ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2725/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2725/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 26 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și C.., a solicitat constatarea caracterului abuziv a clauzelor și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a următoarelor clauze prevăzute în contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 29.08.2007:

- clauza privind modificarea/indexarea unilaterală a dobânzi curente și a comisioanelor. Clauza este înscrisă la pct. 4.1. alin. (2) și (4).5. din Contract; urmare a aplicării principiului accesorium sequitur principale, nulitatea absolută parțială a graficului de rambursare (anexă și parte integrantă a Contractului - pct. 5.3. și 14.5) în partea care cuprinde dobânda indexabilă/variabilă a băncii (pct. 5.3.-5.5. din Contract);

- clauza la dobânda penalizatoare aplicată la ratele de credit (principal) înregistrate la restanță (pct. 4.8. și 4.9. din contract);

- clauza privind comisionul de acordare (1% din valoarea creditului) și comisionul lunar de administrare a creditului (0,10% din valoarea soldului creditului) înserată în pct. 4.10. lit. a) și b) și 4.6. teza a II-a din contract;

- clauza privind rezilierea de plin drept a contractului în cazul întârzierii la plată și a neîndeplinirii oricărei obligații din contract sau din alte raporturi obligaționale cu banca, indiferent de graficul de rambursare, cu consecința exigibilității anticipate a întregului credit cu dobânzile aferente, [pct. 5.13., 6.12., 8.4., 8.5., 8.6. alin. (3) și (4), 9.3., 9.4., 10.2., 10.3. ultima teză și 10.4. din Contract];

- clauza privitoare la cesiunea contractului/creanței, prevăzută la pct. 11.1., 11.2., 11.3. și 11.4. din contract.

A mai solicitat constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor cuprinse în Actul adițional nr. x - Condiții speciale de creditare CSO/Condiții generale de creditare (CGC) - la Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/29.08.2007, încheiat la 30.11.2010 (Anexele nr. 4 - 5):

- în principal, în integralitatea lor (natura abuzivă și nulitatea totală a actului adițional, cu consecința accesorie a nulității graficului anexă la actul adițional - Anexa nr. 6), ca efect al nulității absolute a clauzei abuzive de cesiune a contractului (A.5.), respectiv a nulității absolute a cesiunii intervenite (derivată din nulitatea clauzei abuzive de cesiune), cât privește creanța ce face obiectul contractului în litigiu.

Actul adițional reprezintă o rescriere integrală a clauzelor contractului [alin. (4) din Condițiile speciale de creditare] și a fost încheiat ulterior cesiunii creanței bancare izvorâte din contract, intervenită anterior conform contractului cadru de vânzare-cumpărare creanțe din data de 11.07.2008, încheiat între creditoarea cedentă pârâtă S.C. B. S.A. și creditoarea cesionară pârâtă C.. - societate privată cu răspundere limitată din Olanda [alin, (1) din Condițiile speciale de creditare].

Calitatea de creditor titular în actul adițional o deține societatea cesionară pârâtă din Olanda, iar pârâta S.C. B. S.A. a semnat actul în calitate de "creditor inițial" (cedent), respectiv de administrator al contractului/mandatar al cesionarei [alin. (2)-(3) din Condițiile speciale de creditare].

- în subsidiar, constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a următoarelor clauze înserate în cuprinsul Actul adițional nr. x/30.11.2010:

- clauza privind marja fixă de 8%/an (art. 2.2. din Condițiile speciale de creditare și art. III.2. din Condițiile generale de creditare), prin care a fost operată o majorare a costului creditului pe latura elementului fix al dobânzii curente: de la 5,90%/an (pct. 4.1.-4.2. din Contract), respectiv 5,30%/an (art. 2.11 din Actul adiționai nr. 1 - Condiții speciale de creditare) la 8% (art. 2.2. din Actul adițional nr. x - Condiții speciale de creditare); cu consecința accesorie a nulității absolute parțiale a actului adițional în partea care privește marja fixă.

- clauza referitoare la rezilierea de plin drept a contractului, cu consecința exigibilității/scadenței anticipate a creditului, în cazul neachitării la scadență a oricărei sume datorate sau a neîndeplinirii oricărei obligații asumate prin contract [art. IV.8., V. 1., art. Vl. 2.1. alin. (2)-(3), art. VIII. alin. (1), (3)-(5) și (7)-(10) și art. VII.2. din Condițiile generale de creditare].

- clauza de cesiune a drepturilor și obligațiilor decurgând din Contract [art. VIII.1. alin. (15) și art. VIII.2. din Condițiile generale de creditare].

- clauza atributivă de competență în favoarea instanțelor din București (art. X.5. din Condițiile generale de creditare).

A solicitat, totodată:

- obligarea băncii pârâte la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive contestate prin prezenta acțiune, împreună cu dobânda legală aferentă (plata nedatorată - art. 994 C. civ.), începând cu data perceperii (încasării) sumelor și până la momentul cesiunii contractului/creanței (11.07.2008).

- obligarea ambelor pârâte, în solidar (răspunderea civilă delictuală), la restituirea sumelor încasate necuvenit în temeiul clauzelor abuzive (inclusiv a actului adițional nr. x/30.11.2010), la care se adaugă dobânda legală, începând cu momentul cesiunii contractului/creanței (11.07.2008) și până la data încetării aplicării/practicării acestor clauze/actului adițional.

- obligarea în solidar a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința civilă nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis, în parte, acțiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și C.. constatând:

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.1 alin. (2) și (4).5 din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la dobânda indexabilă, precum și nulitatea absolută parțială a graficului de rambursare cu privire la dobânda indexabilă a băncii;

- caracterul abuziv, nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.8 și 4.9 din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 4.10 lit. a), b) și 4.6 teza a II-a din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.13, 6.12, 8.4, 8.5, 8.6 alin. (3) și (4), 9.3, 9.4, 10.2, 10.3 teza finală și 10.4 și 4.5 din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la rezilierea de deplin drept a contractului, cu consecința declarării exigibilității anticipate a întregului credit;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 11.4 cu privire la sintagma "inclusiv dreptul de a fixa sau modifica rata dobânzilor în condițiile stipulate prin Contract" din contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. IV.8, V1, VI2.1 alin. (2), (3), art. VII.1.alin 1,3-5 și 7-10 și art. VII.2 din Actul adițional nr. x din 30.11.2010 la contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la rezilierea de deplin drept a contractului, cu consecința declarării exigibilității anticipate a întregului credit;

- caracterul abuziv, deci nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. X5 din Actul adițional nr. x din 30.11.2010 la contractul de credit nr. x/29.08.2007 încheiat cu pârâta, referitoare la atribuirea de competență teritorială de judecare a cauzelor rezultând din contract instanțelor din București;

A fost respinsă în rest acțiunea, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 133/2017 și cerere de completare a dispozitivului aceleiași sentințe.

Prin sentința civilă nr. 896/PI din 25 aprilie 2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins excepția de inadmisibilitate invocată de pârâtă și a admis cererea reclamantului A. de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017, în sensul că în loc de "Fără cheltuieli de judecată" se va trece "Obligă pârâtele la plata către reclamant a sumei de 2.256 RON cu titlu de cheltuieli de judecată."

Prin aceeași sentință, tribunal a admis, în parte, cererea de completare a dispozitivului aceleiași sentințe, dispunând trecerea în cuprinsul acestuia următoarele:

"Obligă pârâtele la plata către reclamant a sumelor de bani încasate ca urmare a clauzelor contractuale găsite de instanță ca fiind abuzive, cu dobânda legală aferentă calculată de la data încasării acestor sume și până la plata lor efectivă." A respins, în rest, cererea privind completarea dispozitivului.

Împotriva sentinței civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017 au declarat apel reclamantul A. și pârâta S.C. B. S.A., iar împotriva sentinței civile nr. 896/PI din 25 aprilie 2017 a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 758 din 22 noiembrie 2017 Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâta S.C. B. S.A., după cum urmează:

A admis apelul declarat de reclamantul A. și în consecință:

A înlăturat din cuprinsul sentinței apelate considerentele de la pag. 37, paragraful 12, cu următorul conținut:

"Față de aprecierea conform cu care dobânda aplicabilă creditului în cuantum de 5,90% după primul an de contract ar fi abuzivă față de dobânda fixă din primul an, nu poate fi primită, deoarece modul de calcul al dobânzii variabile este stabilit ținându-se cont de criterii determinabile și previzibile."

A acordat, în integralitate, cheltuielile de judecată solicitate de reclamantul A. la fond, în sensul că au obligat pârâtele S.C. B. S.A. și C. la plata către acesta a sumei 2.956 RON.

A admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A., în contradictoriu cu reclamantul A., împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins capătul de cerere din acțiunea reclamantului A., referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5.13 din Contractul de credit nr. x/29.08.2007.

A menținut, în rest, dispozițiile sentinței civile nr. 133/PI/31.01.2017, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016.

A respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 896/PI din 25 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă.

A obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamantul A. a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, recurenta-pârâtă D. S.A. a declarat recurs, iar recurentul-reclamant A. a declarat recurs incident.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 758 din 25 martie 2021 a respins ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

A admis recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 758 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care a casat-o în parte și a trimis cauza spre rejudecare apelului pârâtei D. S.A. declarat împotriva sentinței civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2019 pronunțată de Tribunalul Timiș sub aspectul soluțiilor asupra cererii privind constatarea nulității clauzelor prevăzute la art. 4.10 lit. a) și b) din contract referitor la comisionul de acordare și administrare credit, fiind menținute în rest dispozițiile deciziei atacate.

În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 723/A din 23 noiembrie 2021 a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. și continuat de succesorul în drepturi D. S.A., în contradictoriu cu reclamantul-intimat A. și pârâta-intimată C. împotriva sentinței civile nr. 133/PI din 31 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016, având ca obiect acțiune în constatare, în limitele stabilite pentru rejudecare de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare parțială nr. 758 din 25 martie 2021, pronunțată în acest dosar.

A schimbat în parte sentința atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului A. de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.10 lit. a) și b) din contractul de credit încheiat de reclamantul cu B. S.A., privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare credit.

S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată aferente etapei de rejudecare a apelului.

Împotriva deciziei civile nr. 723/A din 23 noiembrie 2021 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a Civilă a declarat recurs reclamantul A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON, conform dovezilor existente la dosar.

In ceea ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține nesocotirea dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (4) C. proc. civ., precum și a principiilor fundamentale ale procesului civil.

În acest context, recurentul apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale art. 501 C. proc. civ. din mai multe perspective, în concurs cu viciile nemotivării hotărârii și încălcării/aplicării greșite a normelor de drept material.

Astfel, instanța de apel nu a stabilit și evaluat starea de fapt pe baza probelor administrate în dosar, întrucât a dat prevalență și a preluat considerentele de fapt ale instanței de casare, fără a se focusa pe dezlegările de drept obligatorii desprinse din considerentele deciziei de casare, respectiv pe aplicarea obligatorie a reperelor jurisprudențiale desprinse din hotărârile preliminare adoptate de CJUE, în interpretarea Directivei 93/13/CEE.

Chiar dacă, în considerentele deciziei de casare s-a plecat de la prezumția că banca efectuează unele activități anterior și posterior contractului de credit, care ar justifica stipularea comisioanelor în contract, totuși tot instanța de casare este cea care a stabilit limpede că în acord cu jurisprudența CJUE (Cauza Guyla Kiss și Cauza Caixa Bank) analiza comisionului de administrare se face prin raportare la dovedirea serviciilor prestate de profesionist și cheltuielilor suportate de acesta, ca echivalent al sumelor percepute în baza acestui comision. Or, instanța de apel, în rejudecare, nu s-a preocupat câtuși de puțin să analizeze dovezile administrate de bancă sub acest aspect al litigiului, nesocotind dezlegarea de drept obligatorie și dispoziția instanței de casare.

Instanța de apel era suverană în stabilirea exactă și completă a stării de fapt tangentă verificării jurisdicționale pe palierul naturii abuzive a clauzelor defăimate prin acțiune ca fiind abuzive - art. 479 alin. (1) C. proc. civ.. O atare evaluare presupune analiza unor circumstanțe factuale, astfel că în condițiile în care instituția financiară nu demonstrează că perceperea comisionului de administrare corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le efectuează, este de natură să creeze, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ, în pofida cerinței bunei-credințe.

Atât timp cât Curtea de Apel Timișoara nu a analizat probele administrate și nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, soluția pronunțată este arbitrară, echivalând cu necercetarea fondului pricinii, instanța având obligația să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept deduse judecății.

Astfel, în domeniul protecției consumatorului, sarcina probei - art. 10 și art. 249 C. proc. civ., cât privește faptul negocierii clauzelor contestate este inversată de legiuitor, în sensul că operează o prezumție legala relativă a absenței negocierii clauzelor, profesionistul pârât fiind cel chemat să producă dovada contrară - art. 4 alin. (2)-(3) din Legea nr. 193/2000.

In acest sens se arată că instanța de casare nu a oferit o interpretare obligatorie a dispozițiilor art. 4 alin. (2)-(3) din Legea nr. 193/2000 - sediul materiei pentru condiția premisă a negocierii clauzelor în procedura judiciară de verificare a dezechilibrului semnificativ, ceea ce nu înseamnă că, pentru a pronunța o soluție legală și temeinică în cauză, instanța de apel era absolvită de sarcina verificării în concret a adecvării stării de fapt (probațiunea) la aceste dispoziții normative imperative ale legii ci, dimpotrivă, era imperios necesară o astfel de examinare cu luarea în considerare a jurisprudenței CJUE, cu referire la principiul supremației dreptului Uniunii Europene.

Toate aceste deficiențe, în opinia recurentului, conturează nelegalitatea hotărârii atacate, vătămarea fiind indiscutabilă, care subzistă și care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii pronunțate de instanța de apel - art. 174 alin. (1)-(2), art. 175, art. 177 alin. (2) teza finală, art. 178 alin. (1), art. 179 alin. (1) și art. 246-247 C. proc. civ.

In ceea ce privește criticile de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 6 C. proc. civ. se susține nerespectarea prevederilor art. 501 alin. (3) coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) din același Cod, art. 6 din Convenția CEDO și a principiului efectivității din dreptul european.

In considerarea imperativelor ce țin de garanțiile dreptului la un proces echitabil privind componenta motivării hotărârii judecătorești - art. 6 din CEDO, Curtea de Apel trebuia să indice în concret care sunt probele administrate în cauză din care rezultă cu certitudine informarea precontractuale și negocierea directă, reală și efectivă a clauzelor litigioase.

In motivele sale de apel, banca pârâtă a recunoscut inexistența negocierii clauzelor contestate ca fiind abuzive, însă a susținut că această lipsă este imputabilă recurentului consumator, care nu a manifestat diligență în negocierea clauzelor, având în vedere că reclamantul a avut posibilitatea să negocieze clauzele, însă a optat și ales liber oferta de creditare și a semnat contractul fără să prezinte obiecțiuni care să tindă la reformularea clauzelor sau chiar la eliminarea lor din corpul contractului.

Față de aceste susțineri ale apelantei, instanța de apel nu a motivat care ar fi acele dovezi administrate în cauză din care să rezulte cu claritate că banca a oferit reclamantului posibilitatea concretă și efectivă de a negocia și influența conținutul clauzelor și chiar eliminarea lor din proiectul de contract tip oferit reclamantului consumator, pentru ca pornind de la acest probatoriu să se tragă concluzia culpei și lipsei de diligentă a acestuia în negocierea clauzelor.

Astfel, încălcând dispozițiile instanței de casare și exigențelor dreptului la un proces echitabil, instanța de apel nu a răspuns motivelor și argumentelor invocate de bancă în susținerea cererii sale de apel care, dacă ar fi fost analizate cu atenție, ar fi condus la respingerea susținerilor și apelului acesteia.

De asemenea, sub același aspect al nemotivării hotărârii, instanța de apel nu a analizat și răspuns susținerilor și apărărilor principale ale reclamantului, apte să atragă respingerea apelului băncii și confirmarea caracterului abuziv al celor două clauze.

Nesocotind obligația sa esențială ce-i impunea analiza jurisprudenței CJUE în ansamblul elementelor sale esențiale, instanța de apel a încălcat și aplicat greșit normele de drept material, complementar încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil printr-o motivare insuficientă și lipsită de consistență - art. 6 din Convenția CEDO, iar conduita instanței de apel a adus atingere dreptului neîngrădit al reclamantului la justiție - art. 6 alin. (1) și art. 13 din Convenția CEDO.

In ce privește criticile de nelegalitate integrate motivului de casare prevăzut de art. 501 alin. (1) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se invocă nerespectarea principiului priorității dreptului UE si a jurisprudenței CJUE în interpretarea Directivei 93/13/CEE.

Complementar liniei jurisprudențiale CJUE trasate de instanța de casare, instanța de apel era datoare să dea satisfacție principiilor priorității/supremației, efectului direct obligatoriu, unității și coerenței dreptului UE în materia protecției consumatorului, conform interpretărilor obligatorii oferite de CJUE pe marginea Directivei 93/13/CEE, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

In considerarea atributului care obliga la examinarea din oficiu a clauzelor abuzive și a priorității dreptului UE față de orice practică neconformă, restrictivă sau incompatibilă cu acest drept, instanța de apel trebuia să ia în considerare și să aplice și alte hotărâri preliminare relevante din arsenalul jurisprudențial CJUE localizat în aria clauzelor abuzive (interpretarea Directivei 93/13/CEE), altele decât cele doua indicate explicit în decizia de casare (Cauza Guyta Kiss și Cauza Caixa Bank).

În cazul de față, potrivit formulării contractului, atât comisionul de acordare credit, cât și comisionul de administrare credit sunt stipulate pentru acordarea creditului, fără să se precizeze natura serviciilor furnizate de bancă în schimbul acestor comisioane, context în care se susține că instanța de apel a nesocotit jurisprudența CJUE care a stabilit că transparența, deși constituie un element important de analiză alături de dezechilibrul semnificativ și de buna-credință nu este decisivă în examinarea caracterului abuziv al unei clauze.

Neaplicând această jurisprudență interpretativă obligatorie a CJUE în deplinătatea ei și prin decelarea adevăratei ei semnificații, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, încălcând și aplicând greșit normele de drept material, iar pentru aceste considerente, recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 26 mai 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin încheierea pronunțată la 17 decembrie 2020, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 723/A din 23 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 15 decembrie 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest context, recurentul susține încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., întrucât ar fi analizat aspecte care exced noțiunii de probleme de drept, asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat prin decizia de îndrumare.

Astfel, prin decizia de casare, instanța supremă a fixat limitele rejudecării apelului pârâtei exclusiv cu privire la caracterul celor două clauze inserate la art. 4.10 lit. a) și b) din contractul de credit referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, în sensul de a se constata dacă acestea sunt abuzive din perspectiva jurisprudenței CJUE, în ceea ce privește dezechilibrul semnificativ susținut de reclamant.

Din criticile invocate pe aceste aspecte, Înalta Curte constată că recurentul nu arată în ce măsură instanța de apel s-ar fi îndepărtat de la direcțiile trasate de instanța de control judiciar, prin decizia de îndrumare, astfel că, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se apreciază că recurentul nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de admitere a apelului pârâtei, context în care nu se poate reține critica recurentului, în sensul că motivarea instanței de apel este succintă și nu răspunde exigențelor motivării hotărârilor judecătorești.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, contrar celor susținute de recurent, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE, în cauzele evocate.

Așadar, criticile privind clauzele referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare prevăzute la 4.10 lit. a) și b) din contractul de credit încheiat între părțile cauzei, se constată că nu pot fi primite.

În acest context, se reține că instanța de apel prin considerentele expuse, în rejudecarea cauzei a constatat faptul că nu sunt întrunite cumulativ condițiile impuse de lege pentru constatarea caracterului abuziv al celor două clauze, nefiind prezentă nici lipsa de negociere și nici reaua-credință a băncii profesionist.

Așadar, nu s-a putut reține lipsa negocierii, în condițiile în care, comisioanele au fost aduse la cunoștința reclamantului încă din faza precontractuală și în care au fost menționate clar cele două tipuri de comisioane ce urmau a fi percepute de bancă pentru creditul solicitat, respectiv comision de administrare lunar de 0,10 % aplicat la valoarea soldului creditului și comision de acordare de 1 % calculat la valoarea creditului, aspecte dovedite cu înscrisurile din dosarul cauzei și care nu susțin lipsa bunei-credințe din partea băncii cu privire la perceperea comisioanelor de la art. 4.10 lit. a) și b).

În acest context, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a disproporțiilor dintre obligațiile părților la momentul semnării contractului.

Astfel, sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzelor contractuale inserate la art. 4.10 lit. a) și b) din contractul de credit privind comisionul de acordare și comisionul de administrare se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestor clauze.

Pe de altă parte, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare/administrare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc, aceste aspecte fiind valorificate în prezenta cauză din perspectiva jurisprudenței CJUE, respectiv - cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13, Cauza Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., C-621/17, - cauza C-224/19 și C-259/19.

Așadar, analizând cele două clauze susținute de reclamant ca fiind abuzive, din perspectiva criticilor formulate, dar și a aspectelor tranșate de instanța supremă prin decizia de casare, instanța de apel a constatat că nu se poate reține caracterul abuziv al acestor clauze, atâta vreme cât nu sunt întrunite cele trei condiții impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care reproduc dispozițiile din art. 3 alin. (1) al Directivei 93/13, nefiind întrunită nici cerința lipsei de negociere și nici cerința absenței bunei-credințe.

In acest context, se reține că instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și comisionul de administrare credit și a reținut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Prin urmare, în mod eronat susține recurentul că instanța de apel ar fi realizat o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 prin raportare la jurisprudența CJUE, aceasta din urmă fiind avută în vedere cu precădere de către instanța de apel în analiza dispozițiilor legale incidente, respectiv: interpretarea conceptelor de limbaj clar, ușor inteligibil, context în care nu se poate susține în mod pertinent că prin decizia atacată s-ar fi încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) din Codul de procedură referitoare la direcțiile trasate de Înalta Curte, prin decizia de casare, că decizia ar fi nemotivată în raport cu fiecare dintre argumentele invocate de recurent sau că s-ar fi aplicat în mod necorespunzător dispozițiile de drept material.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentul-reclamant să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 723/A din 23 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 723/A din 23 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A. și C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2022.