. Recurenții-reclamanți au susținut că prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 sunt extrem de relevate în legătură cu valabilitatea și legalitatea actelor adiționale atacate. In ipoteza in care ele nu ar fi existat, actele adiționale ar fi fost doar niște înscrisuri ale băncii, lipsite de orice relevanță juridică. Împrejurarea că au fost promulgate dispozițiile art. II ale Legii nr. 288/2010 este irelevantă și a creat o situație și mai nedreaptă pentru consumatori, stabilindu-le un termen de refuz care nu le-a fost util. Consumatorii nu aveau posibilitatea de a refuza actele adiționale, au susținut recurenții-reclamanți. S-a arătat că prevederile art. 95 încalcă principiul securității juridice. Ca urmare a emiterii actelor adiționale criticate de reclamanți prin prezenta cerere, dobânda din totalitatea acordurilor ce fac obiectul prezentului dosar a fost modificată, iar această modificare a avut loc în lipsa acordului reclamanților. Modificarea a operat în chiar contra scopului actului normativ (O.U.G. nr. 50/2010) care în privința produselor de creditare cu dobândă variabilă prevede că dobânda trebuie să fie formată dintr-o marjă fixă pe toată perioada de creditare și un indice variabil. In toate contractele reclamanților, marja fixă a fost modificată, în cele mai multe cazuri ea depășind cuantumul inițial al ratei dobânzii stabilite în contract în perioada 2006-2008. Recurenții-reclamanți au susținut că prevederile criticate nu sunt previzibile. Pe baza interpretării lor, nu se poate decide dacă se aplică sau nu contractelor ce se aflau în derulare la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010. Totodată, prevederile art. 95 intră în contradicție cu prevederile art. 40 și 41 din forma O.U.G. nr. 50/2010 în vigoare la acel moment. Nu există o prevedere expresă care să statueze care sunt modificările impuse de lege și care nu sunt impuse de lege. Modificarea dobânzii, respectiv a prețului contractului nu poate fi o modificare impusă de lege, au susținut recurenții. Desigur că, în opinia băncii, orice modificare contractuală poate fi interpretată ca o modificare impusă de legislație, tocmai pentru a le conferi acest avantaj al acceptării tacite. In plus, au arătat recurenții-reclamanți, actul normativ nu prevede care sunt condițiile în care este analizat și apreciat comportamentul consumatorului în funcție de care se apreciază acceptarea tacită a actului adițional. In speță, băncile exhibă câte un asemenea act adițional pentru fiecare contract, în ipoteza în care contractul respectiv face obiectul unui litigiu în fața instanțelor, însă problema este că nu toți consumatorii au fost informați cu privire la un asemenea act adițional și nici nu li s-a pus la dispoziție un termen de acceptare. Totodată, un alt aspect care denotă imprevizibilitate este reprezentat de împrejurarea că actul normativ statuează că numai art. 37 1 , art. 50-57, art. 66-69 și art. 70-71 din ordonanța de urgență se aplică și contractelor aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, celelalte articole ale acesteia neaplicându-se acestor contracte. În practică, lucrurile au stat cu totul altfel, creându-se astfel dificultăți pentru consumatori și instanțe în aprecierea valabilității unor acte adiționale care au concretizat aplicarea altor prevederi din O.U.G. nr. 50/2010 în privința contractelor lor de credit. Aceste articole se referă la refinanțarea creditelor, la o mai bună transparență a clauzelor contractuale, la rambursarea anticipată și la cesiunea contractului de credit unei terțe persoane, iar nu modificarea cuantumului dobânzii contractuale. S-a mai susținut că prevederile criticate încalcă principiul neretroactivității legii civile. In contextul aplicării lor în privința contractelor aflate în derulare, în privința unui element esențial al contractului, respectiv prețul - dobânda creditului, se încalcă principiul neretroactivității legii civile. Recurenții-reclamanți au mai susținut că, prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, a fost încălcat principiul bicameralismului. În continuare, s-a arătat că, astfel cum sunt redactate prevederile criticate, ele nu acordă consumatorilor un drept de a refuza actul adițional, ceea ce afectează în mod direct libertatea de a contracta a cetățenilor. Prin Legea nr. 88/2010 a fost creat un artificiu, însă instanța constituțională trebuie să observe că la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, moment la care o parte dintre consumatori au fost notificați cu privire la împrejurarea că în vederea implementării prevederilor acestui act normativ, trebuie să semneze un act adițional, iar în cazul în care nu vor semna, oricum acesta va fi considerat acceptat tacit. Cea mai gravă problemă a acestor prevederi legale și acte adiționale, s-a arătat, este că acești consumatori nu au avut nicio posibilitate să le refuze la momentul emiterii lor, iar Legea nr. 288/2010 a intrat în vigoare ulterior și le-a conferit un asemenea drept. Ceea ce este relevat este că, inițial, nu a existat posibilitatea denunțării acestor acte, iar pentru această perioadă și în privința celor care au semnat/acceptat tacit acele acte adiționale prevederile sunt neconstituționale. Recurenții-reclamanți au solicitat instanței constituționale să observe că acești consumatori au semnat actele adiționale/le-au acceptat tacit, astfel: li se învedera că orice ar opta, actul adițional va produce efecte pentru că așa prevăd normele O.U.G. nr. 50/2010. În acest context, consumatorii s-au văzut fără opțiunea reală de a refuza aceste acte și nu s-au prezentat la bancă în vederea semnării, sperând că acordul lor cu banca nu se va modifica. Majoritatea au dorit să refuze asemenea acte adiționale; pentru majoritatea, marja fixă calculată de profesionist și impusă prin aceste acte adiționale, este mai mare decât rata dobânzii (în întregul său) stabilită inițial în contract. Este greu de imaginat că acesta a fost scopul unei directive pentru protecția consumatorilor; Abia ulterior, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010 le-a fost conferită opțiunea de a refuza aceste acte adiționale, însă la acest moment nimeni nu i-a notificat în legătură cu o asemenea posibilitate. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu art. 483 și urm., art. 488 din C. proc. civ. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente: Pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale cu privire la soluționarea unei excepții de neconstituționalitate este necesară îndeplinirea următoarelor condiții de admisibilitate, ce rezultă din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992: excepția de neconstituționalitate să fie ridicată într-un litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj; excepția de neconstituționalitate să vizeze o lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță în vigoare; dispoziția legală care face obiectul excepției de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei; prevederile legale care formează obiectul excepției să nu fi fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Art. 5 din același act normativ arată că, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) și (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate nu are de verificat decât îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției, cerințe care, de altfel, sunt și condiții de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, fără a se pronunța asupra temeiniciei. Verificarea condițiilor prevăzute de lege a fost stabilită în competența instanței în fața căreia a fost ridicată această excepție, așa încât Curtea de Apel București respectând aceste dispoziții, a verificat cererea recurenților oprindu-se mai întâi asupra admisibilității sesizării potrivit reglementării din alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992. Înalta Curte, reține că dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma inițială, prevăd următoarele: "(1)Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. (3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. (4) Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept. (5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită." Legea nr. 288/2010, de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a adus modificări acestei ordonanțe, prin art. II statuându-se astfel: "(1) Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți. (2) Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi." Este adevărat că dispozițiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, în forma inițială, stipulează că nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită, însă din analiza dispozițiilor art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, rezultă că actele adiționale nesemnate de către consumatori, și considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a legii, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, numai dacă consumatorul sau creditorul nu notifică cealaltă parte, în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Astfel, art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 produce efecte doar în raport cu Legea nr. 288/2010. Prin urmare, cum actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a legii își vor produce efectele doar în situația în care părțile contractante nu formulează o notificare în sens contrar, dispoziție prevăzută de Legea nr. 288/2010, de aprobare a O.U.G. nr. 50/2010, înseamnă că efectele actelor adiționale acceptate în aceste condiții se produc în baza legii de aprobare a ordonanței, și nu a O.U.G. nr. 50/2010. Pornind de la împrejurarea că, în conformitate cu art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile normative puse în discuție trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, înțelegând prin aceasta fondul litigiului și orice alte prevederi care au legătură cu fondul litigiului, Înalta Curte constată că, dispozițiile art. 95 în forma inițială a O.U.G. nr. 50/2010 - care prevăd în alin. (5) că, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită -nu produc efecte prin ele însele asupra raportului juridic dedus judecății, ci numai prin edictarea dispozițiilor art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, motiv pentru care nu există legătură între dispozițiile legale criticate de reclamanți și obiectul concret al cauzei, așa cum, în mod corect, a reținut Curtea de Apel București. În consecință, având în vedere că, în speță, nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 - în ce privește legătura cu soluționarea cauzei, iar în conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. (5) din aceeași lege, acesta este un impediment pentru sesizarea Curții Constituționale de către instanța de judecată în fața căreia s-a invocat excepția, soluția din încheierea recurată, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, respectiv art. 29 alin. (5) raportat la alin. (1) al aceluiași articol din Legea nr. 47/1992. Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.