ÎCCJ, decizie (scj.ro #211965)

Contract de cont curent. Acțiune în despăgubiri. Determinarea naturii juridice a răspunderii civile

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: Acțiune în răspundere civilă delictuală

Contract de cont curent

Acțiune în răspundere civilă contractuală

Autoritate de lucru judecat

C. civ., art. 1350, art. 2184

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, art. 2 lit. d), e), f), art. 7 pct. 2

Din dispozițiile legale prevăzute de art. 1350 C. civ. rezultă că neexecutarea obligațiilor contractuale produce în patrimoniul persoanei prejudiciate un drept la despăgubire, condiția fiind ca neexecutarea să nu fie justificată legal. În cazul obligațiilor contractuale, părțile nu pot deroga de la regulile răspunderii contractuale, chiar și în situația în care răspunderea delictuală ar conține dispoziții mai favorabile.

În măsura în care comportamentul imputat pârâtei corespunde unei relații contractuale și se concretizează în pretinse neexecutări fără justificare de ordin contractual reiese că răspunderea civilă contractuală ar putea fi antrenată, și nu răspunderea civilă delictuală invocată de către reclamantă, neexistând posibilitatea de a alege între cele două forme de răspundere civilă, potrivit interdicției impuse de art. 1350 C. civ.

Astfel, deși prin acțiunea în despăgubiri formulată se susține că măsura blocării contului bancar s-ar situa în afara raporturilor contractuale, fiind un comportament abuziv care trebuie analizat pe tărâmul răspunderii delictuale, banca neîndeplinindu-și obligația prevăzută de art. 2184 C. civ., temeiul juridic al obligației încălcate izvorăște din contract, și nu din lege, în condițiile în care nerespectarea unei dispoziții de a i se permite reclamantei accesul la contul său este o obligație esențialmente contractuală născută prin contractul de cont curent încheiat între părțile litigante.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2623 din 11 decembrie 2023

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B. și B. - Sucursala Galați, solicitând obligarea acestora la plata sumelor de 16.849.802,65 lei, cu titlu de prejudiciu cauzat din culpă, și 4.936.224,79, cu titlu de dobândă între profesioniști de la data producerii prejudiciului până la data introducerii cererii.

Prin încheierea din data de 28 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/3/2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din data de 20 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/3/2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în condițiile art. 254, 255 Noul C. proc. civ., a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisuri; în ceea ce privește societatea reclamantă, a pus în vedere societății pârâte, în condițiile art. 293 Noul C. proc. civ., să depună decizia de desfacere a contractului de muncă al doamnei director C.; în ceea ce privește cererea formulată de pârâte, a încuviințat cel de-al doilea punct și a dispus efectuarea unei adrese către Tribunalul Tulcea pentru a comunica dosarul civil nr. x/88/2013.

Prin sentința civilă nr. 518 din 9 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/3/2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. și B. - Sucursala Galați. Ca atare, a obligat pârâta la plata sumei de 16.849.802,65 lei, cu titlu de despăgubiri, precum și la plata dobânzilor penalizatoare legale, începând cu data de 22 ianuarie 2016 și până la achitarea integrală a despăgubirilor; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 225.070 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru și a luat act de solicitarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocațial pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe pârâta B. S.A., în nume propriu, și pentru B. - Sucursala Galați a formulat apel, înregistrat la data de 3 august 2021 împotriva încheierilor pronunțate la data de 28 octombrie 2019 și 20 ianuarie 2020, precum și împotriva sentinței civile nr. 518 din 9 iunie 2020, prin care a solicitat admiterea apelului și, în consecință, cu privire la încheierea de ședință din 28 octombrie 2019, schimbarea acesteia în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și, consecutiv, anularea sentinței apelate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă; cu privire la sentința civilă nr. 518 din 9 iunie 2020, schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată; obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate pârâtei în primă instanța și în apel.

La data de 2 septembrie 2021 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de către intimata A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului formulat de B. S.A. și B. - Sucursala Galați împotriva încheierilor de ședință din 28 octombrie 2019 și 20 ianuarie 2020 și a sentinței civile nr. 518 din 9 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București, în dosarul nr. x/3/2019.

La data de 11 ianuarie 2022 a fost înregistrată cererea de intervenție accesorie formulată de către D., prin care a arătat că înțelege să susțină poziția procesuală a A. S.R.L. în acțiunea de pretenții formulată în contradictoriu cu B.

La termenul de judecată din data de 8 martie 2022, Curtea a constatat admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție accesorie formulate de D. în susținerea intimatei A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 7 A din 10 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă s-a respins apelul formulat de apelantele-pârâte B. și B. – Sucursala Galați, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierilor din data de 28 octombrie 2019 și 20 ianuarie 2020, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2019, ca nefondat, și, în consecință, s-a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul D. în favoarea intimatei, raportat la această soluție. S-a admis apelul împotriva sentinței civile atacate nr. 518 din 9 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2019, formulat de apelantele-pârâte B. și B. - Sucursala Galați, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. S-a schimbat sentința civilă atacată în sensul că: s-a respins cererea de chemare în judecată; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 130.214,42 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului; s-a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul D. în favoarea intimatei, raportat la soluția admiterii apelului împotriva sentinței civile atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 7 A din 10 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a declarat recurs A. S.R.L., care după circumstanțierea situației de fapt, a arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și interpretarea greșită a normelor de drept material [488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.], în sensul că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1350 C. civ., considerând în mod nelegal că chestiunile referitoare la derularea raporturilor dintre ea și B. trebuie valorificate pe tărâm contractual.

În același timp, recurenta arată că instanța de apel a considerat în mod nelegal că existența unor raporturi contractuale între părțile litigante este o condiție suficientă pentru antrenarea răspunderii contractuale, prevăzute de art. 1350 C. civ., indiferent de abuzurile nejustificate ale intimatei-pârâte.

Recurenta arată că fapta conducerii Sucursalei Galați a B. de a bloca contul bancar al societății se situează în afara cadrului contractual, îmbrăcând forma unui comportament abuziv, motiv pentru care tipul de răspundere este acela al răspunderii civile delictuale și nicidecum al răspunderii civile contractuale.

În ceea ce privește prezentul litigiu, arată recurenta, intimata-pârâtă B. nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 2184 C. civ. - aceea de a permite accesul la numerarul existent în contul societății încă din data de 21 mai 2015, cu consecința încălcării drepturilor subiective ale societății prevăzute de Constituția României (art. 44, 45 și 53), Noul Cod civil (art. 553, art. 555), Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 1).

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în scopurile Regulamentului Uniunii Europene nr. 1215/2012 al Parlamentului European - arată recurenta - o cerere trebuie să fie calificată în raport de chestiunea principală invocată în aceasta.

Recurenta arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat [art. 488 alin. (1) pct. 7] și consideră că prin motivarea deciziei nr. 7 A din 10 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, în dorința de a forța aplicarea art. 1530 C. civ. în prezenta cauză, a încălcat în mod flagrant ceea ce s-a stabilit în mod definitiv prin decizia nr. 229/2019 din dosarul nr. x/233/2015 – și anume că atitudinea intimatei-pârâte îmbracă forma unui abuz în relația cu clientul său – societatea A. S.R.L.

Recurenta mai arată că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.], contradicția constând, pe de o parte, în motivarea soluției privind respingerea apelului promovat de B. împotriva încheierii de ședință din 28 octombrie 2019, iar, pe de altă parte, în motivarea soluției privind admiterea apelului promovat de B. împotriva sentinței civile nr. 518/2020, pronunțate de Tribunalul București.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 7 A din 10 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate în raport de criticile formulate de către recurentă, apărarea intimatei prin întâmpinare și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este nefondat.

Chestiune prealabilă: Înalta Curte va analiza motivele invocate de recurentă, însă în ordinea prevăzută de art. 488 C. proc. civ., cum de altfel li s-a acordat cuvântul părților în ședința publică din 6 decembrie 2023.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Înalta Curte reține că susținerile recurentei-reclamante referitoare la motivarea contradictorie a instanței, încadrate cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. indicat în cererea de recurs nu sunt întemeiate, deoarece instanța de apel a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prisma răspunderii civile delictuale, calificare juridică dată de către recurenta-reclamantă.

Faptul că ulterior analizei excepției prescripției dreptului material la acțiune a temeiului de drept invocat de către recurenta-reclamantă ca fiind răspundere civilă delictuală, instanța de apel, pe fond, a constatat netemeinicia cererii în condițiile în care faptele imputate erau unele de natură contractuală, nu înseamnă că motivarea deciziei recurate este contradictorie.

Într-o altă exprimare, instanța de apel a analizat prescripția prin raportare la dreptul material la acțiune în răspundere civilă delictuală invocat de către recurenta-reclamantă, însă continuând raționamentul pe fondul cauzei a reținut că nu se mai impune analiza criticilor aduse de către apelantele-pârâte privitoare la neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale reținute de prima instanță (existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției), în condițiile în care în cauză nu este întrunită condiția premisă a analizării răspunderii civile delictuale și anume inexistența unui contract între părți.

În consecință, Înalta Curte va înlătura critica prin care se susține că decizia recurată conține o motivare contradictorie, întrucât din considerente rezultă fără echivoc că instanța de apel, în funcție de principiul disponibilității în procesul civil, și-a construit raționamentul logico-juridic corect și coerent care sprijină soluția din dispozitiv.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Reglementată în cod ca principal efect al hotărârii judecătorești (art. 430 - 431), dar și ca excepție absolută (art. 432), doctrina a statuat că autoritatea de lucru judecat are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată și soluția cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Este adevărat că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, însă aspectele litigioase care au fost dezlegate în dosarul nr. x/233/2015 (sentința civilă nr. 1871 din 10 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Galați, Secția civilă și decizia nr. 229 din 3 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Galați, Secția a II-a civilă) nu au reținut existența unui abuz din partea intimatelor-pârâte în blocarea contului recurentei-reclamante, ci exclusiv aspectul că nu erau întrunite condițiile contractuale pentru a se dispune acest fapt.

Astfel, din considerentele sentinței civile nr. 1871 din 10 martie 2017, pronunțate de Judecătoria Galați, Secția civilă rezultă că s-a analizat cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. - Sucursala Galați la emiterea unui răspuns la adresa nr. 1355 din 11 martie 2015 a S.C. A. S.R.L. și obligarea pârâtelor la deblocarea contului reclamantei în conformitate cu prevederile din Condițiile Generale Bancare pentru persoanele juridice (capitolele 10 și 3).

Prin decizia civilă nr. 229 din 3 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Galați, Secția a II-a civilă s-a menținut sentința civilă nr. 1871 din 10 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Galați, Secția civilă. Considerentul reținut de către instanța de apel în decizia civilă nr. 229 din 3 iunie 2019, când a fost analizată excepția lipsei de interes a apelului băncii, invocată de intimata-reclamantă, prin administrator E., nu concluzionează reținerea unei conduite abuzive a B. S.A., ci doar s-a arătat la nivelul ipotetic că o eventuală exercitare abuzivă a unui drept față de prevederile capitolului 10 din cadrul secțiunii C, „Intrare în relație cu banca”, poate produce pentru bancă efecte juridice sub formă de daune.

Față de cele arătate, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanța de apel a reținut că inclusiv cauza înregistrată sub nr. x/233/2015 a fost analizată prin prisma raporturilor contractuale dintre părți, respectiv întrunirea sau nu a condițiilor instituite de art. 10 din secțiunea C din Condițiile Generale Bancare pentru Persoanele Juridice și Fizice Autorizate/Profesii Autorizate de Lege și că prin cele două hotărâri pronunțate în dosarul nr. x/233/2015  nu  s-a reținut un abuz de drept din partea B. S.A. în blocarea contului societății A. S.R.L., ci numai că nu erau întrunite condițiile contractuale pentru a se dispune acest lucru.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din formularea textului de lege rezultă fără echivoc că este vorba numai de încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 1350 C. civ.

Înalta Curte reține că problema de drept care trebuie dezlegată în prezenta cauză este aceea a determinării naturii răspunderii civile, respectiv se aplică regulile răspunderii civile contractuale, având în vedere relațiile contractuale dintre părți, sau se aplică dispozițiile răspunderii civile delictuale prin raportare la temeiul de drept și faptele invocate de către recurenta-reclamantă.

Potrivit art. 1350 C. civ., orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat [alin. (1)]. Atunci când fără justificare nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii [alin. (2)]. Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile [alin. (3)].

Din dispozițiile legale prevăzute de art. 1350 C. civ. rezultă că neexecutarea obligațiilor contractuale produce în patrimoniul persoanei prejudiciate un drept la despăgubire, condiția fiind ca neexecutarea să nu fie justificată legal. În cazul obligațiilor contractuale, părțile nu pot deroga de la regulile răspunderii contractuale, chiar și în situația în care răspunderea delictuală ar conține dispoziții mai favorabile.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanța de apel a stabilit, prin raportare la natura contractuală a faptelor imputate B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Galați, că neexecutarea ordinului de plată nr. 1 din 11 ianuarie 2016 nu se situează pe tărâm extracontractual, iar faptul că în decizia civilă nr. 229 din 3 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Galați, în dosarul nr. x/233/2015, Secția a II-a civilă, s-a reținut că nu erau întrunite condițiile prevăzute de art. 10 din secțiunea C a Condițiilor Generale Bancare pentru Persoane Juridice și Persoane Fizice Autorizate/Profesii Autorizate de Lege pentru blocarea de către B., nu transpune răspunderea pe tărâm delictual, ci, din contră, afirmă aspectul că modul de derulare a raporturilor dintre părți este guvernat de contractul  de cont curent, astfel că atragerea răspunderii celor două instituții bancare nu ar putea fi executată decât prin prisma răspunderii civile contractuale.

Față de cele arătate, Înalta Curte reține că în măsura în care comportamentul imputat intimatelor-pârâte corespunde unei relații contractuale și se concretizează în pretinse neexecutări fără justificare de ordin contractual, reiese că răspunderea civilă contractuală ar putea fi antrenată, și nu răspunderea civilă delictuală invocată de către recurenta- reclamantă, neexistând posibilitatea de a alege între cele două forme de răspundere civilă, potrivit interdicției impuse de art. 1350 C. civ.

Referitor la critica recurentei-reclamante prin care susține că intimatele-pârâte nu și-au îndeplinit obligația prevăzută de art. 2184 C. civ., cu consecința încălcării drepturilor subiective ale societății prevăzute de Constituția României - art. 44, 45, 53, Noul Cod civil - art. 553, 555, Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – art. 1, Înalta Curte nu și-o însușește, deoarece prin invocarea art. 2184 C. civ. și a eventualelor consecințe, recurenta încearcă să transpună răspunderea civilă pe tărâm delictual.

Deși recurenta susține că măsura blocării contului s-ar situa în afara raporturilor contractuale, fiind un comportament abuziv, care trebuie analizat pe tărâmul răspunderii delictuale, banca neîndeplindu-și obligația prevăzută de art. 2184 C. civ., Înalta Curte reține și de această dată că în prezenta cauză temeiul juridic al obligației încălcate izvorăște din contract, și nu din lege, în condițiile în care nerespectarea unei dispoziții de a i se permite recurentei accesul la contul său este o obligație esențialmente contractuală, născută prin contractul de cont curent încheiat între părțile litigante la data de 4 octombrie 2007.

Nu este lipsit de relevanță de a sublinia în acest context că prin cele două hotărâri pronunțate în dosarul nr. x/233/2015 (sentința civilă nr. 1871 din 10 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Galați și decizia civilă nr. 229 din 3 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul Galați, Secția a II-a civilă) nu s-a reținut un abuz de drept din partea intimatelor în blocarea contului când a fost analizată cauza pe fond, ci numai că nu erau întrunite condițiile contractuale pentru a lua măsura respectivă.

În ceea ce privește afirmația recurentei referitoare la faptul că o cerere trebuie să fie calificată în raport de chestiunea principală invocată, făcând trimitere la Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European și jurisprudența pronunțată în baza Regulamentului, Înalta Curte reține că acesta nu are legătură cu prezenta cauză, iar jurisprudența invocată nu este relevantă. Astfel, Regulamentul nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială în Capitolul I reglementează „Domeniu de Aplicare și Definiții”, iar din definiția noțiunilor „stat membru de origine”, „stat membru solicitat”, „instanța de origine” [art. 2 lit. d), e) și f)] rezultă că regulile privind recunoașterea și executarea hotărârilor se aplică atunci când există un incident între două state membre.

Nu este lipsit de importanță de a mai sublinia că Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, așa cum rezultă și din titlu, nu reglementează dreptul substanțial, ci doar aspecte de procedură. Așadar, aplicarea normelor din Regulamentul nr. 1215/2012 privind competența judiciară este exclusă în condițiile în care în prezenta cauză se discută strict natura juridică a răspunderii civile născute în baza unui raport de drept intern.

Pentru aceleași considerente, Înalta Curte apreciază că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene invocată de recurentă și pronunțată în baza art. 7 pct. 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, care prevede că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru, în materia delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor unde s-a produs sau riscă să producă fapta prejudiciată, nu are relevanță în cauză atât timp cât norma respectivă se referă la determinarea competenței internaționale a instanței.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

Față de soluția de respingere, ca nefundat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a obligat recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.494,40 lei, reprezentând onorariu de avocat.