ÎCCJ, decizie (scj.ro #158416)

Executarea necorespunzătoare a unor obligații contractuale. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Inadmisibilitate

În cazul unui contract din a cărui neexecutare sau executare defectuoasă au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală, singura cale legală de reparare a pagubelor fiind cea a angajării răspunderii contractuale.

Ca atare, acțiunea în răspundere civilă delictuală prin care s-a solicitat repararea pagubei produse prin fapta ilicită săvârșită de către angajații unei unități bancare, constând în efectuarea defectuoasă a unui virament bancar, este inadmisibilă. Reclamantul, în calitate de titular de cont bancar (ceea ce are ca premisă existența unui contract încheiat între acesta și unitatea bancară), avea o singură opțiune, anume aceea de a solicita repararea prejudiciului în temeiul răspunderii civile contractuale, întrucât izvorul din care s-a născut obligația de reparare a prejudiciului este de natură contractuală, iar nu delictuală.

Secția I civilă, decizia nr.1134 din 5 iunie 2019

Prin decizia nr.246 din 8.02.2018, Curtea de Apel București – Secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de pârâta A. SA împotriva sentinței nr.2032 din 24.05.2017, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata B. SRL. A schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reținut, în ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare a excepției necompetenței materiale a Tribunalului București, că reclamanta SC B. SRL a formulat împotriva pârâtei A. SA o acțiune în răspundere civilă delictuală, având ca obiect plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului creat în urma efectuării defectuoase a operațiunii de virament bancar, în baza unui ordin de plată, despăgubiri evaluate la suma de 415.635 lei. Acțiunea are un singur capăt de cerere, respectiv plata unor despăgubiri care nu depășesc pragul de 200.000 lei, astfel că în mod corect a respins instanța de fond excepția și s-a considerat competentă să soluționeze cauza.

Referitor la motivul de apel privind soluționarea greșită a excepției inadmisibilității de către instanța de fond, Curtea a reținut că este fondat. Astfel, a constatat că, în susținerea acestei critici, apelanta a depus, în copie, cererea intimatei de deschidere a unui cont pentru persoane juridice și cererea de refacere documente.

Prin deschiderea unui cont bancar se încheie un contract de prestări–servicii între profesionist (banca) și client, privind derularea tuturor operațiunilor bancare prin acel cont (plăți, încasări), contract cu drepturi și obligații specifice și implicite (de mandat, de bună-credință etc).

Astfel, s-a reținut că între părți a existat un raport juridic contractual, confirmat chiar de reclamantă în motivarea acțiunii, motiv pentru care a reținut că reclamanta SC B. SRL nu avea un drept de opțiune între răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală.

Răspunderea civilă delictuală se angajează numai în ipotezele în care prejudiciul a fost cauzat victimei în afara unei legături contractuale între aceasta și persoana răspunzătoare.

Curtea a reținut că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, în speță, este reprezentată de efectuarea defectuoasă a viramentului bancar, operațiune ce constă în debitarea contului reclamantei cu suma reprezentând TVA pentru a credita cu aceeași sumă contul altei persoane (ANAF).

A apreciat că, în calitate de mandatar, banca avea ca obligații, să verifice ordinul de virament (ordinul de plată), sub aspectul unor neconformități aparente, să execute ordinul într-un termen scurt și să dea socoteală pentru modalitatea executării acestuia.

Concluzionând, Curtea a constatat că acțiunea în răspundere delictuală este inadmisibilă întrucât, reclamanta în calitate de  titular  de cont bancar, avea o singură opțiune, și anume cea de a solicita repararea prejudiciului în temeiul răspunderii contractuale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.

În motivarea cererii, recurenta a susținut că modalitatea în care instanța de apel a soluționat apelul declarat de pârâta A. SA împotriva sentinței nr.2032/2017, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a civilă, a condus la încălcarea dreptului său la un proces echitabil.

A menționat că instanța de apel a soluționat un aspect legat de calificarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată direct în calea de atac a apelului.

Câtă vreme intimata-pârâtă nu a contestat săvârșirea faptei cauzatoare de prejudiciu și s-au administrat

probe asupra întinderii acestuia, soluția de respingere a cererii de chemare în judecată pentru indicarea eronată a temeiului juridic al acesteia o pune pe recurentă în imposibilitatea de a-și valorifica pretențiile.

Recurenta a invocat rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art.22 alin.4 C.proc.civ., conform căruia acesta este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă a cererii de chemare în judecată.

De asemenea, a susținut că poziția procesuală a intimatei a fost ambiguă, întrucât aceasta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în fața instanței de fond, la ultimul termen de judecată, fără a depune vreun înscris care să probeze susținerile sale.

A mai arătat că instanța de apel a reținut vinovăția intimatei cu privire la modalitatea defectuoasă a executării viramentului bancar, iar din înscrisurile aflate în dosar nu rezultă că între părți s-au încheiat raporturi juridice contractuale.

Singura reglementare a erorii de procesare, de către bancă, a unui ordin de plată este cea cuprinsă în dispozițiile art.18 alin.4 din Regulamentul BNR nr.2 din 23 februarie 2005, privind ordinul de plată utilizat în operațiuni de transfer-credit, astfel încât obligația pârâtei de a răspunde pentru prejudiciul produs recurentei este legală, iar nu contractuală.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ.

Prin rezoluția completului de filtru din 12.06.2018, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, ulterior efectuării procedurii de comunicare prevăzute de art.XIII și art.XVII alin.2 din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Prin raportul cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului s-a constatat că prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză, aceasta a solicitat obligarea pârâtei A. SA la plata sumei de 415.635 lei. De asemenea, s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art.486 alin.3 Cod de procedură civilă, sub sancțiunea nulității.

Conform dovezilor de comunicare aflate la dosar, raportul a fost comunicat părților la 25.09.2018, cu mențiunea de a depune puncte de vedere, conform prevederilor art.493 alin.2 C.proc.civ.

La 4.10.2018, intimata-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a reiterat excepția inadmisibilității recursului, invocată prin întâmpinare, în raport de dispozițiile art.634 alin.1 pct.4 C.proc.civ. și de aspectele statuate prin decizia nr.52/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care, în interpretarea dispozițiilor art.27 C.proc.civ., cu referire la cele ale art.147 alin.4 din Constituția României, s-a statuat că efectele deciziei Curții Constituționale nr.369/2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017).

Recurenta-reclamantă nu a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din camera de consiliu din 5.12.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă a suspendat judecata recursului, în baza art.520 alin.4 C.proc.civ., până la soluționarea sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, care a făcut obiectul dosarului nr.2658/1/2018 al acestei instanțe.

Având în vedere că sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile care a făcut obiectul dosarului mai sus menționat a fost soluționată prin decizia nr.2/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în sensul respingerii acesteia, ca inadmisibilă, constatând că nu mai subzistă motivul suspendării, prin rezoluția din 5.02.2019, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru continuarea procedurii de filtru, acordându-se termen de judecată la 10.04.2019, fără citarea părților, pentru discutarea admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 10.04.2019, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta B. SRL împotriva deciziei nr.246 A/2018, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă, stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia la 5.06.2019.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În cauză, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art.22 alin.4 C.proc.civ. din perspectiva faptului că instanța de apel a soluționat, în calea de atac a apelului, un aspect legat de calificarea juridică a cererii de chemare în judecată și nu a manifestat rol activ în această privință, aspect ce a condus la încălcarea dreptului său la un proces echitabil și la punerea sa în imposibilitatea de a-și valorifica pretențiile din cauza unei presupuse erori de încadrare juridică a acțiunii introductive. Totodată, a susținut că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu a rezultat că între părți s-au derulat raporturi contractuale, care să reglementeze situația de fapt dedusă judecății.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reține că prevederile art.22 C.proc.civ. consacră, în mod expres, rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin.2 al acestui articol, are obligația să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești temeinice și legale.

Pentru a lămuri toate împrejurările concrete ale cauzei, instanța, în virtutea rolului său activ, poate solicita atât reclamantului, cât și pârâtului, explicații sau lămuriri, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă acestea nu au fost menționate în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare.

Alin.7 al art.22 C.proc.civ. obligă instanța de judecată, în situațiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să țină seama de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.

Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al părților, ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului.

Astfel, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, al cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii.

În cauză, recurenta SC B. SRL a dedus judecății o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei A. SA la plata sumei de 415.635 lei, reprezentând prejudiciul rezultat din neglijența angajaților acesteia în executarea unui ordin de plată cu privire la virarea unei sume în contul Trezoreriei Sectorului 1 București.

Conform precizărilor recurentei din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în cauză este incidentă răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, prevăzută de art.1373 Cod civil, care presupune obligarea comitentului de a repara prejudiciul creat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

Ținând seama de conținutul concret al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată, astfel cum corect a reținut și instanța de apel, că ceea ce a dedus judecății recurenta a fost o acțiune în răspundere civilă delictuală, care a avut drept scop repararea de către pârâtă a pagubei produse prin săvârșirea de către angajații săi a unei faptei ilicite constând în efectuarea defectuoasă a unui virament bancar.

Față de această împrejurare, deși conform dispozițiilor art.22 alin.4 C.proc.civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și a faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, în speță nu era necesară și nici posibilă o intervenție de această natură a instanței de apel, spre a califica acțiunea promovată de reclamanta-recurentă, pentru că pretențiile sale erau fără echivoc expuse în cererea introductivă, în sensul că se grefau pe modalitatea de îndeplinire a obligațiilor ce decurgeau din contractul de cont bancar, în aceste coordonate fiind judecată cauza și în primă instanță.

Cum coordonatele judecății în primă instanță nu au fost contestate de reclamanta-recurentă, în etapa apelului, prevederile art.478 alin.1-3 și art.479 alin.1 C.proc.civ. constituiau un impediment legal obiectiv în a se realiza o recalificare a acțiunii în fața instanței de control judiciar.

Astfel, față de circumstanțele factuale ale speței și de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, instanța de apel nu putea proceda la o altă încadrare juridică a acesteia, față de cea indicată de parte, întrucât recurenta a solicitat atragerea răspunderii intimatei în baza unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, motivele invocate subsumându-se temeiului juridic al unei astfel de acțiuni, temei indicat în cererea de chemare în judecată.

Cu privire la critica potrivit căreia faptul că instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că între părțile litigiului s-au derulat raporturi contractuale, Înalta Curte reține următoarele:

Viramentul bancar este operațiunea de plată/transfer efectuată de o

bancă

, prin care, la ordinul clientului și în baza disponibilului existent în contul acestuia, se realizează transferul unei sume de

bani

din contul său în cel al unui

beneficiar desemnat

de acesta, prin debitarea contului clientului și creditarea contului beneficiarului.

Viramentul bancar presupune în mod necesar existența unui cont în bancă, la care se referă ordinul titularului acelui cont. În literatura de specialitate s-a stabilit că natura ordinului de virament dat de titularul de cont este un mandat, prin care clientul împuternicește banca să debiteze din contul său o anumită sumă și să crediteze cu suma respectivă un alt cont.

Or, un cont bancar are ca premisă un contract încheiat între titularul acesteia și unitatea bancară.

În raport de aceste considerente, se constată că, în cauză, izvorul din care  s-a născut obligația de reparare a prejudiciului este de natură contractuală, iar nu delictuală.

De altfel, cererea formulată de recurentă cu privire la deschiderea un cont pentru persoane juridice, depusă în etapa apelului, atestă derularea raporturilor de natură contractuală între părțile aflate în proces.

Astfel, în cazul în care între părți a existat un contract din a cărui neexecutare sau executare defectuoasă au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală, singura cale legală de reparare a acestui prejudiciu fiind cea a angajării răspunderii contractuale.

Cu privire la susținerea recurentei în sensul că intimata a avut o poziție procesuală ambiguă, întrucât a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată în fața instanței de fond, la ultimul termen de judecată, Înalta Curte constată că excepția inadmisibilității este o excepție procesuală de procedură care se analizează cu prioritate.

În absența unei dispoziții legale care să limiteze momentul procesual până la care instanța poate analiza admisibilitatea demersului judiciar cu care a fost sesizată, nu există temei spre a se reține nelegalitatea deciziei recurate prin prisma faptului că, în speță, pârâta-intimată a invocat excepția de inadmisibilitate la ultimul termen al judecății în primă instanță.

Excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată este legată strict de legala sesizare a instanței, și poate fi primită în condițiile în care partea utilizează o cale procesuală neprevăzută de lege sau pe care legea o exclude expres ori implicit sau în cazurile în care legea prevede parcurgerea unei proceduri prealabile sesizării instanțe pe care partea, în mod culpabil, nu o urmează.

Fiind o excepție de ordine publică, inadmisibilitatea acțiunii poate fi ridicată de părți sau de instanță din oficiu, cu obligația pentru instanță de a o pune în discuția părților, ca o garanție a respectării principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, ce guvernează procesul civil.

Prin urmare nu este relevant momentul la care această excepție se invocă, ci doar ca aceasta să fi pusă în discuția contradictorie a părților, aspect care, în cauză, s-a făcut atât de instanța de fond, cât și de instanța de apel, conform încheierilor din 23.11.2016 și din 18.01.2017, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a civilă, practicalei sentinței nr.2032/2017 a aceleiași instanțe, precum și a celei din decizia recurată.

Cât privește critica ce vizează faptul că instanța de apel a reținut că intimata este vinovată de efectuarea defectuoasă a viramentului, iar prin aceasta unitatea bancară a cauzat recurentei prejudiciul care se urmărește a fi recuperat, Înalta Curte constată că nu poate fi primită.

Din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel a analizat contractul existent între părți pentru a reține că răspunderea intimatei poate fi atrasă pe temeiul răspunderii civile contractuale.

Dimpotrivă, Curtea a constatat că este susținută ipoteza executării necorespunzătoare a unor obligații care au izvor contractual, context în care, prin prisma stabilirii normelor de drept aplicabile speței, a reținut că acțiunea în răspundere civilă delictuală este inadmisibilă întrucât recurenta, în calitate de titular de cont bancar, avea o singură opțiune, anume aceea de a solicita repararea prejudiciului în temeiul răspunderii civile contractuale.

Față de toate considerentele expuse, în cauză, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat de art.21 alin.3 din Constituția României, respectiv de art.6 paragr.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care permit oricărei persoane accesul la o instanță pentru apărarea oricărui drept sau libertăți și a oricărui interes legitim, indiferent dacă acesta rezultă din Constituție sau din alte legi.

Cerința prevăzută de art.6 paragr.1 a Convenției presupune ca o cauză să fie examinată în mod echitabil și presupune examinarea unei cauze în contextul respectării principiului contradictorialității, a dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea părților în proces. În virtutea contradictorialității, se îngăduie părților să participe în mod activ și egal la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării procesului, dar și să discute și să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele și să-și exprime opinia asupra

inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Dreptul la un proces echitabil presupune și posibilitatea rezonabilă a oricărei părți de a expune cauza sa instanței de judecată, în condiții care să nu o dezavantajeze față de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Or, în cauză, judecata realizată de instanța de apel este conformă cerințelor art.6 paragr.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cauza fiind soluționată în condiții de contradictorialitate, susținerile părților fiind examinate în baza susținerilor din cererea de chemare în judecată și a apărărilor opuse acestora de partea pârâtă, precum și a dispozițiilor legale aplicabile acesteia.

Pentru toate considerentele expuse, în baza dispozițiilor art.496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr.246 A din 8.02.2018, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a civilă, ca nefondat.