ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3856/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3856/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de față;

Prin

cererea înregistrată la data de 25 august 2011 sub nr. 58000/3/2011 pe rolul

Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, reclamanții B.C.F., B.A., B.C.M.,

C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.I., G.F.I., G.V., H.R.C., H.M., L.A.,

M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A. au chemat în judecată pe pârâtele

SC B.P. SA și E.F.G.N.E.F. II B.V., prin mandatar SC B.P. SA, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună: 1. constatarea

caracterului abuziv, cu consecința că nu produc efecte asupra reclamanților, al

clauzelor contractuale cuprinse în contractele de credit încheiate de reclamanți

cu SC B.P. SA: 1.1 clauzele referitoare la dreptul băncii de a modifica

unilateral rata dobânzii și, ca o consecință a caracterului abuziv al acestor

clauze, constatarea caracterului fix al ratei dobânzii la nivelul prevăzut la

momentul încheierii contractului de credit; 1.2 clauzele care prevăd dreptul

băncii de a modifica unilateral graficele de rambursare emise în temeiul

contractelor de credit, ca urmare a modificării ratei dobânzii; 1.3 clauzele care

prevăd modalitatea (formula) de calcul a dobânzii raportat la o perioadă de 360

de zile, în loc de 365/366 de zile; 1.4 clauzele referitoare la comisionul de

acordare/de acordare și gestiune a creditului; 1.5 clauzele referitoare la

instituirea comisionului de administrare lunară și la modul de calcul al

acestuia; 1.6 clauzele referitoare la rambursarea anticipată a creditului

parțială/totală, care instituie un comision de rambursare anticipată și

condiționează rambursarea anticipată de acordul băncii; 1.7 clauzele

referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral nivelul comisioanelor;

1.8 clauzele referitoare la dreptul băncii de a debita, automat, orice cont al

împrumutatului; 1.9 clauzele referitoare la obligația împrumutaților de a

încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de SC B.P.

SA; 1.10 clauzele referitoare la dreptul băncii de a rezilia unilateral

contractul (de a considera creditul exigibil anticipat) în cazul: a)

neexecutării, de către împrumutat, a oricărei obligații asumate prin contractul

de credit și/sau prin contractele accesorii acestuia; b) nerespectării

clauzelor contractuale de către orice persoană terță obligată față de bancă în

baza contractelor accesorii contractelor de credit; c) neonorării la termen, de

către împrumutat, și declarării scadente a altor obligații ale acestuia față de

bancă; 1.11 clauzele referitoare la dobândirea, de către bancă, a statutului de

administrator al bunurilor aduse ca garanție, precum și cele referitoare la

atribuțiile sale în calitatea astfel dobândită; 2. constatarea nulității altor

clauze din contractele de credit, încheiate de reclamanți cu SC B.P. SA, clauze

ce fac obiectul primului capăt de cerere al prezentei acțiuni, a actelor

unilaterale de modificare a ratei dobânzii emise de pârâtă, în temeiul

clauzelor contractuale menționate la pct. 1.1 al primului capăt de cerere al

prezentei acțiuni, precum și a graficelor de rambursare aferente acestor acte

unilaterale; 3. constatarea nulității prevederilor din actele adiționale emise

de SC B. SA cu privire la reclamanți, în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr.

50/2010, referitoare la rata dobânzii, prin care se instituie o rată a dobânzii

variabilă (atât rata dobânzii curente, cât și rata dobânzii penalizatoare -

dobândă majorată); 4. constatarea, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000,

a acordului reclamanților, exprimat în calitate de consumatori, de a continua

derularea contractelor de credit, încheiate de reclamanți cu SC B. SA, ce fac

obiectul prezentei acțiuni, după eliminarea clauzelor abuzive; 5. restituirea

sumelor plătite nedatorat de către reclamanți, cu titlu de dobândă sau de

comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a

fost solicitată constatarea nulității prin prezenta acțiune, de la data

încasării acestora și până la data încetării perceperii lor; 6. obligarea

pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat motivele de

fapt și de drept pentru care consideră caracterul abuziv al clauzelor

menționate, fiind incidente dispozițiile Legii nr. 193/2000, întrucât prin

aceste clauze nenegociate se creează un dezechilibru semnificativ între

drepturile și obligațiile părților.

În drept, au fost invocate dispozițiile legale în materia protecției

consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000, interpretată în lumina Directivei

nr. 93/13/CEE, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010, C.

civ. și C. proc. civ.

În susținerea cererii, reclamanții au depus la dosarul

cauzei, în copii conforme cu originalul, contractele de credit încheiate între

părți, graficele de rambursare, actele adiționale, notificările și

corespondența purtate între părți, înscrisuri privind încercările de

soluționare amiabilă a litigiului.

Prin cererea completatoare depusă la data de 21

februarie 2012, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor și la acoperirea

prejudiciului moral, cuantificat la suma de 100.000 lei pentru fiecare dintre

reclamanți și a dobânzii legale pentru sumele achitate în plus de către

aceștia.

Prin întâmpinarea depusă la data de 21 februarie 2012 și la

data de 24 aprilie 2012, pârâtele SC B.P. SA și E.F.G.N.E.F. II B.V. prin

mandatar SC B.P. SA au invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale,

excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei au

solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării, pârâtele au arătat că

cererea are caracter patrimonial, în raport de criteriul valoric, aplicabil în

funcție de individualitatea fiecărei pretenții în parte, dreptul de creanță este

prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani, iar pe fondul cauzei

a prezentat argumentele de fapt și de drept pentru care consideră că

respectivele clauze criticate au fost negociate și, în orice caz, nu sunt

abuzive.

În drept, au fost invocate prevederile art. 115 C. proc. civ.

și ale Legii nr. 193/2000.

În apărare, pârâtele au depus la dosarul cauzei, în

copii conforme cu originalul, dovezi privind renunțarea reclamanților la

termenul de gândire de 10 zile, înscrisuri privind lipsa oricăror încercări de

negociere a clauzelor contractuale din partea reclamanților, situația privind

evoluția dobânzii variabile, ofertele de produse ale băncii, centralizator

privind ofertele formulate conform O.U.G. nr. 50/2010, dovezi privind situația

dobânzilor pe piața bancară la produse similare.

Prin încheierea de ședință din data de 25 septembrie 2012,

prima instanță a respins, ca neîntemeiată, excepția necompetenței materiale,

iar prin încheierea din data de 30 octombrie 2012, a dispus unirea cu fondul

cauzei a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Prin

sentința civilă nr. 20100 din 21 decembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 58000/3/2011,

Tribunalul București - secția a Vl-a civilă a respins, ca neîntemeiată,

excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins, ca

neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu

pârâta E.F.G.N.E.F. II B.V., a admis, în parte, cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanții B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M.,

C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C.,

P.C. și P.A., în contradictoriu cu pârâta SC B.P. SA, a admis, în parte,

capătul 1 de cerere și a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare

la comisionul de administrare lunară și al clauzelor referitoare la obligația

împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări

agreată de SC B. SA, a admis, în parte, capătul 2 de cerere, a constatat

nulitatea absolută a clauzelor menționate și a obligat societatea pârâtă la

restituirea către reclamanți a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor

constatate ca abuzive referitoare la comisionul de administrare lunară, a

obligat pârâta la plata de dobândă legală pentru sumele plătite nedatorat de

reclamanți către pârâtă, cu începere de la data la care au fost făcute aceste

plăți și până la restituirea lor efectivă, a respins, ca neîntemeiate,

celelalte capete de cerere, a respins, ca neîntemeiată, cererea privind

acordarea daunelor morale și a compensat cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a arătat

că, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, din care rezultă

că prin constatarea caracterului abuziv al unor clauze reclamanții solicită

aplicarea sancțiunii nulității absolute, observând, totodată, că prin

dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale O.U.G. nr. 50/2010, invocate în

susținerea cererii, se protejează nu doar un interes personal, individual, ci

și un interes public, general, obștesc, rezultă că cererea vizează aplicarea

sancțiunii nulității absolute și este imprescriptibilă extinctiv, motiv pentru

care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material

la acțiune, invocată de către pârâta prin întâmpinare.

Pe fondul cauzei, în ceea ce privește clauzele

referitoare la comisionul de administrare, prima instanță a constatat că scopul

perceperii acestui comision este neclar, iar caracterul echivoc al clauzei

contravine dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care prevăd că orice

contract încheiat între comercianți și consumatori va cuprinde clauze clare,

fără echivoc, precum și dispozițiilor art. 78 din Legea nr. 286/2004.

Prima instanță a apreciat că negocierea putea privi,

cel mult, doar cuantumul acestui comision. Or, în cauză, nu cuantumul acestui

comision este criticat de reclamanți, ci însuși existenta lui, sustinându-se că

se percepe în absența unei contraprestații din partea pârâtei.

Prima instanță a reținut că, în ceea ce privește clauzele în

discuție, acestea nu respectă nici exigențele bunei credințe, deoarece

inserarea acestui comision a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale

reclamanților prin majorarea considerabilă a ratei lunare. Potrivit

considerentului nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „.la evaluarea bunei

credințe, trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de

negociere ale părților, dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu

condiția în cauză și dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau

furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună

credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acționează

corect și echitabil față de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie

să le ia în considerare". Practic, prin inserarea acestui comision, pârâta

a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul părții

reclamante, astfel încât dezechilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită

cerința bunei- credințe.

Având în vedere cele expuse mai sus, ca o consecință a

constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de

administrare și potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,

prima instanță a constatat nulitatea absolută a respectivelor clauze, clauze

care, în temeiul art.  6 din Legea nr. 193/2000, nu mai produc efecte asupra consumatorilor,

contractul de credit putând continua și în absența clauzelor considerate

abuzive.

Cu privire la petitul referitor la rambursarea către

reclamanți a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, principiul

restituito in integrum impune ca tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act

juridic inexistent sau lovit de nulitate să fie restituit. Acest principiu

decurge din cel al retroactivității efectelor nulității; numai prin revenirea

la situația anterioară emiterii actului nul, părții vătămate îi este reparat

întreg prejudiciul, astfel încât prima instanță a obligat societatea pârâtă la

restituirea, către reclamanți, a sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor

constatate ca abuzive și la plata de dobândă legală pentru sumele plătite

nedatorat de reclamanți către pârâtă, cu începere de la data la care au fost

făcute aceste plați și până la restituirea lor efectivă.

Referitor la alegerea societății de asigurări, prima instanță

a apreciat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 190/1999 deoarece, potrivit

art. 18 al acestui act normativ „Contractele de asigurare se vor încheia cu o

societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună

împrumutatului un anumit asigurător".

În ceea ce privește clauzele referitoare la dobândă,

prima instanță a reținut că din analiza clauzelor contractuale menționate

rezultă că la momentul încheierii contractelor de credit ale reclamanților

existau în oferta băncii mai multe tipuri de contracte de credit, contracte de

credit cu dobânda fixă în monedă națională sau în euro, contracte de credit cu

dobânda variabilă stabilită fie în funcție de dobânda de referință a băncii,

fie în funcție de indicele de referință.

Astfel, prima instanță a apreciat că reclamanții au avut

posibilitatea de a negocia conținutul clauzei privind dobânda, putând opta

între mai multe tipuri de credite, respectiv: cu dobânda fixă în monedă națională

sau în euro, cu dobânda variabilă calculată în funcție de indicele E./L./ R.;

cu dobânda variabilă calculată în funcție de dobânda de referință variabilă

afișată la sediile băncii. în aceste condiții, în care reclamanții și-au

exercitat opțiunea pentru un anumit tip de credit, prima instanță a apreciat că

aceștia și-au asumat și existența unui dezechilibru între drepturile și

obligațiile contractuale, astfel că cerința existenței relei credințe a pârâtei

nu subzistă.

De asemenea, prima instanță a apreciat că în ceea ce privește

restul clauzelor a căror nulitate s-a solicitat, deși nu au fost negociate,

acestea nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților, fiind respinse, ca neîntemeiate, și aceste capete de cerere.

Referitor la daunele morale solicitate de reclamanți

pentru suferințele de ordin psihic îndurate ca urmare a practicilor abuzive

practicate de pârâtă, prima instanță a respins, ca neîntemeiat, și acest capăt

de cerere, având în vedere că reclamanții s-au rezumat a face simple afirmații,

nesusținute de probe, relativ la aceste cereri.

Având în vedere că actele ce formează obiectul

prezentului litigiu au fost încheiate între reclamanți și pârâta SC B.P. SA,

astfel încât această pârâtă justifică legitimitatea procesuală pasivă, întrucât

în raport de aceasta se urmărește valorificarea drepturilor deduse judecății,

prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare in judecata

formulată în contradictoriu cu pârâta E.F.G.N.E.F. II B.V.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel apelanta pârâtă SC

B. SA, la data de 01 martie 2013, înregistrat la data de 25 martie 2013 sub nr.

58000/3/2011 la Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin care

a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile apelate,

în sensul respingerii cererii de chemare în judecată cu privire la capătul de

cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a clauzei privind

comisionul de administrare lunară perceput de bancă, a clauzei privind obligația

împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări

agreată de bancă, precum și cu privire la obligarea băncii la restituirea către

reclamanți a sumelor plătite în baza clauzelor constatate ca abuzive

referitoare la comisionul de administrare lunară și a dobânzii legale pentru

sumele plătite nedatorat de către reclamanți către pârâtă, cu începere de la

data la care au fost făcute aceste plăți și până la restituirea lor, și

menținerea restului dispozițiilor sentinței primei instanțe ca legale și

temeinice.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C.

proc. civ.

Cererea de apel a fost legal timbrată cu taxa judiciară

de timbru în cuantum de 5.244,89 lei, conform art. 11 alin. (1),

coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, și cu timbru

judiciar în cuantum de 5 lei, potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995.

Apelanta nu a depus înscrisuri noi în susținerea

cererii de apel.

Prin întâmpinarea depusă la data de 24 mai 2013,

intimații reclamanți B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I.,

G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C.

și P.A. au solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de apelanta

pârâtă SC B. SA și menținerea sentinței civile apelate sub acest aspect ca

legală și temeinică.

Intimații reclamanți nu au depus înscrisuri noi în

apărare.

Legal citată, intimata pârâtă E.F.G.N.E.F. II B.V. nu a

formulat întâmpinare, dar s-a prezentat în fața instanței de apel prin

apărătorul ales, exprimându-și poziția procesuală în sensul admiterii apelului

declarat de apelanta SC B. SA.

Împotriva

aceleiași sentințe au formulat apel apelanții reclamanți B.C.F., B.A., B.C.M., C.C.,

C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C.,

M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A., la data de 27 februarie 2013,

înregistrat la data de 25 martie 2013 sub nr. 58000/3/2011 la Curtea de Apel

București, secția a Vl-a civilă, prin care au solicitat admiterea

apelului, schimbarea în parte a sentinței civile apelate în sensul admiterii în

totalitate a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și

completată.

În

drept, au fost invocate prevederile art. 282 și urm. C. proc. civ.

Cererea

de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului

judiciar, în conformitate cu prevederile art. 15 lit. j) și art. 1 din O.G. nr.

32/1995.

Apelanții

nu au depus înscrisuri noi în susținerea cererii de apel.

Prin

întâmpinarea depusă la data de 13 septembrie 2013, intimatele pârâte SC B. SA

și E.F.G.N.E.F. II B.V. au solicitat respingerea ca nefondat a apelului

declarat de apelanții reclamanți B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C.

(G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S.,

N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A.

În

drept, au fost invocate prevederile art. 115 și urm. C. proc. civ.

Intimatele

nu au depus înscrisuri noi în apărare.

Prin

răspunsul la întâmpinare depus la data de 14 noiembrie 2013, apelanții

reclamanți B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l.,

G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A.

au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimate prin întâmpinare,

menținându-și poziția procesuală exprimată prin motivele de apel.

Prin

Decizia civilă nr. 483 din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a

Vl-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta SC B. SA,

împotriva sentinței civile nr. 20100 din 21 decembrie 2012, pronunțată de

Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 58000/3/2011, în

contradictoriu cu intimații B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M.,

C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C.,

P.C. și P.A.

A admis apelul formulat de apelanții B.C.F., B.A., B.C.M., C.C.,

C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C.,

M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A., împotriva sentinței civile nr. 20100

din 21 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

în Dosarul nr. 58000/3/2011, în contradictoriu cu intimații SC B. SA, și E.F.G.N.E.F.

II B.V. prin mandatar SC B.P. SA.

A schimbat, în parte, sentința civilă apelată în sensul că:

A constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive cuprinse

în contractele de credit încheiate între părți referitoare la dreptul băncii de

a modifica unilateral comisioanele bancare și de a debita automat orice cont al

împrumutatului.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut

următoarele:

Prin sentința civilă apelată a fost admisă, în parte,

cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și completată,

formulată de reclamanții B.C.F., B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M.,

C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C.,

P.C. și P.A., în contradictoriu cu pârâta SC B.P. SA, constându-se caracterul

abuziv și nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de

administrare lunară și la obligația împrumutaților de a încheia contracte de

asigurare la o societate de asigurări agreată de banca împrumutătoare, fiind,

totodată, obligată aceasta la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de

comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data

efectuării plăților și până la restituirea efectivă a sumelor achitate.

Pârâta SC B. SA a înțeles să critice prin apel soluția

de admitere a capetelor de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al

clauzelor referitoare la comisionul de administrare lunară și la obligația

împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări

agreată de banca împrumutătoare și, ca o consecință, soluția de admitere a

acțiunii în nulitate absolută privind aceste cauze, restituirea comisionului de

administrare încasat și plata dobânzii legale corespunzătoare.

Instanța de apel a apreciat că prima instanță a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică, ținând seama de întregul material probator

administrat, efectuând o corectă coroborare și apreciere a probelor, precum și

o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, cât privește

soluția de admitere atacată. De asemenea, motivarea soluției în fapt și în

drept a fost realizată în mod corespunzător, oferindu-se răspuns apărărilor

părților, astfel încât instanța de apel își însușește argumentele expuse în

considerentele hotărârii atacate, urmând a completa motivarea soluției de

admitere, în parte, a cererii, prin raportare la motivele de apel invocate de

către apelanta pârâtă.

Între reclamanți, în calitate de împrumutați și pârâta SC B.

SA, în calitate de bancă, s-au încheiat 13 contracte de credit ipotecar și,

respectiv, pentru nevoi personale, având ca obiect acordarea unor împrumuturi

bănești, cu obligația rambursării acestora în rate lunare.

Printre alte clauze, părțile au stipulat în aceste

convenții obligația pentru împrumutat de a plăti pentru creditul acordat un

comision de administrare lunară de 0,10% aplicat la valoarea soldului

creditului, fără a exista alte stipulații contractuale care să definească sfera

serviciilor acoperite prin plata comisionului de administrare.

De asemenea, în contractele de credit s-a prevăzut obligația

împrumutaților de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări

agreată de banca împrumutătoare.

Considerând că aceste clauze au caracter abuziv, reclamanții

au formulat prezenta cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu

pârâta, pe care prima instanță a apreciat-o ca întemeiată și în mod just a

admis-o, în raport de dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Instanța

de apel a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,

conform cărora „orice contract încheiat între profesioniști și consumatori

pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze

contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare

cunoștințe de specialitate". De asemenea, art. 4 din același act normativ

dispune: „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu

consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu

alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind

negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da

posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele

standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de

comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că

anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost

negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei

legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a

contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată

direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă,

cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. (5) Fără a încălca

prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se

evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac

obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au

determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale

altor contracte de care acesta depinde. (6) Evaluarea naturii abuzive a

clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al

contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată,

pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă

parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor

inteligibil."

Verificând aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000

în cazul contractelor de credit încheiate cu reclamanții, instanța de apel a

constatat că acestea sunt contracte de adeziune, întrucât clauzele nu au fost

negociate direct cu consumatorii, ci au fost preformulate de către bancă, în

condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage

incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din

contractele încheiate între comercianți și consumatori.

De asemenea, a constatat că respectivele clauze

criticate sunt identice în toate convențiile de credit deduse judecății, ceea

ce susține prezumția lipsei negocierii, dedusă din art. 4 alin. (2) din Legea nr.

193/2000, fără ca banca pârâtă să fi administrat dovezi în sensul că ar fi

acordat clienților, cel puțin, posibilitatea de a negocia respectivele clauze.

Procedând la analizarea clauzelor declarate de prima instanță

ca fiind abuzive, instanța de apel a constatat că acestea se înscriu în

definiția legală dată de art. 4 alin. (1) din actul normativ indicat.

Astfel, clauza din convențiile de credit încheiate

între părți privind plata comisionului de administrare lunară este, în mod

legal și temeinic, apreciată ca abuzivă, deoarece în contractele însușite de

părți nu sunt specificate, în niciun mod, contraprestațiile care să justifice

achitarea respectivelor sume, pe întreaga perioadă de creditare. Altfel spus,

împrumutații sunt obligați să achite băncii, pe toată durata de rambursare a

creditului, un comision de administrate în cuantum de 0,10% din valoarea

soldului, fără ca părțile să arate în contract care este obligația corelativă a

băncii pentru încasarea acestor sume. Reclamanții și-au însușit contractele de

credit cunoscând obligația că datorează un comision de administrare, fără a

cunoaște însă care sunt serviciile pe care le primesc în schimb și fără a avea,

astfel, posibilitatea efectuării unui minim control asupra obligațiilor asumate

de pârâtă.

În aceste condiții, clauza în discuție nu se bucură de

claritate, deoarece, prin raportare la conținutul convențiilor de creditare,

consumatorii nu sunt înștiințați cu privire la prestațiile asumate de agentul

economic.

Deducerea obligațiilor băncii din simpla denumire a

comisionului nu este posibilă în lipsa cunoștințelor de specialitate, deoarece

sensul noțiunii de „administrare a creditului" nu este cunoscut, în mod

facil și inerent, de orice persoană străină de activitatea desfășurată în

domeniul bancar. De aceea, reclamanții, în calitate de consumatori persoane

fizice, neprofesioniste, aveau dreptul de a cunoaște toate serviciile și

activitățile pe care banca pârâtă avea obligația să le presteze în schimbul

comisionului de administrare perceput. în lipsa unei astfel de precizări, banca

se găsește în situația de a nu desfășura niciun fel de prestație, dar de a

încasa comisionul aferent, fără a fi expusă vreunui risc și fără a fi posibil

controlul judiciar pentru verificarea îndeplinirii sau neîndeplinirii

îndatoririlor sale, taxate cu acest comision.

Nu pot fi primite susținerile apelantei în sensul că

acest comision de administrare este inclus în obiectul principal al

contractului de credit și că, astfel, este exclus de la controlul caracterului

abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. în acest sens, trebuie

subliniat că, într-un contract de credit, prestația caracteristică a împrumutatului

este aceea de a rambursa ratele lunare de credit, la care se adaugă prețul

creditului, adică dobânda. Or, diferitele comisioane nu pot fi apreciate ca

intrând în sfera obiectului principal al contractului, ci constituie costuri

distincte de împrumutul acordat și dobânda contractuală asumată, adăugându-se

acestora pentru a determina costul total al creditului. Altfel spus, comisionul

de administrare nu constituie un element prin care se definește obiectul

principal al contractului pentru a fi exclus evaluării privind caracterul

abuziv.

Instanța de apel a considerat ca fiind corectă soluția primei

instanțe, care a reținut îndeplinirea cerințelor art. 4 alin. (1) din Legea nr.

193/2000 în privința clauzei analizate. Astfel, comisionul de administrare nu a

format obiectul negocierii sau al posibilității de negociere între părți,

nefiind administrate dovezi în acest sens, atât timp cât contractele de credit

încheiate de reclamanți conțin clauze identice în această privință. De

asemenea, clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și

obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, care sunt nevoiți să

achite sume de bani pentru contraprestațiile băncii care nu le sunt în niciun

fel cunoscute. Dezechilibrul rezultă din faptul că reclamanții plătesc

comisionul de administrare, iar în lipsa prevederii în contract a

contraprestațiilor pârâtei, aceasta este liberă să nu execute niciun serviciu

sau activitate, fără ca o atare conduită să poată fi cenzurată sau sancționată

între părți ori pe cale judiciară. Caracterul semnificativ al dezechilibrului

se desprinde din împrejurarea că acest comision se achită prin raportare la

valoarea soldului, lunar și pe întreaga durată de creditare, până la

rambursarea întregului credit, adică pe perioade care depășesc, în unele

cazuri, 30 de ani. în fine, lipsa bunei-credințe a băncii s-a reținut prin

aceea că banca a omis, cu intenție, să stipuleze în contractele de adeziune,

preformulate, obligațiile asumate în schimbul comisionului de administrare, îngrijindu-se

să nu ignore numai obligația de plată a consumatorilor.

Referirile apelantei la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, care

recunosc legalitatea comisionului de administrare, nu prezintă nicio relevanță

pentru soluționarea prezentei cauze, deoarece, pe de-o parte, acest act

normativ nu se aplică și contractelor de credit încheiate înainte de intrarea

în vigoare a ordonanței, cum este cazul în speță, iar pe de altă parte, clauza

este abuzivă prin prisma dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,

respectiv ca urmare a faptului că lipsește indicarea din cuprinsul contractelor

a contraprestatiei băncii. Altfel spus, comisionul de administrare nu este

considerat abuziv doar prin simplul fapt al stipulării lui, ci ca o consecință

a caracterului echivoc al clauzei care îl cuprinde și care nu permite o minimă

verificare a obligațiilor corelative ale băncii împrumutătoare.

De asemenea, instanța de apel a considerat că este abuzivă și

clauza din contractele de credit privind obligația împrumutaților de a încheia

contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de banca

împrumutătoare, fiind valabile considerațiile de mai sus privind caracterul

nenegociat al acestei clauze, ceea ce atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

În privința contractelor de credit ipotecar, prima

instanță a reținut, în mod corect, incidența art. 18 din Legea nr. 190/1999, în

conformitate cu care contractele de asigurare se vor încheia cu o societate de

asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un

anumit asigurător.

În privința contractelor de credit pentru nevoi personale, nu

sunt aplicabile aceste dispoziții legale speciale, dar sunt incidente aceleași

rațiuni care au determinat legiuitorul să interzică băncii creditoare impunerea

asigurătorului.

Astfel, la încheierea contractului de asigurare, împrumutatul

poate și trebuie să beneficieze de principiul autonomiei de voință, să aleagă

liber persoana asigurătorului, astfel încât să se asigure, în cazul

intervenirii riscurilor asigurate, că despăgubirile sau indemnizațiile

corespunzătoare vor fi achitate. în același timp, întrucât împrumutatul are

calitatea de asigurat în contract și achită primele de asigurare, acesta poate

și trebuie să contracteze cu o societate de asigurare care îi satisface

interesele inclusiv sub aspectul costurilor asigurării, fără a se vedea supus

riscului de a plăti prime de asigurare peste posibilitățile și necesitățile

sale.

Împrejurarea că banca pune la dispoziție o listă cu

societățile de asigurare cotate cel mai bine pe piața de profil nu înlătură

caracterul abuziv al clauzei, deoarece analiza se raportează la modul de

formulare al acesteia, iar nu la modalitatea în care banca o pune în executare.

Astfel, o atare clauză ar lăsa băncii posibilitatea de a indica debitorului său

o singură societate de asigurare agreată sau mai multe, limitând opțiunea sa și

prejudiciindu-l sub aspectul costurilor asigurării sau al acoperirii riscurilor

asigurate.

Așa fiind, din modul de formulare rezultă crearea unui

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, atât timp

cât banca este liberă să aleagă una sau mai multe societăți de asigurare pe

care să i le impună împrumutaților săi, fără ca aceștia să poată alege un alt

asigurător care să răspundă cel mai bine intereselor lor.

De asemenea, reaua-credință a băncii rezultă din intenția cu

care aceasta a stipulat clauza preformulată, cu încălcarea dispoziției legale

exprese, cuprinse în art. 18 din Legea nr. 190/1999, care nu îi dă dreptul să

impună împrumutatului un anumit asigurător.

Față de cele arătate, s-a reținut ca fiind legală și

temeinică soluția de constatare a caracterului abuziv a celor două clauze

analizate și, pe cale de consecință, ca fiind justă soluția de constatare a

nulității absolute parțiale a contractelor de credit numai în privința acestor

clauze, urmând ca raporturile contractuale dintre părți să subziste fără

prevederile declarate abuzive.

De asemenea, pentru acoperirea prejudiciului suferit de

reclamanți, pentru restabilirea situației anterioare și pentru înlăturarea

tuturor consecințelor patrimoniale produse de clauzele abuzive lovite de

nulitate absolută, s-a reținut că prima instanță a obligat, în mod corect,

pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de administrare

lunară.

În ceea ce privește acțiunea în restituirea

prestațiilor, aceasta a fost întemeiată pe plata nedatorată, ca urmare a

dispariției fundamentului executării prestației reclamanților, prin declararea

nulității clauzelor contractuale în baza cărora aceștia și-au executat

obligațiile.

Raportând situația de fapt la dispozițiile art. 992 și urm. C.

civ., ce reglementează instituția plății nedatorate, instanța de apel a

constatat întrunirea cumulativă a condițiilor acesteia, din moment ce prestația

efectuată de reclamantul - solvens, cu privire la comisionul de administrare, a

avut semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a

existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării

clauzelor contractuale respective, prin aplicarea sancțiunii nulități absolute

și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite

de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având

dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele

nulității absolute.

S-a reținut că, în cazul contractelor cu executare

succesivă, principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic

civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligației este

ireversibilă și nu mai este posibilă repunerea părților în situația anterioară.

în schimb, în cazul de față este pe deplin realizabilă obligația băncii de a

restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate

absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare

de la principiul menționat.

Dată fiind reaua credință a pârâtei, astfel cum s-a

reținut mai sus, dedusă din modul de formulare a clauzei privind comisionul de

administrare lunară, aceasta a fost, în mod just, obligată la plata dobânzii

legale aferente sumelor încasate cu titlu de comision de administrare,

calculată de la data fiecărei plăți și până la data restituirii efective a

debitelor, conform art. 994 C. civ.

B.A., B.C.M., C.C., C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C.,

H.M., L.A., M.C., M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A.

Prin sentința civilă apelată a fost admisă, în parte,

cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanții B.C.F., B.A., B.C.M., C.C.,

C.N.M., C.B.C. (G.), C.S.M., C.I., G.C.l., G.F.l., G.V., H.R.C., H.M., L.A., M.C.,

M.V., N.R.S., N.C.C., C.A.C., P.C. și P.A., în contradictoriu cu pârâta SC B.

SA, constându-se caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor

referitoare la comisionul de administrare lunară și la obligația împrumutaților

de a încheia contracte de asigurare la o societate de asigurări agreată de

banca împrumutătoare, fiind totodată obligată aceasta la restituirea sumelor plătite

nedatorat cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda

legală calculată de la data efectuării plăților și până la restituirea efectivă

a sumelor achitate. în schimb, prima instanță a respins,ca neîntemeiate,

celelalte pretenții ale reclamanților privitoare la alte clauze criticate ca

fiind abuzive și la plata unor despăgubiri morale, fiind respinsă, totodată, ca

neîntemeiată și cererea formulată de aceeași reclamanți în contradictoriu cu

pârâta E.F.G.N.E.F. II B.V.

Reclamanții au înțeles să critice soluțiile de respingere

pronunțate de prima instanță, pe care instanța de apel Ie-a apreciat, în parte,

ca fiind legale și temeinice, cu precizarea că prezintă caracter abuziv și

clauzele referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral comisioanele

bancare și de a debita, automat, orice cont al împrumutatului.

Clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral

comisioanele bancare este abuzivă prin aceea că are un conținut echivoc, nu

cuprinde niciun element pe baza căruia să se verifice temeinicia motivelor care

să justifice derogarea de la principiul forței obligatorii și al

irevocabilității actului juridic civil. Astfel, cum a fost necesar acordul

ambelor părți pentru perfectarea contractului de credit, tot astfel regula

impune ca ambele părți să-și exprime consimțământul mutual pentru modificarea

unor clauze contractuale, potrivit art. 969 alin. (2) C. civ. Or, banca pârâtă

și-a rezervat dreptul de a modifica, în mod unilateral, comisioanele bancare,

fără a se arăta împrejurările în care o atare conduită contractuală ar fi

justificată. în acest mod, se lasă la discreția băncii posibilitatea ca,

oricând, să modifice cuantumul comisioanelor stipulate, iar în eventualitatea

unui litigiu, nu se poate aprecia dacă modificarea este întemeiată sau nu,

conform unor criterii obiective.

Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să

fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor

acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea

este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind corectă o atare majorare

unilaterală a comisioanelor, pentru a nu se reține caracterul abuziv al clauzei

ar trebui ca, în urma intervenirii modificării, clientul să aibă libertatea de

a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută

în contractele de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza

analizată este abuzivă.

Invers, modificarea comisioanelor ar fi posibilă și în

jos, în sensul micșorării, însă o atare posibilitate nu poate fi verificată

atât timp cât nu sunt precizate criteriile pe baza cărora s-ar putea produce

aceasta.

Faptul că în cazurile concrete ale reclamanților nu s-a

pus problema modificării comisioanelor bancare nu constituie un argument solid

în sensul lipsei caracterului abuziv al clauzei, deoarece Legea nr. 193/2000

sancționează existenta acestei caracteristici, iar nu modul în care a fost

exercitată respectiva stipulație contractuală. Altfel spus, nu este relevant

faptul că banca nu a făcut aplicarea acestei clauze, ci faptul că aceasta lasă

locul unui abuz împotriva consumatorului, elementele care alcătuiesc costul

total al creditului fiind lăsate la puterea discreționară a băncii creditoare.

Așa fiind, clauza analizată este nenegociată, conform

considerentelor arătate mai sus, este imprecisă, ca formulare, prin aceea că nu

conține niciun element pe baza căruia să se verifice justețea modificării unilaterale

a contractelor, este rezultatul relei-credințe a pârâtei, care a stipulat

clauza preformulată în convențiile tipizate și creează un dezechilibru

semnificativ între drepturile și obligațiile părților, defavorizând

consumatorii.

Tot abuzivă este și clauza privind dreptul băncii de a

debita, automat, orice cont al împrumutatului, fiind aplicabile aceleași

considerente de mai sus. în plus, trebuie precizat că abuzul rezultă din lipsa

oricăror criterii care să individualizeze conturile ce pot fi debitate automat,

în condițiile în care reclamanții au dreptul de a-și deschide conturi bancare

cu destinații speciale. Or, tragerile sumelor din conturi afectate anumitor

scopuri pot crea prejudicii pentru titularii respectivelor conturi sau pentru

terțe persoane, străine de convențiile de credit, cu încălcarea unor dispoziții

legale imperative.

De exemplu, un împrumutat își deschide un cont bancar în care

virează sumele reprezentând prestația întreținerii pentru minorul aflat în

întreținerea sa, care astfel se vede lipsit de mijloacele necesare traiului,

deși satisfacerea creanței sale este prioritară față de valorificarea

celorlalte creanțe, inclusiv bancare, conform art. 563 C. proc. civ. Tot

astfel, contul debitat poate fi alimentat cu drepturi salariale, care nu ar

putea fi urmărite de creditori decât în limita unei treimi din nivelul

salariului, conform art. 409 alin. (1) C. proc. civ. Aceste dispoziții legale

sunt imperative în protejarea drepturilor și intereselor debitorului și a

creditorilor acestuia, însă respectarea lor este pusă sub semnul întrebării în

situația în care pârâta poate efectua tragerea ratelor de credit restante din

orice cont al debitorului său, fără a ține seama de destinația specială a

acestuia.

La fel, nu prezintă importanță faptul că, în cazul

reclamanților, nu s-a ajuns în situația de a se debita astfel de conturi, ci

este relevant faptul că respectiva clauză, prin modul de formulare, lasă la

discreția băncii posibilitatea de a acționa contrar unor dispoziții legale

imperative.

Față de cele arătate, instanța de apel a constatat caracterul

abuziv al celor două clauze analizate și, pe cale de consecință, a constatat

nulitatea absolută a acestora, înlăturându-le din contractele de credit

încheiate între părți, care vor rămâne în ființă, conform art. 13 din Legea nr.

193/2000, cu excluderea tuturor clauzelor apreciate pe cale judiciară ca fiind

abuzive.

S-a mai reținut că toate celelalte 7 clauze criticate

de reclamanți nu constituie clauze abuzive, astfel cum a constatat, în mod

corect, și prima instanță, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr.

193/2000.

Clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica

unilateral rata dobânzii nu are caracter abuziv, fiind neîntemeiată solicitarea

reclamanților de a se constata caracterul fix al ratei dobânzii la nivelul

prevăzut la momentul încheierii contractului de credit. În acest sens, este

relevant faptul că reclamanții au optat pentru încheierea convențiilor de

creditare pe durata prevăzută în contract, acceptând prețul creditului, respectiv

obligația de plată a dobânzii contractuale. Clauza privind caracterul fix al

dobânzii este clară în sensul că aceasta se întinde pentru o perioadă de 12

luni, calculată de la momentul primei trageri din contul de credit.

Așadar, consumatorii sunt, în mod neechivoc,

înștiințați despre faptul că rata dobânzii este fixă numai pentru o anumită

perioadă, respectiv pentru primele 12 luni, acceptând că pentru perioada

ulterioară și până la rambursarea creditului dobânda va fi variabilă. Sub acest

aspect, nu se poate reține faptul că stipulația contractuală nu ar fi formulată

prin utilizarea unor termeni clari, preciși, accesibili oricărui consumator

fără cunoștințe de specialitate.

Ulterior perioadei de 12 luni, dobânda contractuală

devine variabilă, fiind acceptată de către ambele părți prin semnarea

contractului de creditare. Modalitatea în care banca va proceda la modificarea

ratei dobânzii nu este discreționară, atât timp cât în contractele de credit

s-au prevăzut, în clar, împrejurările și condițiile în care intervine

modificarea acesteia, fie în sensul majorării, fie în sensul micșorării.

Astfel, dobânda se stabilește în funcție de indicele de referință stabilit de

bancă pentru creditele ipotecare acordate în moneda contractului, iar acest

indice de referință se determină în funcție de costul surselor de finanțare și

evoluția dobânzii pe piața bancară din România. Așa fiind, verificarea

cuantumului dobânzii contractuale este posibilă, pornind de la criteriile clare

arătate în contractele de credit, orice consumator nemulțumit având

posibilitatea de a se adresa instanței judecătorești pentru a constata

neconformitatea dobânzii variabile cu clauzele contractuale, dacă este cazul.

Controlul judiciar este posibil, atât timp cât în convenția părților se găsesc

elementele ce permit verificarea modalității în care fluctuează dobânda

contractuală variabilă în cazul fiecărui contract de credit în parte.

De asemenea, conform acelorași clauze contractuale,

valoarea indicelui de referință este adusă la cunoștința publică prin

intermediul unităților de presă și prin afișare la sediul băncii, iar orice

modificare a ratei dobânzii este comunicată anterior împrumutatului, care are,

astfel, posibilitatea de a acționa conform intereselor sale, verificând,

inclusiv, corecta aplicare a clauzei contractuale în discuție de către bancă.

Prin urmare, atât timp cât reclamanții și-au asumat semnarea

contractelor de credit cu o dobândă fixă pe o durată determinată și cu o

dobândă variabilă ulterior acestei perioade, iar convențiile conțin elemente

clare și suficiente pentru determinarea ratei dobânzii, nu se poate considera

că este abuzivă clauza privind modificarea acesteia, fiind posibil controlul

judiciar în caz de litigiu între părți cu privire la cuantumul dobânzii

calculate de către banca pârâtă.

Ca o consecință a reținerii caracterului legal al clauzei

privind modificarea unilaterală a ratei dobânzii, apare ca fiind legală și

clauza accesorie privind dreptul băncii de a modifica unilateral graficele de

rambursare emise în temeiul contractelor de credit, ca urmare a modificării

ratei dobânzii. în acest mod, ambele părți au evidența clară și actualizată a

sumelor rămase de restituit din creditul acordat, incluzând cuantumul actual al

ratei dobânzii variabile.

Nici clauza privind modalitatea de calcul a ratei

dobânzii raportat la o perioadă de 360 de zile, în loc de 365/366 de zile nu

poate fi apreciată ca abuzivă, atât timp cât exprimarea este clară, neechivocă

și inteligibilă pentru consumatori. în plus, Regulamentul B.N.R. cuprindea o dispoziție

în baza căreia băncile puteau considera anul de 360 de zile pentru calcularea

dobânzii, fiind păstrată această posibilitate și prin O.U.G. nr. 50/2010, în art.

38. în orice caz, chiar dacă s-ar considera că această clauză este abuzivă,

dezechilibrul creat în detrimentul împrumutaților nu este unul semnificativ, de

natură a atrage nulitatea absolută a clauzei.

Clauza referitoare la comisionul de acordare/de

acordare și gestiune a creditului nu este abuzivă pentru faptul că acesta este prevăzut

într-un cuantum clar, reprezentând un procent calculat în funcție de valoarea

creditului, care se plătește o singură dată, la semnarea contractului, iar nu

pe toată durata de creditare. Altfel spus, consumatorul este înștiințat de la

început și în mod neechivoc despre faptul că are obligația de a suporta

costurile încheierii contractului de credit. Chiar dacă nu sunt indicate în

contracte serviciile acoperite prin plata acestui comision, acest lucru rezultă

din coroborarea denumirii comisionului cu momentul scadenței acestui, respectiv

data perfectării contractului de credit, astfel că orice consumator fără

cunoștințe de specialitate înțelege că trebuie să suporte cheltuielile generate

cu personalul băncii pentru primirea cererii de creditare, consultanța acordată

pentru formarea dosarului, verificarea documentației depuse, verificarea

eligibilității clientului etc.

Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în

funcție de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii, atât timp cât

aceasta a înțeles să aplice regula proporționalității. în plus, chiar dacă

operațiunile îndeplinite sunt de ordin administrativ și, în principal, tipice,

totuși importanța analizei fiecărui dosar de credit crește proporțional cu

valoarea creditului. De asemenea, nimic nu i-a împied