ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 639/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, înregistrată sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., NICOLAE-LOGICAN LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., în contradictoriu cu pârâtele CCC. S.A., CCC. PRIN MANDATAR CCC. S.A. și DDD. PRIN MANDATAR CCC. S.A., au solicitat: să se constate caracterul abuziv al clauzelor prin care este consacrat dreptul (nu și obligația băncii) de a modifica unilateral rata dobânzii, al clauzelor referitoare la comisionul de administrare și al celor referitoare la comisionul de acordare și, în consecință: să se constate nulitatea absolută a clauzelor contestate; să se constate nulitatea absolută a actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii și a graficelor de rambursare, emise de pârâte; să constate caracterul variabil al ratei dobânzii în funcție de valoarea de referință LIBOR 3M, încă de la momentul încheierii contractelor de credit, cu consecința determinării unei marje a băncii ca diferență dintre rata dobânzii la momentul încheierii fiecăruia dintre contractele de credit și valoarea indicelui LIBOR 3M calculat la același moment, dobânda contractuală fiind formată din marja fixă calculată potrivit mecanismelor de calcul atașate cererii; să se elimine comisioanele de acordare și de administrare din contract; să fie obligate pârâtele la modificarea contractelor de credit în sensul celor expuse la punctele 4 și 5 și la emiterea unor noi grafice de rambursare conforme cu noua formă a contractelor, sub sancțiunea de penalități în cuantum de 100 RON/zi de întârziere până la executarea acestor obligații; să se dispună repunerea părților în situația anterioară și, în consecință, să fie obligate pârâtele la restituirea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor arătate la punctele 4 și 5; să fie obligate pârâtele la plata de daune morale în cuantum de 11.400.000 RON în solidaritate activă, pentru prejudiciul suferit prin faptele ilicite ale pârâtelor, constând în introducerea de clauze abuzive în contractele de credit; în subsidiar, fiecare dintre reclamanți solicită o despăgubire de 200.000 RON pentru prejudiciul suferit individual; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6670 din 26 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamanții Q., E., TT., G., KK., în contradictoriu cu pârâtele CCC. S.A., CCC. și DDD.; a fost admisă în parte cererea formulată de ceilalți reclamanți; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare prevăzută la art. 6.1 lit. b) în contractele credit pentru nevoi personale încheiate de reclamanții A., D., H. (pentru acest reclamant, clauza prevăzută în contractul x/1000/9083/24 aprilie 2008), U., Y., AA., B., T., BB., II., CC. (pentru acest reclamant numai clauza prevăzută în contractul x/8 februarie 2008), HH., MM., QQ., RR., UU., VV., WW., ZZ., AAA., BBB.; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare prevăzută la art. 9.1 lit. a) în contractele credit pentru nevoi personale încheiate de reclamanții J., V., I. (pentru această reclamantă clauza prevăzută în contractul x/14 iunie 2007), L. (pentru această reclamantă, clauza prevăzută în contractul x/19 iulie 2006), R., X., GG.; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare prevăzută la art. 7.1 lit. b) în contractele credit ipotecar încheiate de reclamanții F., K., O., N., DD., NN., PP., OO.; s-a constat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de acordare prevăzută la art. 8.1 în contractul credit ipotecar încheiat de reclamantul P., art. 8.2 în contractul încheiat de reclamantul Z., H. (pentru acest reclamant, clauza prevăzută în contractul de credit ipotecar x/13.072006), I. (pentru această reclamantă, clauza prevăzută în contractul x/18 septembrie 2006), L. (pentru această reclamantă, clauza prevăzută în contractul de credit ipotecar x/19 iulie 2006), respectiv la art. 8.3 în contractele încheiate de reclamanții FF., EE. și JJ.; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare prevăzută la art. 7.1 în contractul credit ipotecar încheiat de reclamanta SS.; au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate; a fost obligată pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanții prevăzuți la secțiunea II suma de câte 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Prin sentința civilă nr. 6546 din 19 octombrie 2016, pronunțată în același dosar, s-a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinței nr. 6670 din 26 noiembrie 2015, formulată de reclamanți; s-a admis cererea de completare a sentinței nr. 6670 din 26 noiembrie 2015 și s-au respins pretențiile formulate prin cererea adițională ca neîntemeiate.

Reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., NICOLAE-LOGICAN LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB. au declarat apel împotriva sentinței civile nr. 6670 din 26 noiembrie 2015 și împotriva sentinței civile nr. 6546 din 19 octombrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, iar pârâta CCC. S.A. a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 6670 din 26 noiembrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015.

Prin încheierea din 01 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a pus în vedere apărătorului apelanților-reclamanți să depună precizări cu privire la cadrul procesual în apel; a pus în vedere în vedere apelantei-pârâte să depună la dosar cererile de renunțare la judecată în original; a fost respinsă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea de emitere a adresei către Banca Națională a României; a fost amânată judecarea apelului la data de 06.12.2017.

Prin decizia civilă nr. 293A din 14 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., J., K., L., M., N., Q., R., S., T., V., W., X., Y., Z., AA., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., NICOLAE-LOGICAN LL., MM., NN., OO., PP., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB. împotriva sentinței civile nr. 6670 din 26 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015; a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă CCC. S.A. împotriva aceleiași sentințe; a fost anulată în parte sentința apelată, în ceea ce îi privește pe reclamanții O., U., I., P., BB., CC. și QQ.; s-a luat act de renunțarea la judecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții O., U., I., P., BB., CC. și QQ.. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în privința celorlalți apelanți-reclamanți, în sensul că: a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor DDD. și CCC.; a fost respinsă cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtele DDD. și CCC., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta CCC. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii de către bancă, din contractele de credit încheiate cu reclamanții: A. - art. 5.2; D. - art. 5.2; F. - art. 6.2; H. - art. 5.2 (din contractul nr. x/24.04.2008); J. - art. 8.1, cu excepția tezelor I și a II-a; K. - art. 6.2; Q. - art. 5.2; V. - art. 8.1, cu excepția tezelor I și a II-a; Y. - art. 5.2; Z. - art. 6.2; AA. - art. 5.2; B. - art. 5.2; E. - art. 5.2; L. - art. 8.1, cu excepția tezelor I și a II-a (din contractul de credit nr. x/19.07.2006); N. - art. 6.2; R. - art. 8.1, cu excepția tezelor I și a II-a; T. - art. 5.2; DD. - art. 6.2; FF. - art. 6.1 și art. 6.2; II. - art. 5.2; NICOLAE-LOGICAN LL. - art. 5.2; PP. - art. 6.2; EE. - art. 6.1, art. 6.2; HH. - art. 5.2; MM. - art. 5.2; OO. - art. 6.2; RR. - art. 5.2; SS. - art. 6.2; TT. - art. 5.2; UU. - art. 5.2; VV. - art. 5.2; WW. - art. 5.2; XX. - art. 5.2; ZZ. - art. 5.2; AAA. - art. 5.2; BBB. - art. 5.2.; au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor privind comisionul de administrare și de acordare, ca neîntemeiate; a fost înlăturată dispoziția primei instanței privind cheltuielile de judecată. A fost obligată pârâta CCC. S.A. la plata sumei de 500 RON către fiecare dintre reclamanții A., D., F., H., J., K., Q., V., Y., Z., AA., B., E., L., N., R., T., DD., FF., II., NICOLAE-LOGICAN LL., PP., EE., HH., MM., OO., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., ZZ., AAA., BBB.. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost admis apelul declarat de apelanții-reclamanți O., U., I., P., BB., CC. și QQ. împotriva sentinței civile nr. 6456 din 19 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015. A fost anulată în parte sentința civilă nr. 6456 din 19 octombrie 2016, în ceea ce-i privește pe reclamanții O., U., I., P., BB., CC. și QQ.. S-a luat act de renunțarea la judecata cererii completatoare formulată de reclamanții O., U., I., P., BB., CC. și QQ.. A fost respins apelul declarat de ceilalți apelanți-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 6456 din 19 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat. A fost obligată apelanta-pârâtă CCC. S.A. la plata sumei de 150 RON către fiecare dintre apelanții-reclamanți A., D., F., H., J., K., Q., Y., Z., AA., B., E., L., N., R., T., DD., FF., II., PP., EE., HH., MM., OO., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., ZZ., AAA., BBB..

Prin decizia civilă nr. 1310A din 20 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 293 A din 14 februarie 2018, fomulată de apelanții-reclamanți, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 20 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins cererea de lămurire a deciziei civile nr. 293 A din 14 februarie 2018, fomulată de apelanții-reclamanți, ca neîntemeiată.

Împotriva încheierii din 01 noiembrie 2017, a încheierii din 20 iunie 2018 și a deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018 și a deciziei nr. 1310 din 20 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, A., H., Q., Y., E., T., EEE., LL., FFF., TT., XX., BBB., F., M., W., B., R., II., HH., SS., WW., AAA., D., K., V., AA., N., FF., EE., RR., VV., ZZ., C., J., S., Z., L., DD., PP., OO., UU. și YY. au formulat cereri de recurs.

În ceea ce privește încheierea din 01 noiembrie 2017, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 267 din TFUE.

Recurenții-reclamanți susțin că, în calitate de cetățeni ai Uniunii Europene, aveau dreptul la obținerea unei interpretări a normelor Directivei din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Dubiul în legătură cu aplicarea corectă rezultă tocmai din antagonismul celor două soluții ale Curții de Justiție a Uniunii Europene date în speța "Banco Espanol" și respectiv cauza "Kassler".

Totodată, recurenții-reclamanți susțin că art. 267 din TFUE statuează că în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Recurenții-reclamanți susțin și că era absolut necesară trimiterea întrebărilor în contextul în care prima instanță a considerat că aceștia solicită modificarea contractului și a respins cererea, iar prin cererea de apel au criticat strict aspectul calificării solicitării lor drept încercare de modificare a contractului.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurenții-reclamanți arată că, deși nu rezultă în mod clar nici din cuprinsul Legii nr. 193/2000 și nici din jurisprudența instanței europene dacă este permisă ori nu o modificare a contractului de către instanța națională, Curtea de Apel București, în condițiile în care este instanță ce pronunță o hotărâre nesupusă unei alte căi de atac ordinare, a respins solicitarea acestora.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenții-reclamanți arată că în dreptul național românesc existau numeroase prevederi care statuau că o dobândă variabilă trebuie compusă din marjă fixă și un indice transparent de variație: art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 93 lit. g) din O.U.G. nr. 174/2008.

Potrivit recurenților-reclamanți, deși situația juridică avea nevoie de clarificări, instanța de apel a respins cererea de sesizare Curții de Justiție a Uniunii Europene, considerând că este vorba de o modificare a contractului, interpretând și aplicând greșit dispozițiile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000, precum și pe cele corespondente din Directiva 93/13.

O altă critică vizează respingerea cererii de probe constând în emiterea unei adresei către Banca Națională a României, instanța de apel încălcând astfel dreptul la apărare al recurenților-reclamanți și principiul rolului activ în aflarea adevărului în prezenta cauză.

În susținerea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel, cu încălcarea principiului disponibilității, nu a analizat cauza sub toate aspectele, astfel cum în mod expres au solicitat prin cererea de apel.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel în mod greșit a stabilit limitele în care poate modifica hotărârea primei instanțe, întrucât prin cererile de apel au solicitat să fie avute în vedere toate argumentele invocate în fața primei instanțe, nu doar pe cele expuse în cererea de apel.

Față de împrejurarea că ne aflăm în materia protecției consumatorilor, recurenții-reclamanți arată că legislația aplicabilă ocrotește un interes public, iar jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene statuează că instanța, din oficiu, poate analiza caracterul abuziv al unor clauze chiar în cazul în care părțile nu au solicitat acest lucru.

Totodată, recurenții-reclamanți susțin că au cerut modificarea hotărârii primei instanțe în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată, astfel că rezultă că au învestit instanța de apel cu soluționarea tuturor aspectelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În opinia recurenților-reclamanți, în mod greșit și contrar celor discutate în cadrul dezbaterilor, instanța de apel a considerat că aceștia nu doresc anularea actelor unilaterale de modificare a dobânzii.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată că prin fiecare nerespectare a evoluției indicelui aplicabil monedei CHF, respectiv LIBOR, banca a încheiat un act unilateral de modificare a ratei dobânzii în sensul creșterii acesteia contrar evoluției LIBOR. Având în vedere că LIBOR a scăzut în permanență, dobânda trebuia să scadă, însă banca a menținut dobânda contractuală la nivelul de 6,99%, indiferent de valoarea dobânzii stabilite în contract.

Astfel, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel a concluzionat greșit că, dacă nu există dovezi scrise ale acestor modificări ale dobânzii, actele unilaterale nu există, deoarece modificarea dobânzii rezultă din extrasele de cont care atestă plata lunară a dobânzii.

Un alt aspect invocat de recurenții-reclamanți vizează determinarea obiectului judecății de către instanța de apel, cu privire la clauzele de dobândă criticate.

Astfel, recurenții-reclamanți arată că, analizând comparativ decizia recurată - pag. 24, paragraful final - și anexa cererii de chemare în judecată, respectiv rubrica acesteia în care sunt menționate în mod complet clauzele atacate, se observă că instanța de apel nu a avut în vedere toate clauzele atacate, încălcând în acest fel principiul disponibilității și dispozițiile ce reglementează caracterul devolutiv al apelului.

Cu privire la apelul declarat împotriva hotărârii prin care a fost soluționată cererea de completare a deciziei recurate, recurenții-reclamanți arată că instanța de apel în mod nelegal a ignorat o parte a argumentelor ce conduceau la anularea actelor adiționale și a clauzelor cuprinse în acestea.

Recurenții-reclamanți consideră că erau excluse din obiectul cererii adiționale doar acele acte unde a existat un refuz expres, iar banca a luat act de refuz lăsând contractul în forma existentă înaintea emiterii actului adițional și că în cauză s-a făcut o asemenea dovadă doar pentru reclamanta Q., astfel că în privința tuturor celorlalte acte adiționale, instanța de apel era învestită să se pronunțe.

De asemenea, în opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel a reținut că neregularitățile privind notificarea ori comunicarea notificărilor sau a actelor adiționale nu au fost invocate în fața primei instanțe. Cu toate acestea, în hotărârea apelată se regăsesc expuse exhaustiv argumente privind aplicabilitatea prevederilor art. 95 privind notificarea în termen de 90 de zile și acceptarea tacită la împlinirea acestui termen, iar ignorarea acestor argumente echivalează cu înrăutățirea situației în propria cale de atac.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel, în mod greșit a anulat doar art. 5.2, art. 6.2., respectiv art. 8.1., deși recurenții-reclamanți, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat și anularea art. 5.4. și art. 8.3., însă instanța, deși a constatat nulitatea clauzelor de dobândă, nu a menționat și aceste articole în dispozitiv.

De asemenea, recurenții-reclamanți susțin că, în mod greșit, instanța de apel a dispus constatarea nulității întregii clauze referitoare la dobândă și nu doar nulitatea parțială, astfel cum au solicitat prin cererea de chemare în judecată și apel, cu încălcarea principiului non reformatio in peius.

Recurenții-reclamanți invocă și interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, ale Directivei 93/13, ale Directivei 87/102/CEE, a legii sale de transpunere, precum și ale Legii nr. 190/1999.

În privința soluției referitoare la comisioanele de acordare și gestiune, recurenții-reclamanți arată că în mod eronat instanța de apel a considerat că dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare sunt inaplicabile și că, deși instanța de apel a reținut considerentele paragrafelor 55 și 56 din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în Cauza Matei vs. Volksbank, a ignorat în totalitate considerentele cuprinse în paragraful 77 din această hotărâre.

De asemenea, potrivit recurenților-reclamanți, greșită este și aprecierea instanței de apel în ceea ce privește condiția bunei-credințe și a dezechilibrului semnificativ, întrucât, în lipsa unor prevederi în contract, instanța a reținut că banca a prestat anumite servicii pentru consumatori.

În opinia recurenților-reclamanți, în mod nelegal a considerat instanța de apel că lipsa menționării DAE în contract este irelevantă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor prin care se stabilește costul contractului, această obligație fiind prevăzută în Directiva 87/102/CEE, a directivelor ce au modificat-o și înlocuit-o, precum și în legile naționale prin care acestea au fost transpuse, inclusiv art. 8 din Legea nr. 289/2004.

Totodată, recurenții-reclamanți consideră că instanța de apel a interpretat greșit prevederile din Anexa Legii nr. 193/2000 prevăzute la lit. b), respectiv d), considerând că dispozițiile contestate sunt clare și nu lasă loc de interpretări.

O altă critică vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 40, art. 41 și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, față de soluția de respingere a capătului de cerere referitor la anularea actelor adiționale, precum și a clauzelor referitoare la modificarea dobânzii cuprinse în aceste acte adiționale.

În raport de dispozițiile art. 40 și de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, recurenții-reclamanți arată că nu există obligația profesionistului de a calcula și determina o marjă fixă într-un contract și că o marjă superioară celei inițial convenite nu poate fi inserată în contract de către bancă.

Recurenții-reclamanți evocă și dispozițiile art. 41 din O.U.G. nr. 50/2010, considerând că interpretarea literală a acestei dispoziții legale duce la concluzia că actele adiționale sunt nelegale și că nu pot fi considerate ca valabil încheiate ca urmare a unui acord tacit.

Recurenții-reclamanți susțin că banca nu a putut face dovada comunicării efective a acestor acte adiționale ori a vreunor notificări către consumatori și că hotărârea recurată contravine celor statuate de Curtea Constituțională a României prin decizia nr. 1656/28.12.2010.

Totodată, recurenții-reclamanți arată și că hotărârea de apel nu cuprinde motivele pentru care a menținut soluțiile primei instanțe, acolo unde nu a dispus modificarea hotărârii, că în ceea ce privește capetele de cerere nr. x și 7, hotărârea nu conține motivele pe care soluțiile de respingere se sprijină.

În privința capătului de cerere nr. x, recurenții-reclamanți arată că instanța de apel, cu încălcarea principiului disponibilității, a ignorat argumentele pe care le-au expus în cererea de apel și că a interpretat greșit prevederile art. 6 și 7 din Legea nr. 190/2000, considerând că solicitarea reclamanților echivalează cu o modificare a contractului, nepermisă de legislație.

În opinia recurenților-reclamanți, existau numeroase prevederi care statuau că o dobândă variabilă trebuie compusă din marja fixă și un indice transparent de variație, respectiv: art. 14 din Legea nr. 190/1999, art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 9 indice 3 lit. g) din O.U.G. nr. 174/2008.

În privința capătului de cerere prin care au solicitat acordarea daunelor morale - capătul de cerere nr. x, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală, statuând că nu se impune obligarea băncii la repararea prejudiciului moral suferit de aceștia.

Astfel, față de admiterea parțială a cererii de chemare în judecată, recurenții-reclamanți apreciază că pârâta trebuie să fie obligată să repare prejudiciul moral pe care l-au suferit, în raport de prevederile art. 22 din Constituția României, ale art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale O.G. nr. 21/1992 și ale Legii nr. 193/2000.

În susținerea recursului declarat împotriva soluțiilor pronunțate în cererile de lămurire și de completare a deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, neanalizând cauza sub toate aspectele.

În acest sens, recurenții-reclamanți susțin că hotărârea a cărei lămurire s-a cerut nu cuprinde niciun argument din care să rezulte că cererea de repunere a părților în situația anterioară a fost respinsă.

Recurenții-reclamanți arată că toate argumentele din care ar rezulta soluția de respingere a cererii de repunere a părților în situația anterioară au fost expuse ca urmare a cererii de lămurire a deciziei nr. 293A din 14 februarie 2018, prin care instanța aduce noi argumente față de cele invocate inițial, astfel că se impunea ca cererea de lămurire să fie admisă și nu respinsă.

Mai mult decât atât, recurenții-reclamanți susțin că soluția instanței privind lipsa contradicției între soluția de constatare a nulității absolute a clauzelor și soluția de respingere a cererii de repunere a părților în situația anterioară este greșită.

Recurenții-reclamanți arată că prin cererea de chemare în judecată, au solicitat restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive și că nu au solicitat restituirea sumelor exclusiv în ipoteza admiterii capătului de cerere nr. 4.

Potrivit recurenților-reclamanți, în cazul în care s-ar aprecia în sens contrar, instanța avea obligația de a solicita lămuriri părții, cu privire la acest aspect.

În raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele având caracter abuziv nu produc efecte față de consumator, astfel că cererea de repunere a părților în situația anterioară, nu poate fi, în opinia recurenților-reclamanți, respinsă.

Recurenții-reclamanți invocă și încălcarea principiului disponibilității în soluționarea cererii de completare a dispozitivului hotărârii recurate, arătând că au fost formulate critici în cererea de apel cu privire la art. 5.4 și art. 8.3 din contractele de credit.

În drept, recursurile au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă CCC. S.A. a solicitat respingerea recursului în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 05 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile și a fixat termen la data de 16 octombrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursurilor, până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 17 martie 2021.

Examinând încheierea din 01 noiembrie 2017, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Legislația nu prevede nicio cale de atac împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prevederile art. 129 din Constituție și ale art. 457 C. proc. civ. consacră principiul legalității căilor de atac în conformitate cu care hotărârile judecătorești sunt supuse numai căilor de atac prevăzute de lege.

Legislația națională nu cuprinde un text care să reglementeze posibilitatea atacării distincte a respingerii solicitării de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În ceea ce privește art. 267 TFUE, invocat de către recurenții-reclamanți, acesta nu conține o reglementare care să determine admisibilitatea prezentului recurs.

Totodată, soluția de respingere de către instanța de apel a cererii de probatorii nu poate fi atacată separat cu recurs.

În raport de aceste considerente, recursul declarat împotriva încheierii din 01 noiembrie 2017 este inadmisibil.

Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge și recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică invocată de recurenții-reclamanți vizează încălcarea principiului disponibilității, curtea de apel apreciind că nu poate avea în vedere toate argumentele invocate în fața primei instanțe, ci numai pe cele expuse în cererea de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că se impune a se arăta că apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare.

Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanței de apel, precum și efectul devolutiv.

Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Trebuie subliniat că, în cazul în care hotărârea a fost atacată numai parțial, partea din hotărâre care nu a fost supusă apelului dobândește autoritate de lucru judecat, motiv pentru care instanța de apel nu mai poate modifica aspectele asupra cărora s-a statuat sau afecta părțile care nu au exercitat această cale de atac.

Dincolo de aceste considerații teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în mod legal curtea de apel a analizat exclusiv criticile formulate de părți în calea de atac a apelului, fără a se raporta la aspectele invocate în cererile formulate în fața primei instanțe, care nu au criticate în apel.

Critica referitoare la anularea actelor unilaterale de modificare a dobânzii, prin care recurenții susțin că existența acestor acte unilaterale reiese din extrasele de cont, vizează aspecte de netemeinicie. Prin aceste argumente, recurenții-reclamanți tind la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, recurenții-reclamanți invocă greșita determinare a obiectului judecății, sens în care susțin că, analizând comparativ decizia recurată - pag. 24, paragraful final - și anexa cererii de chemare în judecată, se observă că instanța de apel nu a avut în vedere toate clauzele atacate. În ceea ce privește actele adiționale, recurenții-reclamanți arată că erau excluse din obiectul cererii adiționale doar acele acte unde a existat un refuz expres, iar banca a luat act de refuz lăsând contractul în forma existentă înaintea emiterii actului adițional și că în cauză s-a făcut o asemenea dovadă doar pentru reclamanta Q., astfel că în privința tuturor celorlalte acte adiționale, instanța de apel era învestită să se pronunțe.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că aceste argumente sunt generice, recurenții-reclamanți neindicând în mod concret care sunt clauzele contractuale atacate care nu au fost analizate de curtea de apel și nici acte adiționale cu privire la care această instanță era învestită să se pronunțe.

Nici critica ce vizează înrăutățirea situației în propria cale de atac nu poate fi reținută.

În susținerea acestei critici, recurenții-reclamanți invocă faptul că instanța de apel a reținut că neregularitățile privind notificarea ori comunicarea notificărilor sau a actelor adiționale nu au fost invocate în fața primei instanțe, deși Tribunalul București, secția a VI-a civilă a expus exhaustiv argumente privind aplicabilitatea prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a analizat incidența dispozițiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum reiese din motivarea care se regăsește la filele x din decizia recurată.

Nu poate fi reținută nici critica ce vizează încălcarea principiului disponibilității, în sensul că instanța de apel nu a indicat în dispozitiv art. 5.4 și respectiv art. 8.3.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin decizia civilă nr. 1310A din 20.06.2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018, reținând că în cererea de apel lipsesc critici cu privire la art. 5.4 și art. 8.3 din contractele de credit.

Argumentul recurenților-reclamanți în sensul că, în mod greșit, instanța de apel a dispus constatarea nulității întregii clauze referitoare la dobândă, cu încălcarea principiului non reformatio in peius, nu poate fi reținut. Prima instanță a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor vizând dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, iar curtea de apel a admis apelul reclamanților și a constatat nulitatea acestor clauze contractuale.

Ca atare, reclamanților nu li s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac.

În ceea ce privește criticile referitoare la comisionul de acordare și de gestiune, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, pentru acordarea creditului (întocmirea dosarului de creditare) ca și pentru derularea acestuia, banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activități, numeroase și complexe, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Totodată, denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lor, respectiv activitatea de acordare și de derulare a creditului, reprezentând termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, este și hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17. Prin această hotărâre, s-a statuat că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune ca acele clauze contractuale, care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale și care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Totodată, în aceeași cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că în mod legal instanța de apel nu a reținut incidența a prevederilor art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, în condițiile în care contractele ale căror clauze sunt supuse analizei în cauză nu intră în sfera de reglementare a acestei legi.

Totodată, lipsei menționării DAE în contractele de credit nu poate duce la concluzia caracterului abuziv al comisionului de acordare și a celui de administrare, întrucât analiza se efectuează din perspectiva Legii nr. 193/2000 iar condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege trebuie îndeplinite cumulativ.

În ceea ce privește criticile referitoare la greșita soluționare a cererii de anulare a actelor adiționale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prevederile art. 40 și 41 din O.U.G. nr. 50/2010 sunt invocate omisso medio. Totodată, argumentele ce vizează greșita interpretare a dispozițiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, precum și greșita interpretare și aplicare a deciziei nr. 1656 din 28 decembrie 2010, pronunțate de Curtea Constituțională, nu pot face obiectul analizei în recurs, în condițiile în care recurenții-reclamanți susțin că banca nu a făcut dovada comunicării actelor adiționale sau a notificărilor către consumatori, aceste aspecte de netemeinicie excedând controlului de nelegalitate care se efectuează în această cale extraordinară de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura și critica referitoare la soluționarea capătului de cerere nr. x cu încălcarea principiului disponibilității, ca urmare a ignorării argumentelor expuse în cererea de apel, în condițiile în care recurenții-reclamanți nu aduc argumente concrete în sprijinul acestei critici.

De asemenea, nu poate fi reținută nici greșita interpretare a prevederilor art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000.

Este de reținut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor.

Soluția de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenții-reclamanți nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curții din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva GGG., s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze". Din motivare rezultă și faptul că "instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

De asemenea Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situația în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Cu alte cuvinte, instanța are vocația de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situația în care dreptul național conține norme supletive care să permită acest lucru.

Or, în speță, dreptul național nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că soluția instanței de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată nu este în contradicție cu jurisprudența recentă a C.J.U.E. exprimată în cauza C-269/19, instanța sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute.

Lipsa motivării soluției pronunțate cu privire la capetele 6 și 7 din cerere, nu poate fi reținută, instanța de apel apreciind în mod corect că nu se mai impune analiza criticilor reclamanților referitoare la aceste capete accesorii de cerere, în raport de soluția asupra capetelor principale.

Nici greșita interpretare și aplicare a prevederilor referitoare la răspunderea civilă delictuală nu pot fi reținute, în condițiile în care recurenții-reclamanți susțin existența prejudiciului moral, invocând așadar, aspecte de netemeinicie, motiv pentru care trimiterea la prevederile art. 22 din Constituția României, ale art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale O.G. nr. 21/1992 și ale Legii nr. 193/2000 este formală.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva încheierii din 20 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ce vizează soluția pronunțată în cererea de lămurire a dispozitivului deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, precum și cererea de completare a aceleiași decizii este, de asemenea, nefondat.

Astfel cum s-a arătat în analiza criticilor ce vizează decizia civilă nr. 293A din 14 februarie 2018, cu privire la capetele de cerere 6 și 7, în considerente, instanța de apel a arătat că nu se mai impune analiza criticilor reclamanților referitoare la capetele accesorii de cerere, în raport de soluția asupra capetelor principale, iar în dispozitiv s-a dispus menținerea dispozițiilor primei instanțe.

Totodată, critica ce vizează greșita interpretare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 a fost analizată anterior, astfel că Înalta Curte de Casație și Justiție nu va relua argumentele expuse.

De asemenea, nu poate fi reținută nici critica ce vizează nelegala respingere a cererii de completare a deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018 în raport de solicitarea de anulare a art. 5.4 și art. 8.3, în condițiile în care în cererea de apel reclamanții nu au formulat critici cu privire la aceste dispoziții contractuale.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți împotriva încheierii din 01 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca inadmisibil, iar recursurile declarate de recurenții-reclamanți împotriva deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018 și împotriva încheierii din 20 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., H., Q., Y., E., T., EEE., LL., FFF., TT., XX., BBB., F., M., W., B., R., II., HH., SS., WW., AAA., D., K., V., AA., N., FF., EE., RR., VV., ZZ., C., J., S., Z., L., DD., PP., OO., UU. și YY. împotriva încheierii din 01 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., H., Q., Y., E., T., EEE., LL., FFF., TT., XX., BBB., F., M., W., B., R., II., HH., SS., WW., AAA., D., K., V., AA., N., FF., EE., RR., VV., ZZ., C., J., S., Z., L., DD., PP., OO., UU. și YY. împotriva deciziei civile nr. 293A din 14 februarie 2018 și împotriva încheierii din 20 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 martie 2021.