ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 758/2021

Ședința publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 26 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și C., a solicitat constatarea caracterului abuziv a clauzelor și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a următoarelor clauze prevăzute în contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 29.08.2007:

- clauza privind modificarea/indexarea unilaterală a dobânzi curente și a comisioanelor. Clauza este înscrisă la pct. 4.1. alin. (2) și (4).5. din Contract; urmare a aplicării principiului accesorium sequitur principale, nulitatea absolută parțială a graficului de rambursare (anexă și parte integrantă a Contractului - pct. 5.3. și 14.5) în partea care cuprinde dobânda indexabilă/variabilă a băncii (pct. 5.3.-5.5. din Contract);

- clauza la dobânda penalizatoare aplicată la ratele de credit (principal) înregistrate la restanță (pct. 4.8. și 4.9. din contract);

- clauza privind comisionul de acordare (1% din valoarea creditului) și comisionul lunar de administrare a creditului (0,10% din valoarea soldului creditului) înserată în pct. 4.10. lit. a) și b) și 4.6. teza a II-a din contract;

- clauza privind rezilierea de plin drept a contractului în cazul întârzierii la plată și a neîndeplinirii oricărei obligații din contract sau din alte raporturi obligaționale cu banca, indiferent de graficul de rambursare, cu consecința exigibilității anticipate a întregului credit cu dobânzile aferente, [pct. 5.13., 6.12., 8.4., 8.5., 8.6. alin. (3) și (4), 9.3., 9.4., 10.2., 10.3. ultima teză și 10.4. din Contract];

- clauza privitoare la cesiunea contractului/creanței, prevăzută la pct. 11.1., 11.2., 11.3. și 11.4. din contract.

A mai solicitat constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor cuprinse în Actul adițional nr. x - Condiții speciale de creditare CSO/Condiții generale de creditare (CGC) - la Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/29.08.2007, încheiat la 30.11.2010 (Anexele nr. 4 - 5):

- în principal, în integralitatea lor (natura abuzivă și nulitatea totală a actului adițional, cu consecința accesorie a nulității graficului anexă la actul adițional - Anexa nr. 6), ca efect al nulității absolute a clauzei abuzive de cesiune a contractului (A.5.), respectiv a nulității absolute a cesiunii intervenite (derivată din nulitatea clauzei abuzive de cesiune), cât privește creanța ce face obiectul contractului în litigiu.

Actul adițional reprezintă o rescriere integrală a clauzelor contractului [alin. (4) din Condițiile speciale de creditare] și a fost încheiat ulterior cesiunii creanței bancare izvorâte din contract, intervenită anterior conform contractului cadru de vânzare-cumpărare creanțe din data de 11.07.2008, încheiat între creditoarea cedentă pârâtă S.C. B. S.A. și creditoarea cesionară pârâtă C. - societate privată cu răspundere limitată din Olanda [alin, (1) din Condițiile speciale de creditare].

Calitatea de creditor titular în actul adițional o deține societatea cesionară pârâtă din Olanda, iar pârâta S.C. B. S.A. a semnat actul în calitate de "creditor inițial" (cedent), respectiv de administrator al contractului/mandatar al cesionarei [alin. (2)-(3) din Condițiile speciale de creditare].

- în subsidiar, constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a următoarelor clauze înserate în cuprinsul Actul adițional nr. x/30.11.2010:

- clauza privind marja fixă de 8%/an (art. 2.2. din Condițiile speciale de creditare și art. III.2. din Condițiile generale de creditare), prin care a fost operată o majorare a costului creditului pe latura elementului fix al dobânzii curente: de la 5,90%/an (pct. 4.1.-4.2. din Contract), respectiv 5,30%/an (art. 2.11 din Actul adiționai nr. 1 - Condiții speciale de creditare) la 8% (art. 2.2. din Actul adițional nr. x - Condiții speciale de creditare); cu consecința accesorie a nulității absolute parțiale a actului adițional în partea care privește marja fixă.

- clauza referitoare la rezilierea de plin drept a contractului, cu consecința exigibilității/scadenței anticipate a creditului, în cazul neachitării la scadență a oricărei sume datorate sau a neîndeplinirii oricărei obligații asumate prin contract [art. IV.8., V. 1., art. Vl. 2.1. alin. (2)-(3), art. VIII. alin. (1), (3)-(5) și (7)-(10) și art. VII.2. din Condițiile generale de creditare].

- clauza de cesiune a drepturilor și obligațiilor decurgând din Contract [art. VIII.1. alin. (15) și art. VIII.2. din Condițiile generale de creditare].

- clauza atributivă de competență în favoarea instanțelor din București (art. X.5. din Condițiile generale de creditare).

A solicitat, totodată:

- obligarea băncii pârâte la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive contestate prin prezenta acțiune, împreună cu dobânda legală aferentă (plata nedatorată - art. 994 C. civ.), începând cu data perceperii (încasării) sumelor și până la momentul cesiunii contractului/creanței (11.07.2008).

- obligarea ambelor pârâte, în solidar (răspunderea civilă delictuală), la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive (inclusiv a actului adițional nr. x/30.11.2010), la care se adaugă dobânda legală, începând cu momentul cesiunii contractului/creanței (11.07.2008) și până la data încetării aplicării/practicării acestor clauze/actului adițional.

- obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a admis, în parte, acțiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și C. constatând:

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.1 alin. (2) și (4).5 din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la dobânda indexabilă, precum și nulitatea absolută parțială a graficului de rambursare cu privire la dobânda indexabilă a băncii;

- caracterul abuziv, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.8 și 4.9 din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.10 lit. a), b) și 4.6 teza a II-a din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.13, 6.12, 8.4, 8.5, 8.6 alin. (3) și (4), 9.3, 9.4, 10.2, 10.3 teza finală și 10.4 și 4.5 din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la rezilierea de deplin drept a contractului, cu consecința declarării exigibilității anticipate a întregului credit;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 11.4 cu privire la sintagma "inclusiv dreptul de a fixa sau modifica rata dobânzilor în condițiile stipulate prin Contract" din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. IV.8, V1, VI2.1 alin. (2), (3), art. VII.1.alin 1,3-5 și 7-10 și art. VII.2 din Actul adițional nr. x din 30.11.2010 la contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la rezilierea de deplin drept a contractului, cu consecința declarării exigibilității anticipate a întregului credit;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. X5 din Actul adițional nr. x din 30.11.2010 la contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la atribuirea de competență teritorială de judecare a cauzelor rezultând din contract instanțelor din București;

A fost respinsă în rest acțiunea, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 133/2017 și cerere de completare a dispozitivului aceleiași sentințe.

Prin sentința civilă nr. 896/PI din 25 aprilie 2017, Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă a respins excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtă și a admis cererea reclamantului A. de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017, în sensul că în loc de "Fără cheltuieli de judecată" se va trece "Obligă pârâtele la plata către reclamant a sumei de 2.256 RON cu titlu de cheltuieli de judecată."

Prin aceeași sentință, tribunal a admis, în parte, cererea de completare a dispozitivului aceleiași sentințe, dispunând trecerea în cuprinsul acestuia următoarele:

"Obligă pârâtele la plata către reclamant a sumelor de bani încasate ca urmare a clauzelor contractuale găsite de instanță ca fiind abuzive, cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării acestor sume și până la plata lor efectivă." A respins, în rest, cererea privind completarea dispozitivului.

Împotriva sentinței civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017 au declarat apel reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A., iar împotriva sentinței civile nr. 896/PI din 25 aprilie 2017 a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 758 din 22 noiembrie 2017 Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă a admis apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta S.C. B. S.A., după cum urmează:

A admis apelul declarat de reclamantul A. și în consecință:

A înlăturat din cuprinsul sentinței apelate considerentele de la pag. 37, paragraful 12, cu următorul conținut: "Față de aprecierea conform cu care dobânda aplicabilă creditului în cuantum de 5,90% după primul an de contract ar fi abuzivă față de dobânda fixă din primul an, nu poate fi primită, deoarece modul de calcul al dobânzii variabile este stabilit ținându-se cont de criterii determinabile și previzibile."

A acordat, în integralitate, cheltuielile de judecată solicitate de reclamantul A. la fond, în sensul că au obligat pârâtele S.C. B. S.A. și C. la plata către acesta a sumei 2.956 RON.

A admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A., în contradictoriu cu reclamantul A., împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere din acțiunea reclamantului A., referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5.13 din Contractul de credit nr. x/29.08.2007.

A menținut, în rest, dispozițiile sentinței civile nr. 133/PI/31.01.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016.

A respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 896/PI din 25 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș – secția a II-a Civilă.

A obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, recurenta-pârâtă D. S.A. a declarat recurs, iar recurentul-reclamant A. a declarat recurs incident.

Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A..

În susținerea recursului, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate și ca urmare a rejudecării să se respingă în totalitate cererea de chemare în judecată.

În susținerea recursului, pârâta a invocat următoarele motive:

Cu privire la clauzele contractului de credit nr. x/29.08.2007 și actele adiționale la contract privind dobânda variabilă, dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele pe parcursul derulării contractului, instanța de apel a considerat că acestea nu au fost negociate conform art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil, potrivit căreia, actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forța obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ. de la 1864, se deprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut și agreat de către ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului. Practic, contractele de credit de consum au, în privința caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părți având atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi. În cazul în care dobânda scade, cel care câștigă este consumatorul, dacă dobânda crește, cea care obține un câștig este banca. Nu mai puțin, acest risc a existat și a fost asumat de ambele părți la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

În ce privește clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale, recurenta arată că nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispozițiile legale anterior menționate, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Pe de o parte, recurenta mai arată că, aceste clauze referitoare la scadența anticipată, pe care instanța de fond le-a considerat a fi abuzive (art. 5.7 și 5.8 din CL255772/02.08.2007), nu sunt abuzive, de vreme ce chiar C. civ. de la 1864 (aplicabil speței conform art. 3 din Legea nr. 71/2011) și C. proc. civ. prevăd sancțiuni energice în cazul în care debitorul nu își îndeplinește în mod corespunzător obligațiile contractuale, fiind decăzut din beneficiul termenului suspensiv acordat în materie contractuală (art. 1025 din C. civ. de la 1864) sau al termenului de grație în vederea punerii în executare a unei hotărâri judecătorești (art. 263 și art. 382 C. proc. civ.).

Pentru identitate de rațiune, în opinia pârâtei, solicitarea reclamantului nu poate fi primită. Astfel, instanța nu poate interveni asupra clauzei în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanți, adică de a interpreta că dobânda pe întreaga durata contractuală să se raporteze la o marja fixă cu valoarea de la încheierea contractului de credit, aceasta în condițiile în care, potrivit contractului, părțile au convenit ca dobânda să fie fixă doar pentru primele 12 luni din perioada de creditare.

Cu privire la clauzele din Contractul de credit nr. x/29.08.2007 și Actele adiționale la Contract privind comisionul de acordare credit, recurenta învederează că, caracterul negociat al clauzei referitoare comisionul de acordare credit rezultă din faptul că, cuantumul acestui comision nu este întotdeauna același în cuprinsul contractelor de credit de acest tip, încheiate între S.C. B. S.A. și clienții săi, existând și cazuri în care nici nu este perceput acest tip de comision. Astfel, existența unor diferențe în privința cuantumului acestui comision pentru contractul de credit de același tip, relevă faptul ca pârâta acceptă negocierea acestei clauze și, deci, neîndeplinirea condiției privitoare la inexistența unei negocieri pentru a se dispune caracterul abuziv al unei clauzei contractuale nu poate fi imputată operatorului băncii, neglijenței clientului.

Referitor la clauza care stabilește obligația de plată a unui comision de administrare, recurenta învederează că nu este abuzivă, neîndeplinind condițiile prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000. De asemenea, nu se poate reține faptul că intimatul nu a știut sau nu a înțeles ce servicii acoperă acest comision, când acesta reflecta chiar operațiunile în care el însuși a fost implicat în cadrul procedurilor de acordare și derulare a creditului.

Cu privire la clauzele prin care s-a stipulat dreptul băncii de a declara scadența anticipată a soldului creditului, ca urmare a faptului că debitorul nu și-a respectat vreo obligație asumată prin contractul de credit, se arată că respectiva clauză reprezintă o aplicație a regulii decăderii din beneficiul termenului reglementată în art. 1025 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, "debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, cu fapta sa, a micșorat siguranțele ce prin contract dăduse creditorului său", devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care nu fac altceva decât să prevadă că ori de câte ori o clauză a fost stipulată în temeiul unei dispoziții legale, respectiva clauză nu poate fi constatată ca fiind abuzivă.

Așadar, pactele comisorii nu reprezintă, în esență, decât clauzele contractuale prin care părțile convin să rezoluționeze/rezilieze contractul fără intervenția judecătorului atunci când debitorul nu execută sau execută în mod necorespunzător și din culpă obligația asumată contractual.

Recursul incident formulat de reclamantul A..

Referitor la recursul incident, reclamantul critică soluția din apel în ceea ce privește respingerea caracterului abuziv a clauzei de exigibilitate a creditului prevăzut la art. 5.13 din contractul de credit, cât și a petitului vizând clauza marjei fixe de 8 %/an cuprinsă în conținutul actului adițional nr. x/30.11.2010, invocând ca motive de nelegalitate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, se arată că, clauza de exigibilitate a creditului prevăzut la art. 5.13 din contractul de credit, chiar dacă este prevăzut un termen de remediere, dezechilibrul semnificativ al clauzei raportat la exigența art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 rezultă cu evidență din absența circumstanțierii în contract a gradului neexecutării raportat la volumul creditului și perioada de creditare.

Totodată, se susține că în mod eronat a reținut instanța de apel că clauza nu derogă de la prevederile art. 1020-2021 din C. civ. de la 1864 pentru că rezervă băncii dreptul unilateral și discreționar la desființarea contractului pentru caz de neexecutare a obligației, ocolind concursul instanței de judecată.

Mai susține recurentul că soluția instanței de apel este contradictorie, întrucât aceasta a confirmat caracterul abuziv al clauzei de exigibilitate anticipată a creditului derivată din alte clauze ale contractului de credit. O interpretare corelată a tuturor clauzelor contractului [art. 4 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 193/2000] ar fi trebuit să conducă la aceeași soluție.

În ceea ce privește clauza marjei fixe de 8 %/an cuprinsă în conținutul actului adițional nr. x/30.11.2010, instanța de apel trebuia să lase fără obiect acest petit subsidiar, întrucât întreg actul adițional, cu toate clauzele a fost anulat integral de prima instanță, hotărârea instanței de fond intrând sub autoritatea lucrului judecat, aceasta nefiind apelată de părțile adverse din proces.

Față de aceste considerente, recurentul arată că se impune a fi reconsiderată și soluția instanței de apel cu privire la cheltuielile de judecată, acestea necesitând a fi acordate integral.

Prealabil, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2018 recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a fost preluată prin absorbție de către D. S.A., sens în care a dispus citarea, în calitate de recurentă-pârâtă a D. S.A..

Totodată, se reține că, creanța izvorâtă din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat între S.C. B. S.A. și A. a făcut obiectul unui contract de cesiune încheiat între S.C. B. S.A. și C. (actuala C.), creanța fiind cesionată prin contractul de vânzare-cumpărare din 11.07.2008.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 24 mai 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 5 iunie 2018, părțile nedepunând punct de vedere.

Secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. și recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă și a acordat termen la data de 13 decembrie 2018.

Prin încheierea pronunțată la 13 decembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluția instanței din 30 mai 2019, părțile au fost citate pentru termenul din 26 septembrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății.

Prin încheierea pronunțată la 26 septembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția instanței din 16 decembrie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 18 februarie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. este fondat, urmând a fi casată în parte decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecarea apelului pârâtei sub aspectul soluțiilor asupra cererii privind constatarea nulității clauzelor prevăzute la art. 4.10 lit. a) și b) din contract referitor la comisionul de acordare și administrare credit.

În memoriul de recurs, recurenta a formulat critici privind soluția pronunțată de instanța de apel referitoare la clauzele ce vizează dobânda variabilă, asupra celor prin care s-a stipulat dreptul băncii de a declara scadența anticipată a soldului, precum și asupra comisioanele de acordare a creditului și de administrare a acestuia.

În ceea ce privește criticile referitoare la clauzele ce vizează dobânda variabilă, precum și cea prin care s-a stipulat dreptul băncii de a declara scadența anticipată a soldului, se constată că recurenta-pârâtă nu formulează veritabile critice de nelegalitate prin raportare la considerentele deciziei de apel, rezumându-se la aprecieri generice referitoare la modalitățile de variabilitate ale dobânzii contractuale. De asemenea, sub aparența unor critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă dezvoltă aspecte teoretice în legătură cu imposibilitatea analizării clauzelor menționate, întrucât reglementează obiectul principal al contractului, precum și în legătură cu modalitatea de analizare a caracterului abuziv al clauzelor unui contract de credit.

Se observă, de asemenea, că fără a fi formulate critici punctuale ale deciziei de apel, memoriul de recurs reprezintă, în foarte mare măsură, o reluare identică a criticilor din memoriul de apel.

În consecință, față de modalitatea în care recurenta-pârâtă a înțeles să promoveze calea extraordinară de atac, Înalta Curte constată că nu se poate realiza controlul de legalitate al deciziei de apel, conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la critica recurentei ce vizează clauza privind comisionul de acordare din contractul de credit de la art. 4.10 lit. a), aceasta susține că a fost clar exprimată, fiind redactată fără echivoc la momentul acordului de voință, iar termenii utilizați pentru stipularea comisionului sunt pe deplin inteligibili, clari și accesibili pentru a fi înțeleși.

De asemenea, clauza de la art. 4.10 lit. b) din contractul de credit, ce viza comisionul de administrate este circumscris unor activități reale și concrete, desfășurate cu prilejul derulării fiecărui contract de credit, aspect ce le conferă un caracter neabuziv.

În acest context, recurenta susține că, clauzele de la art. 4.10 lit. a) și b) din contractul de credit răspund exigentelor de claritate și transparență, astfel că, orice client suficient de informat și avizat avea reprezentarea comisionului de acordare și a comisionului de administrare, precum și consecințele economice ale acestor costuri.

În acest sens, susținerea recurentei, potrivit căreia, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material în privința cererii de constatare nulitate absolută a clauzelor de comision de acordare și comision de administrare, se constată a fi întemeiată.

Totodată, susținerea recurentei referitoare la includerea comisioanelor în obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv nu poate fi reținută, partea interpretând într-o manieră neadecvată jurisprudența CJUE. Dimpotrivă, chiar din hotărârile CJUE invocate de recurentă rezultă că interpretarea dată de Curtea Europeană este în sensul că, de principiu, clauzele ce reglementează comisioanele percepute de instituția bancară nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Criticile recurentei vizând neîndeplinirea condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare credit - art. 4.10 lit. a) și comisionul de administrare - 4.10 lit. b) sunt apreciate ca întemeiate de Înalta Curte pentru următoarele considerente:

Așadar, în raport de conținutul clauzelor evocate transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Astfel, din lecturarea clauzelor menționate, acestea conțin modalitatea în care comisioanele vor fi calculate, periodicitatea cu care acestea vor fi percepute și momentele la care trebuie plătite, neimpunându-se niciun fel de clarificări suplimentare.

În speță, față de conținutul clauzelor evocate și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutații au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Aceasta deoarece, clauzele au fost exprimate în contractul de credit în termeni clari și inteligibili, nefiind clauze complexe sau care să folosească un limbaj pentru înțelegerea căruia ar fi nevoie de cunoștințe de specialitate. Această concluzie se desprinde din analiza clauzelor contestate, cu atât mai mult cu cât în conținutul acestora se prezintă modul de calcul al acestora, prin raportare la valoarea creditului acordat.

Totodată, din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, rezultă că analiza clauzei privind comisionul de administrare se face prin raportare la dovedirea serviciilor prestate, nefiind necesară indicarea expresă a acestor servicii în cuprinsul contractului.

Astfel, în ceea ce privește reținerea instanței de apel, potrivit căreia, contractul de credit nu ar cuprinde detalierea motivelor pentru care se percep comisioanele, se constată că nu există nicio prevedere legală care să oblige recurenta la detalierea motivelor perceperii unor costuri, iar legislația din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze în acest sens cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat.

De asemenea, se reține că instanța de apel nu a arătat prin ce anume clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că doctrina este unanimă în a considera existența unui "dezechilibrul semnificativ" numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți.

În acest sens, instanța de apel a reținut în considerente faptul că aceste clauzele nu sunt clare și precise, dând astfel posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând și din această perspectivă, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, nefăcând nicio dovadă a disproporțiilor dintre obligațiile părților la momentul semnării contractului, instanța a apreciat în mod implicit îndeplinirea acestei condiții, deși perceperea comisioanelor este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, precum și pe parcursul derulării contractului de credit.

În ceea ce privește comisionul de acordare credit, recurenta a arătat că acesta se percepe pentru activități de punere la dispoziția clientului a creditului acordat, care cuprinde costurile băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziția clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziția clientului a graficului de rambursare, acest comision fiind perceput o singură dată, la momentul acordării creditului, pentru servicii necesare punerii sumei de bani la dispoziția clientului, iar perceperea acestuia nu poate fi contestată prin prisma lipsei contra prestației, pentru că banca a suportat aceste costuri la rândul său, sens în care nu se poate reține crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, nu se poate reține lipsa negocierii, în condițiile în care, comisioanele au fost aduse la cunoștința reclamanților încă din faza precontractuală și în care sunt menționate clar cele două tipuri de comisioane ce urmau a fi percepute de bancă pentru creditul solicitat, respectiv comision de administrare lunar de 0,10 % aplicat la valoarea soldului creditului și comision de acordare de 1 % calculat la valoarea creditului.

Prin urmare, informarea completă, corectă și în timp util asupra comisioanelor, exprimarea lor clară atât în cadrul precontractual, cât și în cadrul contractual, fapt dovedit cu înscrisurile din dosarul cauzei, exclud caracterul ascuns ori lipsa bunei-credințe din partea băncii cu privire la perceperea comisioanelor de la art. art. 4.10 lit. a) și b).

Relevante în reținerea caracterului fondat al criticii analizate sunt hotărârile CJUE pronunțate în cauza C-621/17 și cauzele conexate C-224/19 și C-259/19.

În prima hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză", precum și că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

În cea de-a două hotărâre, Curtea Europeană a statut că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

În consecință, față de interpretările date de Curtea Europeană se impune ca instanța de apel să procedeze la analiza clauzelor contestate vizând comisionul de procesare și cel de administrare valorificând jurisprudența indicată.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea apelului pârâtei, întrucât aceasta nu a arătat motivul pentru care clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a disproporțiilor dintre obligațiile părților la momentul semnării contractului, instanța apreciind în mod implicit îndeplinirea acestei condiții, iar acest aspect nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să analizeze apelul pârâtei referitor la comisionul de acordare și comisionul de administrare și să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, în raport cu temeiurile de drept invocate.

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, cu consecința casării în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat sub aspectul soluțiilor asupra cererii privind constatarea nulității clauzelor prevăzute la art. 4.10 lit. a) și b) din contract referitor la comisionul de acordare și administrare credit.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul critică soluția din apel în ceea ce privește respingerea caracterului abuziv al clauzei de exigibilitate a creditului prevăzut la art. 5.13 din contractul de credit, cât și a petitului vizând clauza marjei fixe de 8 %/an cuprinsă în conținutul actului adițional nr. x/30.11.2010.

În ceea ce privește legalitatea clauzei inserată la art. 5.13, privind dreptul băncii de a declara scadența anticipată, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 5.13 din contractul de credit, se prevede că în caz de întârzieri la plată, banca trimite o notificare împrumutatului, iar acesta, în termen de 60 de zile, poate să-și execute obligațiile, în caz de neachitare, banca fiind îndreptățită să procedeze la exigibilitatea anticipată a creditului.

Așadar, în privința clauzei stipulate la pct. 5.13 din contract, se constată că aceasta sancționează doar întârzierile la plata creditului și doar atunci când împrumutatul nu își execută obligațiile nici după trecerea unui termen de 60 de zile de la primirea notificării emisă de bancă.

Din această perspectivă, se constată că, în mod corect a apreciat instanța de apel că aceasta nu poate fi calificată drept abuzivă, de vreme ce clauza descrie în mod clar și inteligibil care este obligația a cărei încălcări atrage aplicarea acestei sancțiuni și acordă un termen rezonabil pentru reintegrarea în legalitate, constatând astfel că sancțiunea este justă în raport cu încălcarea de către debitor a unei obligații esențiale, plata ratelor, iar mecanismul exigibilității anticipate este unul prevăzut și permis de lege.

În acest context, reclamantul a criticat legalitatea clauzei prin raportare la consecințele negative pe care acesta le-ar suporta ca urmare a operării scadenței anticipate, însă dispozițiile legale evocate, respectiv art. 1021 C. civ. de la 1864 nu reglementează scadența anticipată, ci posibilitatea rezilierii de drept a convenției ca urmare a neexecutării obligațiilor de către una dintre părți, sens în care partea păgubită are fie opțiunea opunerii excepției de neexecutare, fie desființarea contractului cu daune, în schimb, contractul de credit a transpus în cuprinsul său dispozițiile art. 1025 C. civ. de la 1864, care reglementează decăderea debitorului din beneficiul termenului ca urmare a neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale dată de starea de insolvabilitate, dispoziția legală nereglementând condiția acordului instanței pentru declararea anticipată a scadenței.

Așadar, dispozițiile ce fac obiectul prezentului control judiciar reglementează remediile pe care creditoarea le are la îndemână pentru limitarea consecințelor defavorabile cauzate de acele situații cauzate de acțiunile împrumutaților, în special prin încălcarea obligațiilor din contractul de credit.

În acest sens, se reține că, instituirea unei astfel de clauze reprezintă o măsură de prudență instituită în contractul de credit, prin care creditorul își ia măsuri cu privire la asigurarea executării obligațiilor de către clientul său.

Prin urmare, banca și-a îndeplinit obligația asumată, remițând suma împrumutată, ceea ce a dat naștere dreptului de a primi de la împrumutat prețul în intervalele de timp de comun acord stabilite, iar acestui drept îi corespunde obligația corelativă ce incumbă reclamantului de a plăti aceste sume ca urmare a îndeplinirii de către intimată a obligației de a-i pune la dispoziție necondiționat întreaga sumă ce face obiectul creditului.

Așadar, în mod corect a reținut instanța de apel faptul că nu este abuzivă o clauză prin care se stabilește posibilitatea decăderii debitorului din termenele de plată ca urmare a neexecutării obligațiilor debitorului, posibilitate prevăzută și garantată chiar de către legiuitor.

Mai susține recurentul, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că soluția instanței de apel este contradictorie, întrucât aceasta a confirmat caracterul abuziv al clauzei de exigibilitate anticipată a creditului derivată din alte clauze ale contractului de credit.

Această susținere este nefondată, clauzele prin care s-a instituit dreptul creditorului de a declara scadența anticipată a creditului nu determină aprecierea caracterului abuziv al clauzei contractuale analizate, în condițiile în care, așa cum s-a menționat, aceasta reia conținutul unei norme legale, respectiv art. 1025 C. civ. de la 1864. În consecință, constatarea caracterului abuziv al clauzelor vizând declararea scadenței anticipate nu are o legătură cu clauza analizată.

În raport cu aspectele reținute, Înalta Curte apreciază și această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentului, hotărârea nu conține motive contradictorii, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Într-o altă critică, recurentul susține caracterul abuziv al clauzei privind marja fixă de 8% pe an din dobânda convenită prin Actul adițional nr. x din 30.11.2010, în care arată că aceasta contravine dispozițiilor imperative ale art. 35 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, deoarece elementul fix al dobânzii, de 5,3% pe an - valabil pentru primul an de la data încheierii actului adițional a fost majorat la 8% pe an - nivel aplicabil începând cu al doilea an de la momentul încheierii actului adițional, ceea ce are semnificația majorării costului creditului pe această componentă.

Această susținere este nefondată, având în vedere că marja fixă de 8% a fost stabilită încă de la început, potrivit clauzei de la art. 2.2. din Actul adițional "marja fixă este de 2%", cât și din clauza de la art. 2.3. "dobânda anuală efectivă la data semnării contractului are valoarea de 8,15%", fiind doar suspendată, aceasta constituindu-se într-o dispoziție de favoare acordată reclamantului, în considerarea dificultăților pe care le întâmpina cu plata ratelor, acesta fiind scutit în această perioadă de plata ratelor din contract, fiind ținut exclusiv la plata dobânzii.

Așadar, față de instituirea marjei fixe de 8%/an din Actul adițional din 2010, se constată că se impune respingerea susținerile recurentului, potrivit cu care anularea actului adițional ar fi impus și anularea acestei marje, din moment ce instanțele nu au dispus anularea actului adițional, ci doar constatarea nulității unor clauze specifice din acesta referitoare la exigibilitatea anticipată și atribuirea de competență teritorială.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.

Casează în parte decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecare apelului pârâtei D. S.A. declarat împotriva sentinței civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2019 pronunțată de Tribunalul Timiș sub aspectul soluțiilor asupra cererii privind constatarea nulității clauzelor prevăzute la art. 4.10 lit. a) și b) din contract referitor la comisionul de acordare și administrare credit.

Menține în rest dispozițiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2021.