ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81611)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81611) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în despăgubiri pentru pretinse prejudicii cauzate prin formularea unor acțiuni în justiție. Invocarea abuzului de drept. Inexistența faptei ilicite.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

prejudiciu

abuz de drept

autoritate de lucru judecat

faptă ilicită

Cod procedură civilă, art. 723

Codul civil de la 1864, art. 998 - 999

Potrivit art. 723 din Codul de procedură civilă din 1864, este prevăzută posibilitatea sancționării drepturilor exercitate abuziv, însă aceasta trebuie cerută, chiar în cadrul litigiului în care se exercită drepturile respective, pentru că numai judecătorul fiecărui litigiu în parte poate decide asupra aspectelor invocate, stabilind totodată și sancțiunea aplicabilă: amendă, despăgubiri, respingerea acțiunii sau a cererii, ca inadmisibilă, etc.

Nu constituie, însă, fapte ilicite și nu pot sta la baza construcției juridice a răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 998-999 din Codul civil din 1864,

demersurile judiciare finalizate cu

hotărâri judecătorești irevocabile, întrucât

principiile generale de drept, incluzând aici și autoritatea de lucru judecat,

se opun unei atare calificări, iar o hotărâre judecătorească ce tranșează un litigiu între părți nu poate fi cenzurată decât în cadrul căilor de atac prevăzute de lege (art. 128 din Constituție) - element al independenței instituționale, precum și efect al exercitării funcției jurisdicționale.

Secția I civilă, decizia nr.255

din 28 ianuarie 2014

Prin sentința civilă nr. 3067 din 29.11.2012 pronunțată de Tribunalul Arad, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții D.L.C. și D.S.P. în contradictoriu cu pârâta Banca C.I.S.P. S.A., a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 2.150 lei cu titlu de pretenții la care pârâta a achiesat, s-a respins restul pretențiilor reclamanților și au fost obligați reclamanții să plătească suma de 7.000 lei cheltuieli de judecată parțiale.

Tribunalul a reținut următoarele aspecte.

n primul rând, s-a constatat că prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare - euro din 12.12.2007, banca pârâtă a acordat firmei SC A.C. SRL, reprezentată prin reclamantul D.S.P. în calitate de administrator un împrumut de 247.500 euro pentru un proiect de investiții imobiliare, ce urma să fie rambursat în rate lunare până la 11.10.2014, conform graficului de rambursare.

n ce privește starea de fapt și derularea raporturilor contractuale dintre părți, precum și istoricul litigiilor care a generat introducerea cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că prin adresa

din 14.10.2009, banca pârâtă a comunicat

societății debitoare - în atenția reclamantului și a celuilalt administrator - că la acea dată sunt înregistrate la creditul contractat dobânzi restante de 6.667,54 euro și rate restante de 17.115,83 euro și ca în situația neasigurării disponibilităților necesare pentru plata acestor sume restante, potrivit prevederilor contractuale se va trece la executarea silită.

Instanța a analizat contractul de fidejusiune

din 15.10.2007, prin care reclamantul D.S.P. s-a obligat să

garanteze în favoarea pârâtei Banca C.S.I. SA executarea obligației de rambursare/achitare a creditului, în sumă de 247.500 euro, precum și a dobânzilor, comisioanelor și tuturor spezelor aferente, datorate de debitorul SC A.C. SRL în baza contractului de credit din 12.10.2007 și a actelor adiționale aferente. Tribunalul a reținut că în cuprinsul contractului de fidejusiune este înscrisă obligația fidejusorului de a achita băncii contravaloarea ratelor, dobânzilor și comisioanelor aferente datorate de debitorul împrumutat în cazul în care acesta nu își onorează obligațiile de plată asumate prin contactul de credit din 12.10.2007 și actele adiționale la acesta. S-a mai constatat că, în scopul executării obligațiilor fidejusorului rezultate din contract, se prevede că banca poate, în orice moment să utilizeze orice conturi ale acestuia, indiferent de natura acestora, în vederea compensării oricăror creanțe față de fidejusori, fidejusorul obligându-se în mod expres prin acest contract în solidar cu debitorul și renunțând la beneficiul de discuțiune și diviziune prevăzut prin art.1662 C.civ.

Tot cu privire la starea de fapt, apreciată a fi relevantă în cauză, tribunalul a constatat că prin încheierea nr.3204/2009, dată în dosar nr.35xx/108/ 2009 al Tribunalului Arad, a fost admisă cererea formulată de debitorul SC A.C. SRL și s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitorului, fiind numit

administrator judiciar C.L. și fixat termenul limită pentru depunerea

creanțelor la 13.01.2010, termenul limită pentru verificarea creanțelor, întocmirea, afișarea și comunicarea tabelului preliminar al creanțelor la 10.02.2010.

De asemenea, s-a constatat că prin sentința comercială nr.1622/2010 pronunțată de Tribunalul Arad a fost admis planul de reorganizare a debitorului SC A.C. SRL, din conținutul căruia prima instanță a reținut că reclamantul este asociat al societății comerciale debitoare împreună cu alte persoane fizice și că reorganizarea societății nu poate avea loc fără o reorganizare a creditelor bancare, a costurilor aferente și că în condițiile actuale

societatea nu are capacitatea de a plăti rate lunare, întocmite conform unui grafic

ce nu a ținut cont nici de recesiunea economică, nici de perioada de implementare după finalizarea investiției.

Cu privire la fondul pretențiilor deduse judecății, instanța de fond a mai reținut că reclamantul și soția sa, reclamanta D.L.C. au solicitat obligarea pârâtei banca C.I.P. SA, în temeiul răspunderii civile delictuale, la despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul ce le-a fost produs prin modul în care pârâta a acționat împotriva lor prevalându-se de contractul de fidejusiune și cel de împrumut la care s-a făcut referire mai sus, fiind invocat abuzul de drept procesual în acțiunile judiciare și măsurile de executare silită

întreprinse de bancă după intrarea societății comerciale debitoare SC A.C. SRL în procedura insolvenței.

Cu privire la faptele indicate de reclamanți, instanța de fond a constatat la data de 16 noiembrie 2009, banca pârâtă a formulat cerere de executare silită a contractului de credit și a contractului de fidejusiune, formându-se dosarul execuțional nr. lxx/SPB/2009, ulterior fiind încuviințată executarea silită asupra bunurilor mobile și imobile ale reclamantului, în baza contractului de fidejusiune, la cererea executorului bancar, depozitarul central confirmând înregistrarea la 2.02.2010 a popririi unui număr de 50.300 acțiuni SIF 1, deținute de reclamant.

S-a mai reținut ca reclamanții au formulat, la data de 11 februarie 2010, respectiv 18 februarie 2010, câte o contestație la executare ambele înregistrate la Judecătoria Arad, aceasta din urmă primind o soluționare prin sentința civilă nr.3056/2010, prin care a fost admisă contestația la executare formulată de reclamantă și anulată încuviințarea executării silite asupra bunurilor mobile și imobile ale soțului contestatoarei, precum și toate actele de executare efectuate de către executorul bancar în dosarul de executare, respectiv executarea însăși, precum și somația din 04.09.2009, reținându-se în

motivare că cele 50.300 acțiuni SIF 1 sunt bunuri comune ale soților D.

și nu pot fi urmărite de creditorul personal al unuia dintre soți, decât în măsura în care ar deveni bunuri proprii ale acestuia în urma unui partaj judiciar.

rima instanță a constatat că prin încheierea nr.1533/2010, Judecătoria Arad a admis noua cerere formulată de executorul bancar și a încuviințat executarea silită a titlului executor constând în contract de credit și contract de fidejusiune, privind pe creditoarea banca C.I.S.P. SA și pe debitorul D.S.P., prin încheierile de CF nr.29820/2010 și nr.29521/2010 ale O.C.P.I. Arad, la cererea băncii, dispunându-se notarea contractului de fidejusiune sus-menționat în cărțile funciare în care erau înscrise două imobile aflate în coproprietatea reclamanților.

S-a reținut de asemenea că ulterior, prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Arad la data de 13 septembrie 2010, pârâta bancă a chemat în judecată pe reclamanți, solicitând partajul bunurilor comune ale soților D., dosar finalizat prin sentința civilă nr. 12948/2011 prin care Judecătoria Arad a respins acțiunea de partaj formulată de bancă împotriva reclamanților, cu motivarea că nu există pornită executarea silită față de reclamant, câtă vreme încuviințarea de executare silită existentă anterior la data înregistrării acțiunii fiind anulată, prin aceeași hotărâre fiind respinsă și cererea reclamanților de sancționare a băncii pentru

introducerea cu rea credință a acțiunii, reținând că la data înregistrării acțiunii de

partaj exista pornită executarea silită împotriva reclamantului D.S.P., aceasta fiind anulată în mod irevocabil doar la data de 29.09.2011.

S-a mai constatat că ulterior, prin decizia civilă nr.290/R/2010 pronunțată de Tribunalul Arad, a fost respins recursul formulat de banca pârâtă împotriva sentinței

civile nr.3056/2010 a Judecătoriei Arad, tribunalul adăugând la motivarea

primei instanțe și împrejurarea că fidejusorul a garantat doar cu conturile sale,

nu și cu alte bunuri, urmărirea silită fiind nelegală și din acest motiv. Având în

vedere această soluție irevocabilă, prin sentința civilă nr. 10893/2010 a Judecătoriei Arad, s-a admis

contestația la executare formulată și precizată de reclamantul D.S.

P. și s-a stabilit că banca, în executarea contractului de fidejusiune poate urmări doar sumele existente în conturile reclamantului.

Prima instanță a mai reținut și faptul că prin decizia comercială nr.l46/R/2011 pronunțată de Tribunalul Arad, s-a admis pe motive de procedură recursul declarat de bancă împotriva sentinței civile nr.10893/2010 a Judecătoriei Arad, care a fost casată iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, rejudecare finalizată

prin sentința civilă nr.7348/2011 a

Judecătoriei Arad, prin care s-a respins contestația la executare formulată de reclamant, ca rămasă fără obiect cu motivarea că formele de executare silită au fost anulate definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr.3056/2010 a Judecătoriei Arad.

De asemenea, s-a constatat că prin decizia comercială nr.370/R/2011 pronunțată de Tribunalul Arad a fost admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr.7348/

2011 care a fost modificată, în sensul că au fost anulate actele de executare

ale executorului bancar

pentru suma de 229.876,34 euro și încheierea de încuviințare a

executării silite din data de 09.12.2009 pronunțată de Judecătoria Arad, în considerentele deciziei se statuându-se că, datorită demarării procedurii reorganizării judiciare, nu este exigibilă obligația principală și deci nu pot fi urmărite nici garanțiile oferite, astfel că executarea contractului de fidejusiune este prematură și nelegală.

Analizând în continuare istoricul litigiilor dintre părți, prima instanță a constatat că prin sentința civilă nr.9797/2010 pronunțată de Judecătoria Arad s-a admis plângerea formulată de reclamanți împotriva încheierii nr.29820/2010 a O.C.P.I. Arad, care a fost anulată și s-a dispus radierea din CF nr.302546 Arad a contractului de fidejusiune. Recursul declarat de bancă împotriva acestei decizii a fost de asemenea respins, prin decizia civilă nr.645/2011 a Curții de Apel Timișoara.

Totodată s-a mai constatat că prin sentința civilă nr. 11089/2010 pronunțată de Judecătoria Arad s-a admis

plângerea formulată de reclamanți împotriva încheierii nr.29521/2010 a O.C.P.I.

Arad care a fost anulată și s-a dispus radierea din CF nr.304440 Arad a contractului de fidejusiune, soluție menținută prin decizia civilă nr.88/2011 a Tribunalului Arad și prin decizia civilă nr.898/2011 a Curții de Apel Timișoara, ulterior acestor hotărâri judecătorești reclamanții procedând la radierea din CF a notărilor privind acțiunea de partaj și contractul de fidejusiune.

S-a mai apreciat relevantă și împrejurarea că la data de 25 septembrie 2005, urmare adresei din 20 septembrie 2012 emisă de SIF B.C., pârâta bancă răspunde acesteia că nu a identificat existența vreunui conflict de interese între SIF B.C. SA Arad și banca C.I.S.P. S.A, fiind însă adevărat că între unul dintre angajații instituției și bancă exista o situație contencioasă indirectă izvorâtă din cauza neîndeplinirii obligațiilor contractuale asumate de soțul acesteia.

Cu privire la fondul pretențiilor deduse judecății de către reclamant,

tribunalul a apreciat că acțiunea acestora, astfel cum a fost precizată este fondată

doar în parte, și anume doar în privința cererilor la care pârâta a achiesat, celorlalte pretenții fiind nefondate.

Cu titlul de considerații generale, tribunalul a remarcat în primul rând că

liberul acces la justiție este garantat de art.21 din Constituție, care precizează că

nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, făcând trimitere și la dispozițiile art.371 și urm. C.pr.civ. care consacră dreptul creditorului de a obține îndeplinirea titlului executoriu pe care îl posedă, inclusiv prin recurgerea la forța de constrângere a statului.

Pe de altă parte, tribunalul a invocat și principiul consacrat de art.723

C.pr.civ., conform căruia drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credință și potrivit scopului recunoscut de lege, oricine ar folosi aceste drepturi abuziv urmând a răspunde pentru pagubele pricinuite.

Reținând că reclamanții au precizat în mod expres că înțeleg să se prevaleze este cea de la art. 1353 din Noul Cod civil, care arată că cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl

repare cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv, dar că atât Codul

civil anterior cât și Noul Cod civil prevăd în mod expres (la art. 1899 alin.2, respectiv la art. 14 alin.2) că buna-credință se prezumă, dar poate fi înlăturată prin proba-contrară, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține în sarcina băncii pârâte o exercitare abuzivă, cu rea credință, a drepturilor procesuale.

În susținerea acestei concluzii pe care instanța de fond a extras-o din analiza materialului probator și a dispozițiilor legale incidente în cauză, prima instanță a statuat că banca pârâtă s-a găsit în raporturi contractuale cu reclamantul, acesta din urmă garantând în calitate de fidejusor restituirea unui credit acordat de banca pârâtă societății comerciale la care reclamantul este asociat și administrator.

Tribunalul a apreciat relevante câteva împrejurări de fapt necontestate de către părți, respectiv că:

Restituirea creditului pe parcursul derulării contractului nu s-a mai realizat

în modalitatea stabilită de comun acord de părți, firma debitoare înregistrând restanțe la plata ratelor și intrând în procedura reorganizării judiciare.

tât conținutul prevederilor contractelor intervenite, cât și caracterul de titlu executoriu al acestor contracte bancare nu sunt contestate de părți.

n raport de aceste împrejurări, a statuat că dreptul băncii pârâte de a acționa pe cale judiciară pentru protejarea drepturilor și intereselor sale împotriva reclamantului este rezonabil justificat de acele clauze contractuale descrise în partea introductivă a considerentelor sentinței și care impuneau acordul băncii pentru modificări ale firmei debitoare cu implicații asupra contractului de împrumut; dădeau dreptul băncii să treacă la executare silită în cazul nerambursării creditului la scadență; declarau exigibil anticipat creditul acordat unei firme față de care se declanșează procedura de reorganizare judiciară ori care înregistrează nivele ale situației economico-financiare sub cele avute în vedere la aprobarea creditului; instituiau obligația fidejusorului de a achita obligațiile neachitate de debitorul principal;consacrau renunțarea fidejusorului la beneficiul de discuțiune și diviziune și indivizibilitatea garanțiilor.

În raport de cererea de partaj introdusă de către banca-pârâtă, prima instanță a statuat că dispozițiile art.33 alin.(2) din fostul Cod al familiei (art.353 alin.2 C.civ.) și dispozițiile art.400

C.pr.civ. consacră dreptul creditorului de a acționa în justiție și pe soțul debitorului său personal, în scopul partajării bunurilor comune, pentru a putea fi urmărite în final doar bunurile soțului debitor.

Instanța de fond a făcut trimitere la dispozițiile art.26 alin.(4) lit.c) din Legea nr.7/1996 (în forma anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil), conform cărora în cartea funciară se pot face înscrieri de 3 feluri, dintre care notarea are ca obiect înscrierea drepturilor personale, a actelor și faptelor juridice referitoare la starea și capacitatea persoanelor, acțiunilor și căilor de atac în justiție, precum și a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară, aplicarea și interpretarea acestor dispoziții și relevarea condițiilor legale ale notării unui „drept personal" de genul celui dobândit printr-un contract de fidejusiune rămânând în sarcina instanței.

În plus, tribunalul a mai apreciat că modul concret al băncii de a acționa nu intră în contradicție nici cu hotărârile judecătorești care au intervenit între părți.

n legătură cu ultimul aspect de fapt invocat de reclamanți, tribunalul a apreciat că nu există nici o faptă ilicită în răspunsul pe care banca pârâta îl comunică SIF B.C. SA la 25 septembrie 2012 Trecând de la analiza caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtei la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, tribunalul a apreciat că nici acestea nu sunt întrunite.

În privința pierderii de către reclamantă a locului în consiliul de administrație al B. SA, din probele administrate tribunalul a reținut că

mandatul respectiv a încetat prin ajungerea lui la termen, după cum a arătat chiar

aceasta la interogatoriu, iar nu ca sancțiune. Împrejurarea că reclamanta a fost nevoită să se abțină de la dezbateri în cadrul consiliului de administrație al depozitarului central cu ocazia discutării cererii de poprire a acțiunilor înregistrate pe numele soțului său a fost apreciată de către tribunal a reprezenta în fapt respectarea unei obligații legale de rezervă, fiind vorba de fapt de acțiunile ce reprezentau bun-comun al soților, neputându-se vorbi despre punerea reclamantei în inferioritate față de colegii săi.

În concluzie, instanța de fond a concluzionat că acțiunea reclamanților este fondată doar în parte, anume cu privire la taxele și onorariile ocazionate de

radierea notărilor din CF și a cheltuielilor de judecată ce nu au fost pretinse în

procesele anterioare pe care le-au câștigat, cheltuieli datorate de pârâtă ca expresie a culpei sale procesuale și pe care de altfel aceasta din urmă a fost de acord să le achite, atât cu ocazia producerii concilierii directe, cât și potrivit întâmpinării formulate.

Față de această împrejurare, instanța a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanți și a obligat pârâta să le plătească acestora suma de 2.150 lei, cu titlu de pretenții la care aceasta din urmă a achiesat, respingând restul pretențiilor reclamanților.

În privința acestei sume tribunalul a precizat că nu a acordat reclamanților

dobânzile la sumele reprezentând onorarii avocațiale, calculate de la momentul achitării acestor onorarii, deoarece creanța cu acest titlu se naște doar în momentul în care se pronunță hotărârea judecătorească, iar pe de altă parte această creanță își păstrează caracterul de sancțiune procesuală în sine, nefiind

cumulabilă cu o altă penalitate de genul dobânzii, potrivit O.G. nr. 13/2011.

Cu privire la suma de 4.165 lei pretinsă de reclamanți, instanța de fond a apreciat că aceasta nu poate fi acordată, intrând sub puterea de lucru judecat a

hotărârilor judecătorești anterioare.

De asemenea, instanța de fond a apreciat că nu se pot acorda reclamanților

onorariul de succes în sumă de 12.495 lei, în acord cu practica instanței supreme

reținând că o asemenea cheltuială are un caracter voluntar și voluptoriu, reprezentând o recompensă suplimentară a muncii avocatului, neavând un caracter necesar.

Având în vedere dispozițiile art.274 alin. (1) și (3) C.pr.civ. și

faptul că pârâta a achiesat chiar cu ocazia concilierii prealabile la pretențiile

reclamanților ce au fost confirmate de instanță, tribunalul a apreciat că aceștia reprezintă partea „căzută în pretenții" și ca atare sunt datori să achite părții

adverse cheltuielile de judecată provocate în mod nejustificat. Instanța de fond a

obligat pe reclamanți, în consecință, să plătească pârâtei suma de 7000 lei cheltuieli de judecată parțiale, apreciind că acordarea integrală a onorariului avocațial de 13.838,09 lei, ar reprezenta, în raport cu valoarea pricinii și munca concretă îndeplinită de avocat, recunoașterea pe cale judiciară a posibilității de exercitare a dreptului la apărare peste limitele normale ale exercițiului acestui drept.

Pârâta intimată a formulat cerere de aderare la apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul obligării reclamanților-apelanți la plata sumei de 13.838,09 Ron reprezentând onorariu avocațial, menținând în rest sentința apelată.

Prin decizia civilă nr. 60/A din 25 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă

a respins ca nefondat atât apelul principal declarat de apelanții D.L.C. și D.S.P., cât și aderarea la apel declarată de intimata banca C.I.S.P.SA, împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunalul Timiș.

Analizând sentința primei instanțe din perspectiva criticilor formulate prin

motivele cuprinse în cele două apeluri declarate, în cadrul limitelor devolutive ale apelului fixate de art.295 C.pr.civ., Curtea a apreciat că ambele apeluri

sunt nefondate

Litigiul de față nu comportă o analiză a probatoriului pentru determinarea

stării de fapt din speță, deoarece faptele invocate de către reclamanții-apelanți nu

sunt contestate de către pârâta-intimată. Curtea constată că întreaga contradictorialitate din speța de față este legată de modul de interpretare a consecințelor juridice pe care le-a cauzat faptele petrecute anterior demarării prezentului litigiu.

Analizând punctual criticile formulate de către reclamanții-apelanți, Curtea a constatat că niciuna din aceste critici nu poate conduce la o concluzie care să certifice caracterul nelegal ori netemeinic al hotărârii atacate.

n ce privește prima critică a reclamanților-apelanți, aceasta este legată de modul în care prima instanță a analizat caracterul abuziv și prin urmare ilicit al acțiunilor judiciare ale pârâtei de recuperare de la reclamantul - fidejusor a datoriei contractată de societatea comercială în numele căreia a negociat și a contractat cu banca.

Aprecierea apelanților-reclamanți privind greșita analizare de către instanța de fond a caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtei, este străină de

principiile dreptului civil. Atât în reglementarea Codului civilă anterior, ale cărui

dispoziții sunt incidente în speța de față, cât și în Codul civil de la 2009, răspunderea civilă delictuală, invocată de către reclamanți ca temei al

pretențiilor principale formulate, presupune întrunirea unor condiții de antrenare,

între care existența unei fapte ilicite, care să constituie premisa și totodată cauza prejudiciului reclamant în condițiile în care răspunderea civilă este o răspundere patrimonială a cărei menire și funcție este tocmai repararea prejudiciului suferit de un subiect de drept prin fapta ilicită a altuia.

Or, nici prevederile art.998-999 C.civ. și nici alte dispoziții legale speciale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, nu consacră prezumția caracterului ilicit al unei fapte cauzatoare de prejudicii, ceea ce înseamnă că acest caracter ilicit al faptei imputate trebuie dovedită iar instanța este ținută să motiveze în cuprinsul considerentelor hotărârii împrejurările din care a dedus acest caracter ilicit.

Faptele care se impută pârâtei-intimate sunt în primul rând cele legate de îndrăzneala acesteia de a se adresa instanței de judecată pentru recuperarea de la

garantul fideiusor a creditului acordat societății comerciale în numele, beneficiul

și reprezentarea căreia acesta a contractat cu banca-pârâtă.

Or, așa cum în mod corect a subliniat instanța de fond, ceea ce reclamanții

impută pârâtei este tocmai exercitarea unui drept recunoscut atât constituțional

(art.21 alin. 1 și 2), câți și prin alte legi organice și ordinare din dreptul românesc

(de exemplu art.6 alin. 1 și 2 din Legea nr.304/2004), dar chiar și de art.6 alin. 1 din Convenția Europeană.

Or, atâta vreme cât un drept reprezintă o facultate a subiectului, o prerogativă a cărei exercitare este lăsată de lege la libera sa apreciere, este de natura evidenței juridice că exercitarea unui drept nu poate constitui prin ea însăși o faptă ilicită, decât în măsura în care se poate dovedi că dreptul nu a fost exercitat în scopul pentru care este recunoscut de lege, ci în mod abuziv, cu intenția de a cauza un prejudiciu altuia, ori sub forma unei fraude la lege. O asemenea interpretare decurge în mod firesc atât din conținutul art.57 din Constituție cât și din prevederile art.723 alin.(2) C.pr.civ. anterior, avute în vedere de către prima instanță.

Fără a relua expunerea cronologică a tuturor cererilor în justiție promovate de către pârâtă, expuse atât de prima instanță, cât și de către apelanți în motivele de apel, Curtea observă un aspect determinant în ecuația acestei spețe și relevant în a stabili în ce măsură exercitarea dreptului de acces la instanță de către pârâta-bancă a fost realizată în vederea protejării unui drept subiectiv civil, ori dimpotrivă, în lipsa oricărui drept subiectiv și exclusiv în scopul producerii unui prejudiciu de orice natură reclamanților.

Acest aspect esențial este legat de motivul care a impulsionat și determinat totodată banca să acționeze, respectiv recuperarea unei creanțe în cuantum de 275.000 de euro, acordată societății comerciale în numele,

beneficiul și reprezentarea căreia reclamantul a contractat cu banca și pentru

restituirea căruia a garantat în calitate de fideiusor.

Cât privește împrejurarea invocată de către reclamanți că demersurile judiciare imputate au fost săvârșite după consacrarea pe cale jurisprudențială a unei stări de drept, respectiv aceea că fideiusorul ar fi garantat numai cu conturile bancare, Curtea a constatat următoarele:

În cadrul unuia dintre primele litigii judiciare dintre părți - cel finalizat prin decizia civilă nr.290/R/2010 pronunțată de Tribunalului Arad - fără ca primă instanță (instanța de

executare a care a anulat executarea silită) să statueze asupra întinderii obligației

fideiusorului și a bunurilor cu care acesta garantează, în considerentele deciziei pronunțată în recurs, Tribunalul Arad a consemnat că: „recurenta a solicitat

începerea executării silite împotriva fideiusorului D.S.P., care a

garantat doar cu conturile sale, nu și cu alte bunuri, iar instanța de executare a încuviințat executarea silită cu ignorarea dispozițiilor legale mai sus enunțate și cu ignorarea dispozițiilor contractuale, dând o soluție nelegală, astfel că în mod temeinic și legal prima instanță a anulat încheierea de încuviințare a executării silite".

Această motivare a instanței de recurs, expusă mai sus, excede limitelor devolutive ale recursului și aspectelor analizate de către prima instanță din acel litigiu (Judecătoria Arad) care nu s-a referit niciun moment la nelegalitatea executării silite pe considerentul depășirii de către creditor a limitelor răspunderii contractuale și urmăririi unor bunuri cu care fideiusorul nu a garantat. Dimpotrivă, fără a se referi la acest aspect, prima instanță a statuat

asupra nelegalității primei executări silite, exclusiv pe considerentul urmăririi de

către bancă a bunurilor comune ale soților, deși datoria contractată în calitate de fideiusor de către reclamant era una personală.

Prima instanță din prezenta cauză, în respectarea autorității de lucru judecat dobândită de hotărârea menționată (decizia nr.290/2010 a Tribunalului Arad), nu și-a permis a analiza corectitudinea interpretării date clauzei contractuale Totuși, prima instanță a observat aceeași împrejurare: că întinderea

obligației fideiusorului nu a făcut obiectul motivării instanței de executare, ci a

reprezentat exclusiv o frază adăugată de către instanța de recurs.

Toate aceste aspecte, din care rezultă faptul că s-ar fi statuat asupra întinderii obligației fideiusorului, nu au fost relevate jurisprudențial de o manieră atât de clară și fermă încât să conducă la concluzia că toate demersurile ulterioare au fost exercitate cu rea-credință. Este suficient de amintit că problematica întinderii obligației fideiusorului nici măcar nu a făcut obiect al recursului declarat în acea cauză de către bancă, urmare a anulării formelor de executare silită de către instanța de executare pentru alte considerente însă decât depășirea limitelor garanției.

În raport de aceste considerente, Curtea a confirmat concluzia tribunalului conform căreia, date fiind circumstanțele derulării litigiilor dintre părți și ținând cont de premisa litigiilor, respectiv a faptului că pârâta-bancă era creditorul reclamantului-fideiusor pentru suma de 247.000 de euro, nu se poate concluziona că pârâta a exercitat dreptul de acces la instanță, prin demersurile judiciare realizate la instanța de executare ori de publicitate a acestora la biroul de cadastru, în mod abuziv, adică în scopul prejudicierii reclamanților, pentru ca astfel de fapte să poată primi calificarea de abuz de drept procesual și să poată fi încadrate în categoria faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, care să antreneze răspunderea civilă delictuală.

Cât privește celelalte fapte ale pârâtei, incriminate de către reclamanți ca fiind ilicite - invitația la conciliere prealabilă prin care banca a pretins din nou suma de 232.376,97 euro și 108.726,03 lei, respectiv înscrisul apreciat defăimător la adresa apelanților și adresat președintelui - director general al SIF B.C., Curtea a apreciat că pentru aceleași considerente, caracterul ilicit al unor asemenea acțiuni nu poate fi sub nicio formă reținut, câtă vreme ele nu urmăreau prejudicierea reclamanților, ci recuperarea de către bancă a unui credit de care reclamantul s-a folosit în calitatea sa de reprezentant al societății în numele căreia a contractat și a cărui recuperare devenise între timp o eventualitate puțin probabilă, ca urmare a intrării societății debitoare în procedura de reorganizare reglementată de Legea nr.85/2006 și a încetării oricăror plăți din ratele stabilite contractual.

În ceea ce privește prejudiciul solicitat a fi reparat ca urmare a săvârșirii

acestor fapte pretins ilicite, în sumă de 247.000 de euro, cu titlu de daune morale

reprezentând suferința pricinuită de hărțuirea procesuală la care au fost supuși, Curtea a constatat că analiza acestui prejudiciu se justifică exclusiv din considerente de ordin procesual - pentru a răspunde tuturor criticilor formulate de către reclamanți - deoarece în condițiile constatării lipsei oricărui caracter ilicit al faptelor imputate pârâtei, analiza unui pretins prejudiciu apare a fi oarecum superfluă.

În ce privește critica apelanților referitoare la modul de soluționa a capătului de cerere privind diferența de valoare a acțiunilor deținute de apelanți la SIF B.C. SA, Curtea a constatat că în mod just tribunalul a concluzionat că acest prejudiciu nu poate fi reparat. Pentru a putea fi reparat, un prejudiciu trebuie să fie existe ori să se producă în mod neîndoielnic în viitor, adică să fie cert. Prejudiciul invocat de către apelanți este un prejudiciu eventual și condițional, decurgând dintr-o speculație a acestora legată de eventualitatea obținerii unui câștig, dacă în perioada de sechestrare a acțiunilor aceștia s-ar fi hotărât să le valorifice la bursă. Curtea a constatat că, în raport de circumstanțele concretele ale speței, expuse mai sus, nici cerința existenței unei fapte ilicite nu este întrunită pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Câtă vreme aceste pretenții materiale în sumă de 51.859 lei sunt în mod vădit nefondate în lipsa caracterului cert al prejudiciului invocat, pe cale de consecință, nici accesoriile solicitate cu titlu de dobândă, în cuantum de 6.631,56 lei nu sunt justificate, apelul fiind nefondat și în ce privește modul de soluționare a acestui capăt de cerere.

În ce privește suma de 4.165 lei solicitată la petitul cinci din acțiunea introductivă, reprezentând onorariul plătit pentru contestația la executare care a făcut obiectul dosarului nr. 22xx/55/2010, acordat prin sentința nr. 10.893/2010, Curtea a constatat că autoritatea de lucru judecat a fost mod corect reținută de către prima instanță. Analiza criticilor apelanților nu poate conduce decât la concluzia că aceștia sunt în eroare în ce privește condițiile existenței autorității de lucru judecat, susținând în mod eronat cauza diferită a cererii din prezenta acțiune în raport de cauza care a fundamentat cererea anterioară. Contrar aprecierilor apelanților, Curtea a constatat că temeiul de drept substanțial al solicitării cheltuielilor de judecată îl reprezintă întotdeauna dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, sau, după caz contractuală, prevederile art.274 C.pr.civ. reprezentând exclusiv temeiul procesual care îngăduia părților să solicite aceste cheltuieli în chiar procesul care le-a provocat.

Analizând autoritatea de lucru judecat reținută de prima instanță, Curtea a constatat că prin sentința civilă nr. 10893/2010 pronunțată de Judecătoria Arad, instanța de executare a admis contestația la executare formulată de apelantul D.S.P. și a obligat pârâta intimată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.165 lei.

Ulterior, urmare a recursului declarat de bancă, Tribunalul Arad prin decizia civilă nr. 146/R/2011, a admis recursul formulat și a casat sentința

judecătoriei, trimițând cauza spre rejudecare. Câtă vreme sentința a fost casată în

integralitatea ei, dispoziția de obligare la cheltuieli de judecată a băncii către reclamant a rămas inoperantă, fiind desființată prin efectul casări, asupra cheltuielilor de judecată urmând a se pronunța din nou instanța de rejudecare.

În urma rejudecării de către prima instanță a cauzei, litigiul a ajuns din

nou în fața instanței de recurs care, prin decizia comercială nr. 370/R/2011

pronunțată de Tribunalul Arad în, a tranșat definitiv și irevocabil problema tuturor cheltuielilor de judecată avansate de părți în acei dosar, în ambele faze ale procesului, dispunând obligarea băncii la plata sumei de 11.906 lei. Această sumă a fost achitată de către banca, împrejurare necontestată de către reclamanții-apelanți, astfel că problematica cheltuielilor de judecată cuvenite părților în urma acelui proces a fost definitiv și cu putere de lucru judecat tranșată și nu mai poate fi repusă în discuție în prezentul litigiu.

Nu este fondată nici critica referitoare la neacordarea onorariului de succes în cuantum de 12.495 de lei, plătit de către reclamanții-apelanți propriul avocat urmare a câștigării litigiilor anterioare. Acest capăt de cerere, care nu are natura juridică a unui capăt de cerere accesoriu față de petitul principal,

păstrându-se caracterul de sine-stătător, nu depinde de soluția dată asupra cererii

principale de acordare a daunelor morale solicitate de reclamanți pentru acoperirea prejudiciului moral suferit în urma proceselor anterioare.

Curtea a constatat însă că problematica onorariului de succes nu este reglementată de Codul de procedură civilă, fiind exclusiv o componentă contractuală ce privește părțile din contractul de asistență juridică. Acordarea unor sume de bani părții care a câștigat un proces, din perspectiva art.274 C.pr.civ. se poate face în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Onorariul de succes nu poate fi pus în sarcina părții care a pierdut procesul, în condițiile în acesta nu este plătit în considerarea muncii depuse de avocat pentru îndeplinirea obligației sale de diligentă de a câștiga procesul și în recompensarea muncii depuse pentru acest deziderat (nefiind niciodată achitat anterior obținerii soluției finale), ci este achitat cu titlu de premiu, recompensă suplimentară, cu vădit caracter voluntar și voluptoriu al părții promitente și numai după câștigarea procesului și obținerea sumelor de bani din care promitentul poate realiza o astfel de plată. Or, câtă vreme din

economia art.274 C.pr.civ. partea care a pierdut procesul poate fi obligată la

plata cheltuielilor necesare realizate de partea adversă pentru susținerea procesului, în considerarea caracterului voluntar și voluptoriu al onorariului de succes, acesta din urmă va fi suportat exclusiv de partea câștigătoare care din considerente ce țin de libertatea contractuală, a înțeles să își recompenseze suplimentar avocatul.

La fel de nefondată este și critica legată de partea obligată la suportarea cheltuielilor de judecată, cu privire la care Curtea apreciază că prima instanță a

realizat o interpretare și aplicare a dispozițiilor art.274-275 C.pr.civ. atât în

litera cât mai ales în spiritul legii.

În mod obișnuit prin partea care câștigă un proces se înțelege reclamantul în cazul admiterii acțiunii sau pârâtul în cazul respingerii pretențiilor reclamantului. Art. 274 C.pr.civ. utilizează însă sintagma „partea care cade în pretențiile sale", tocmai pentru a sugera ideea că partea care va fi obligată la

plata cheltuielilor de judecată va fi cea a cărei poziție procesuală a fost infirmată

de către instanța de judecată. Pe de altă parte, conform art.275 C.pr.civ., pârâtul care a recunoscut la prima înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la cheltuieli de judecată afară de cazul în care a fost pus în întârziere anterior chemării sale în instanță.

Critica reclamanților privind greșita aplicare a legii din partea instanței de

fond, motivată pe faptul că recunoașterea de către pârâtă a pretențiilor a survenit

ulterior primei zile de înfățișare și că până la acel moment procesual nu ar fi existat o recunoaștere în sensul art.275 C.pr.civ., nu poate fi reținută.

Examinând notificarea adresată de bancă consecutiv invitației la conciliere directă adresată de reclamanți, Curtea constată că banca a achiesat la aceste pretenții ale reclamanților încă din cursul procedurii prealabile obligatorii reglementată de art.720 și urm. C.pr.civ. anterior. împrejurarea că banca a condiționat plata sumelor solicitate de prezentarea dovezii de achitare a acestora reprezintă consecința firească a nerespectării de către reclamanți a dispozițiilor art.720 alin.(2) C.pr.civ. anterior, conform cărora, prin invitația la conciliere directă, aceștia aveau obligația de a convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretențiile sale și temeiul lor legal, precum și

toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea.

Tocmai nerespectarea de către reclamanți a acestei obligații care le revenea expres potrivit legii, a determinat pârâta-bancă să formuleze o achiesare condiționată exclusiv de prezentarea dovezilor de

avansare a sumelor solicitate, atât în faza concilierii prealabile cât și ulterior prin întâmpinarea depusă la dosar, solicitarea pârâtei având nu numai suport legal dar

fiind totodată și pe deplin justificată. O dovadă certă a bunei credințe a pârâtei, din această perspectivă, o reprezintă faptul că, în cursul judecații, de îndată ce reclamanții au depus la dosar dovezile care susțineau temeinicia pretențiilor formulate, banca-pârâtă a achiesat de îndată, în scris, la aceste pretenții.

În raport de aceste împrejurări de fapt, Curtea nu poate concluziona decât că interpretarea dată de către tribunal, conform căreia pârâta a recunoscut în condițiile art.275 C.pr.civ. pretențiile reclamanților ce au fost finalmente considerate justificate și admise, este consecința unei interpretări judicioase, în litera și spiritul legii procesuale a acestor prevederi legale.

Or, în raport de aceste împrejurări, Curtea a apreciat că tribunalul a concluzionat în mod just că - în raport de capetele de cerere cu privire la care s-au formulat poziții procesuale antagonice - partea căzută în pretenții, în-sensul art.274 alin. (1) C.pr.civ. sunt reclamanții, obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată parțiale către pârâtă fiind în deplin acord cu exigențele acestui text de lege.

În ceea ce privește apelul incident declarat în cauză de către pârâtă, Curtea a apreciat că nici acesta nu este fondat.

Conform dispozițiilor art.274 alin.(3) C.pr.civ. ”judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele

prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că

sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat".

n astfel de situații, câtă vreme munca avocatului ar fi fost aproximativ aceeași, indiferent de miza litigiului, determinată de aprecierea subiectivă a reclamantului privind cuantumul sumei care în opinia sa personală ar fi de natură să aline suferința morală încercată, valoarea pricinii nu mai reprezintă unul din criterii determinante la stabilirea caracterului „nepotrivit de mic sau de mare", la care face referire art.274 C.pr.civ.

Prima instanță a acordat pârâtei-apelante cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 7.000 de lei, ceea ce, prin raportare la numărul de 7 termene de judecată cât a sălășluit litigiul în fața tribunalului, reprezintă echivalentul a 1.000 de lei pentru fiecare termen de judecată.

mpotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții

invocând în drept art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C.pr.civ.

Într-o primă critică se arată că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C.pr.civ.), deoarece, în decizia atacata, Curtea de Apel Timișoara a analizat aspecte care nu au făcut obiectul judecații și care au fost deja stabilite în mod irevocabil de către instanțele de judecata.

Recurenții-reclamanți au arătat că toate demersurile judiciare întreprinse de intimata-pârâtă, pentru punerea în executare a contractului de fidejusiune, dar și toate solicitările privind executarea silită pentru alte bunuri,

decât cele care au făcut obiectul contractelor de garanție constituie, nu numai un

abuz de drept, dar și acte de hărțuire care trebuie considerate fapte ilicite. Astfel, deși au fost anulate formele de executare, prin decizia civilă nr. 370/R/2011 a Tribunalului Arad, deoarece s-a statuat că executarea contractului de fidejusiune este prematură și ilegală, nefiind încă exigibilă obligația principală, au mai fost formulate cereri în instanță, încercându-se executarea silită, acestea fiind în opinia recurenților, ilegale și abuzive.

Mai mult prin sentința civilă nr. 3056/2010 a Judecătoriei Arad, s-au anulat formele de executare, cu motivarea că prin contractele de fidejusiune s-a garantat doar cu conturile din bancă și că bunurile supuse executării erau bunuri comune, ceea ce este echivalent cu un act de hărțuire a recurenților.

n cuprinsul motivelor de recurs au fost enumerate acțiunile considerate abuzive și anume: solicitarea de vânzare a acțiunilor de ținute de recurentul D.S.P., după ce executarea a fost suspendată de către

Judecătoria Arad; încuviințarea executării silite a doua oară; notarea contractului

de fidejusiune în cartea funciară asupra imobilului proprietatea reclamanților, deși executarea silită era suspendată; introducerea unei acțiuni de partaj bunuri comune, respinsă de instanță; invitație la conciliere prealabilă pentru a pretinde din nou suma de 232.376, 97 euro, deși situația fusese lămurită printr-o hotărâre anterioară și înscrisul trimis de bancă la SIF B.C., prin care s-a arătat că între reclamanta C.D. și banca există o situație contencioasă, izvorâtă din neîndeplinirea obligațiilor contractuale către instituția bancară.

Au invocă recurenții faptul că instanța de apel nu a analizat aceste acțiuni cu scop șicanator formulate de bancă, care au fost de natură nu numai să le producă

prejudicii materiale, ci și o serie de prejudicii morale și inconveniente de ordin social.

ntre părți au avut loc cinci litigii în care s-au pronunțat 12 hotărâri judecătorești, ceea ce demonstrează cu prisosință, caracterul șicanator al acțiunilor băncii pârâte, astfel încât Curtea de Apel Timișoara a făcut o greșită aplicațiune a dispozițiilor art. 998-999 Cod civil din 1864 și ale art. 15, 1349, 1353 și 1357 din Noul cod civil din 2009.

Recurenții au arătat că au demonstrat caracterul ilicit al faptelor comise de

către bancă și în consecință trebuie acordate daunele după cum urmează: 51.859 lei pierderea pentru valoarea acțiunilor netranzacționate; 12.495 lei suma onorariilor de succes; daunele morale în sumă de 247.500 euro reprezentând printre altele afectarea vieți sociale și profesionale a reclamanților.

O ultimă critică vizează acordarea cheltuielilor de judecată în fața instanței de fond, apreciindu-se că suma este prea mică în raport de recunoașterea pretențiilor.

Recursul este nefondat.

Examinând susținerile recurenților-reclamanți, Înalta Curte a constatat că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ. și urmează să fie analizate din această perspectivă.

Deși, cererea de recurs este foarte cuprinzătoare, în esență se critică modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 998-999 Cod civil din 1864, în sensul de a se stabili dacă acțiunile întreprinse de pârâta banca C.S.P. SA constituie fapte ilicite de natură să producă un prejudiciu material si moral reclamanților.

S-a invocat de către reclamanți abuzul de drept procesual în acțiunile judiciare și măsurile de executare silită întreprinse de bancă după intrarea societății comerciale debitoare în insolvență, ceea ce a generat, nu numai daune materiale, dar și suferințe psihice vizând integrarea lor socială și profesională.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, așa cum au reținut instanțele anterioare, prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare din 12.12.2007, banca pârâtă a acordat firmei A.C. SRL, reprezentată de reclamantul D.S.P., în calitate de administrator, un împrumut de 247.500 euro pentru un proiect de investiții imobiliare ce urma să fie rambursat în rate lunare până Ia data de 11.10.2014. Din clauzele contractuale rezultă că banca va proceda la recuperarea creanței pe calea executării silite în cazul nerambursării la scadența a creditului sau ratelor de credit, precum și în cazul neachitării dobânzilor.

La articolul VII se prevede garantarea creditului prin: constituirea unei ipoteci de rang I în favoarea băncii C.S.P. asupra terenului intravilan pe care urma să se realizeze investiția a unei ipoteci de rang II în

favoarea băncii pârâte asupra unor terenuri proprietatea unei societăți comerciale

terțe; încheierea a cinci contracte de fidejusiune cu cinci persoane fizice - una dintre aceste persoane fiind reclamantul D.S.P.; a unui contract de fidejusiune cu o societate comercială terță și a unui contract de gaj asupra conturilor curente în lei și valută ale societății comerciale împrumutate, respectiv SC A.C. SRL.

Curtea de Apel Timișoara a statuat că în raport de dispozițiile art. XIV din

contractul de credit toate obligațiile de plată, inclusiv cheltuielile de judecată, executare și urmărire sunt în sarcina împrumutatului și a garanților care se obliga solidar, renunțând la beneficiul diviziunii și al discuțiunii pentru întreaga creanță.

Din derularea raporturilor contractuale dintre reclamant si banca pârâtă

reiese că la creditul contractat existau la data de 14.10.2009, dobânzi restante de

6.667,54 euro și rate restante de 17.115,83 euro.

În ceea ce privește contractul de fidejusiune din 15.10.2007, prin care reclamantul D.S.P. s-a obligat să garanteze în favoarea băncii pârâte executarea obligației de rambursare a creditului în suma de

247.500 euro, precum și a dobânzilor, comisioanelor și tuturor spezelor aferente,

s-a reținut că în cuprinsul contractului de garanție este înscrisă obligația fidejusorului D.S.P. de a achita pârâtei contravaloarea tuturor obligațiilor ce rezultă din contractul de credit din 12.10.2007.

De asemenea, din cuprinsul contractului de garanție rezultă că banca pârâtă poate în orice moment să utilizeze orice conturi ale garantului, indiferent de natura lor, fidejusorul obligându-se în mod expres în solidar cu debitorul, renunțând la beneficiul de discuțiune și diviziune prevăzut de art. 1662 din Codul civil din 1864.

Așadar, din derularea relațiilor contractuale dintre reclamanți și pârâtă reiese că acțiunile ce au avut ca scop executarea silită a reclamanților de către banca pârâtă au fost generate de faptul că debitorul din contractul de credit, respectiv SC A.C. SRL Arad a intrat în procedură generală de insolvență. Mai mult, fidejusorul nu și-a respectat obligația asumată prin contract de a deschide un cont la banca pârâtă și de a alimenta acest cont cu suma necesară achitării integrale a datoriei debitorului principal.

Prin sentința comercială numărul 1622/2010, pronunțată de Tribunalul Arad, a fost admis planul de reorganizare al debitorului SC A.C. SRL din conținutul căruia reiese că se impune reorganizarea creditelor bancare a costurilor aferente și că în condițiile actuale societatea nu are capacitatea de a plăti rate lunare.

Pârâta a pornit acțiunile împotriva debitorului D.S.P., în

calitate de fidejusor pentru creditul de 247.500 de euro, reținând că acesta este și

administratorul societății comerciale care a obținut, inițial creditul de la bancă.

Principiile generale de drept, incluzând aici și autoritatea de lucru judecat,

se opun calificării drept fapte ilicite a demersurilor judiciare formulate de bancă împotriva debitorilor săi și finalizate prin hotărâri judecătorești irevocabile.

Principiile care stau la temelia statului de drept sunt acelea consfințite de Constituție - art. 123 alin. 2, art. 125 alin. 3, dar și

§ Cauze similare