ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 805/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30.07.2003 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, astfel cum a fost precizată, reclamanta A. S.A., în faliment, reprezentată prin Lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.900.000.000 RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă, atât cât va curge aceasta până la data stingerii datoriei prin plată.

În motivarea cererii, a arătat că a fost creditat contul pârâtei deschis la A. S.A., din sursele băncii, cu suma de 6.900.000.000 RON, acordată cu titlu de credit, în lipsa unor cereri de credit, contracte de credit etc.

A arătat reclamanta că pârâta și-a însușit și a utilizat în interes propriu sumele primite în cont, dispunând băncii efectuarea de plăți, în care scop a emis ordine de plată către Oficiul pentru Recuperarea Creditelor Bancare.

Potrivit reclamantei, faptele delictuale în urma cărora pârâta a obținut 6.900.000.000 RON, fără cauză legitimă, i-au produs un prejudiciu ce trebuie recuperat.

Prin sentința civilă nr. 1063/22.04.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că raportat la art. 2, 3 și 5 din Legea nr. 71/2011, precum și la art. 2 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, în speță sunt incidente dispozițiile C. civ. de la 1864 și ale C. proc. civ. de la 1865 și că instanta a fost învestită cu o actiune in raspundere civila delictuala, potrivit art. 998-999 C. civ.

De asemenea, a reținut că prin sentința civilă nr. 79/SIND/16.04.2002, Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ a dispus începerea procedurii falimentului împotriva debitoarei A. S.A., în temeiul Legii nr. 83/1998.

A constatat prima instanță că pârâta a încheiat cu reclamanta în cursul anului 2001 cinci contracte de credit, iar cele trei contracte menționate prin cererea de chemare în judecată au fost operate, așa cum rezultă și din plângerea penală nr. 651/31.05.2003, de C. (fost președinte al bancii), cu garanții colaterale constituite de D..

În continuare, tribunalul a reținut că deși reclamanta recunoaște că din extrasele de cont eliberate de bancă rezultă că sumele de bani au fost puse la dispoziția pârâtei sub formă de credite, menționându-se numerele contractelor de credit - nr. 99, 126 și 146, susține că în condițiile în care nu au fost găsite contractele de credit în formă materială, nu se poate afirma că banca a acordat societății pârâte credite, ci că s-a realizat o alimentare a contului acesteia fără documente.

Cu privire la acest aspect, prima instanță a apreciat că reclamanta își invocă propria turpitudine și a subliniat că inexistența contractelor în sensul de instrumentum nu semnifică inexistenta operatiunii, în sensul de negotium, atât timmp cât ambele părți au înregistrat aceste contracte în evidențele contabile.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că reclamanta nu contestă cuantumul sumelor restituite de pârâtă, ci forța probantă a extraselor de cont emise chiar de ea, care, așa cum rezultă din actele dosarului, fac referire la documente și confirmă stingerea unei obligații a pârâtei prin plată.

În acest context, prima instanță a reținut că toate sumele încasate cu titlu de credit si restituite ulterior au fost înregistrate în contabilitatea pârâtei, în condițiile Legii nr. 82/1991, dar și că reclamanta nu a demonstrat întrunirea conditiilor angajării raspunderii civile delictuale a pârâtei, în condițiile în care angajații reclamantei au fost condamnati de instanțele penale în mod definitiv, iar cu privire la cei ai pârâtei -administrator E., s-a dispus clasarea.

A conchis tribunal că atât timp cât din actele dosarului rezultă că reclamanta a fost prejudiciată prin faptele prepusilor săi, iar toate creditele au fost integral rambursate de pârâtă la începutul lunii iunie 2003, pretenția reclamantei de restituire a sumelor împrumutate potrivit contractelor nr. x/21.05.2001, y/20.06.2001 și 146/20.07.2001 este nejustificată, având drept rezultat o diminuare fără temei a patrimoniului pârâtei și o îmbogatire fără just temei a patrimoniului reclamantei, care a primit sumele acordate cu titlu de credit plus dobanda.

Împotriva acestei sentințe, A. S.A., reprezentată de lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, a declarat apel, iar S.C. B. S.A. a formulat o cerere de aderare la apel, solicitând, în esență, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 1673/A/18.11.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate atât apelul principal, cât și cererea de aderare la apel.

Pentru a decide astfel, insgtanța de apel a reținut că, raportat la dispozițiile art. 79 alin. (1) și (2) din Legea nr. 58/1998, în vigoare la data operațiunilor de creditare, forma scrisă a contractului de credit era prevăzută ad validitatem.

Notând că reclamanta nu a învestit instanța și cu un capăt de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractelor de credit pentru lipsa formei scrise, deși a învederat că nu au fost încheiate contracte în formă scrisă și din acest motiv au fost invocate dispozițiile răspunderii civile delictuale și nu răspunderea contractuală, curtea de apel a reținut că nulitatea, chiar și cea absolută, nu poate opera de drept, ci trebuie constatată de o instanță, ca urmare a formulării de către una din părți a acestei solicitări.

Totodată, a reținut că răspunderea civilă delictuală este subsidiară răspunderii contractuale, astfel că, în condițiile în care între părți există un contract, chiar și lovit de vicii care îi afectează valabilitatea, însă nu s-a constatat nulitatea absolută a acestuia, o acțiune în răspunderea civilă delictuală este inadmisibilă.

În altă ordine de idei, curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, reținând, în esență, că fapta învederată de reclamantă, respectiv folosirea în interes propriu a sumelor de bani cu care a fost creditat contul societății pârâte, nu este o faptă prin care să se fi încălcat normele imperative ale dreptului subiectiv, fiind firesc ca un împrumutat, indiferent de forma în care a fost încheiat contractul, să poată dispune de sumele cu care a fost creditat contul său.

În plus, a reținut că potrivit raportului de expertiză contabilă, depus la dosar chiar de către reclamantă, sumele ce au făcut obiectul operațiunilor de creditare au fost rambursate către bancă din contul lui D., având ca specificație rambursare credit S.C. B. S.A., că reclamanta nu a negat că au fost rambursate sumele solicitate prin cererea de chemare în judecată, ci a învederat că operațiunile de rambursare au fost efectuate scriptural de către prepușii băncii, fără documente justificative, folosindu-se de alte resurse ale băncii, însă nu a făcut nicio dovadă a celor afirmate, dar și că, odată ce a acceptat primirea plății în contul de credit al pârâtei, înregistrând în acest mod și stingerea datoriei, reclamanta nu mai poate invoca propria turpitudine pentru a cere să se constate nelegalitatea efectuării și acceptării plății.

Totodată, instanța de prim control judiciar a reținut că în dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus clasarea în ceea ce privește faptele administratorului societății pârâte, astfel cum învederează chiar apelanta-reclamantă. Este adevărat că această împrejurare nu poate exclude de plano angajarea răspunderii civile delictuale într-un proces civil, însă pentru aceasta reclamanta trebuia să facă dovada unei fapte ilicite a pârâtei, a vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Curtea de apel a apreciat că nu poate analiza incidența în speță a dispozițiilor art. 1633 din noul C. civ., invocate prin cererea de apel, întrucât aceste dispoziții legale nu au fost invocate și în fața primei instanțe și nici nu sunt incidente în cauză, față de data săvârșirii pretinselor fapte, anul 2001.

Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de pârâtă, instanța de prim control judiciar a notat că pârâta a solicitat, în esență, respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, întrucât reclamanta a formulat o plângere penală împotriva administratorului societății pârâte și s-a constituit parte civilă, solicitând inclusiv recuperarea sumelor de bani ce au făcut obiectul contractelor de credit nr. x/21.05.2001, y/20.06.2001 și 146/20.07.2001 și, fără a mai aștepta soluția în dosarul penal, a introdus și cererea de chemare în judecată la instanța civilă, iar prima instanță nu s-a pronunțat pe excepția electa una via non datur recursus ad alteram.

Curtea de apel a constatat că prin decizi penală nr. 424/A/22.03.2018, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2010, inculpatul C., fostul președinte al reclamantei, a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru infracțiunea de delapidare cu consecințe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 295 C. pen. cu referire la art. 302 C. pen., iar inculpații au fost obligați și la repararea prejudiciului cauzat A..

Totodată, a notat că în dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus clasarea în ceea ce privește faptele administratorului societății pârâte.

A apreciat curtea de apel că constituirea de parte vătămată în procesul penal nu exclude încercarea de recuperare a prejudiciului printr-o acțiune civilă îndreptată împotriva acelorași persoane sau a altor persoane care sunt considerate responsabile de producerea prejudiciului. În ipoteza în care se aprecia că soluția din prezentul dosar este influențată de soluționarea laturii civile sau penale a procesului penal se putea solicita suspendarea judecății dosarului civil, ceea ce în speță s-a și întâmplat. Împrejurarea că potrivit art. 19 din C. proc. civ. persoana vătămata care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civila acțiune pentru repararea pagubei materiale si a daunelor morale pricinuite prin infracțiune nu exclude o acțiune civilă a persoanei care s-a constituit parte civilă în procesul penal și nu a recuperat integral prejudiciul.

Or, deși s-a pronunțat o decizie de condamnare prin care inculpații au fost obligați și la repararea prejudiciului, nu s-a făcut dovada că prejudiciul cauzat a fost efectiv recuperat. Câtă vreme prejudiciul nu a fost recuperat, reclamanta are posibilitatea și interesul de a se îndrepta și împotriva altor persoane pe care le consideră responsabile de producerea prejudiciului, răspunderea civilă delictuală fiind solidară.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă A. S.A., reprezentată prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare și recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. au declarat recurs.

Prin memoriul său de recurs, A. S.A., reprezentată prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, a solicitat casarea în tot a deciziei atacate.

În motivare, a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei, că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădii neîndoielnic al acestuia și că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; a invocat astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că deși a probat starea de fapt delictuală, instanța de apel, urmare a unei interpretări eronate a probatoriului administrat, a reținut motive străine de natura cauzei, cu atât mai puțin caracterul ilicit al faptelor reclamate, ce au constat din operațiuni de alimentare ilicită a contului S.C. B. S.R.L. cu suma de 6.900.000.000 RON vechi, pe care pârâta a utilizat-o în interes propriu, fără justă cauză.

În acest context, a arătat că a dovedit că operațiunile de alimentare a contului S.C. B. S.R.L. au fost introduse fraudulos în sistemul informatic al băncii, ca fiind operațiuni de creditare, deși erau efectuate în lipsa documentației prevăzute de Legea nr. 58/1996 și a unor contracte de credit încheiate în formă scrisă.

De asemenea, recurenta a susținut că în mod eronar a reținut curtea de apel că nu a învestit instanța cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de credit pentru lipsa formei scrise, în condițiile în care forma scrisă este cerută ad validitatem.

A mai arătat autoarea căii de atac că instanța de apel nu a reținut concluziile expertizei judiciare efectuate în dosarul de urmărire penală, în sensul că operațiunile reclamate au fost înregistrate fraudulos în beneficiul intimatei-pârâte.

Raportat la art. 1169 C. civ., a precizat că pârâta, deși susține, nu a probat în fata instanței că sumele de bani primite în cont prin așa-zisele creditări de cont au avut la bază contracte de credit.

Potrivit recurentei, instanța de apel a reținut o altă situație de fapt decât cea reclamată și probată, apreciind în mod nefondat că pârâta a făcut dovada rambursării sumelor, iar reclamanta nu a făcut proba caracterului fictiv al acestor operațiuni.

A subliniat autoarea căii de atac că instanța de apel nu a realizat o conexiune a probelor administrate, pe care le-a interpretat insuficient, schimbând astfel natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii sale.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că, față de caracteristicile speței, răspunderea nu poate fi decât una civilă delictuală.

În acest context, a susținut că fără a analiza fiecare condiție a angajării răspunderii civile delictuale, curtea de apel a reținut nefondat că nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite, a vinovăției pârâtei și a prejudiciului, din moment ce sumele solicitate prin acțiune au fost restituite.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că fapta ilicită există și a fost săvârșită cu vinovăție de pârâtă, subliniind că participarea intimatei-pârâte la delapidarea patrimoniului A. prin însușirea fără drept a sumelor transferate în cont în mod fraudulos, dovedesc reaua-credinta a intimatei parate și că acceptarea de către intimata-pârâtă a rambursării sumelor obținute frudulos tot din sursele băncii, nu din sursele proprii, reprezintă, de asemenea, o faptă ilicită, prejudiciul creat rămânând în patrimoniul A..

În acest context, a evocat dispozițiile art. 1633 din noul C. civ., potrivit cărora prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.

De asemenea, autoarea căii de atac a subliniat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., potrivit cărora orice persoană este responsabilă nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.

Potrivit acestei recurente, există o legătură de cuzalitate între fapta ilicită a pârâtei, constând în neglijența în verificarea corectitudinii și a sumelor de bani cu care i-a fost creditat în mod ilicit contul și însușirea ilegală a acestora prin efectuarea de plăți și ieșirea din patrimoniul băncii a sumei de bani respective, cu consecința producerii unui prejudiciu semnificativ.

În ceea ce privește vinovăția, recurenta a arătat că pârâta este o persoană juridică cu deplină capacitate de exercițiu, care, prin administrator, a cunoscut creditarea ilicită a contului său cu sume necuvenite și a ordonat plăți din acele sume, deși avea obligația de a sesiza banca cu privire la înregistrarea ilegală în contul său a acelor sume necuvenite și de a le restitui ori de a nu la utiliza.

De altfel, a arătat că prin expertiza judiciară contabilă produsă și omologată în dosarul penal nr. x/2010 s-a constatat că A. a rămas prejudiciată cu suma de de 6.900.000.000 RON vechi și dobânda aferenta, că pentru ascunderea fraudei prejudiciul a fost transferat spre alte surse proprii si atrase ale băncii și că pârâta este beneficiara reală a sumei de bani sus-menționate, delapidate din bancă, fiind astfel justificată în fapt și în drept acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Prin cererea sa de recurs, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a arătat că demersul său vizează exclusiv soluția de respingere a cererii de aderare la apel, prin care a invocat excepția electa una via non datur recursus ad alteram.

Această recurentă și-a întemeiat în drept cererea pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamând încălcarea de către instanța de apel a art. 19 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat evoluția raportului juridic procesual și a subliniat că reclamanta a introdus prezenta acțiune după ce s-a constituit parte civilă în procesul penal, utilizând concomitent atât acțiunea civilă în cadrul procesului penal, cât și acțiunea civilă, la instanțele civile.

A susținut recurenta că reclamanta nu s-a constituit ca parte vătămată în procesul penal ci ca parte civilă, prin plângerea adresată organelor penale la 31.05.2003, în condițiile art. 15 C. proc. civ., cu toate efectele prevăzute de art. 19 C. proc. civ.

De asemenea, a susținut că reclamanta și-a recuperat integral prejudiciul în cadrul dosarului penal, recuperarea efectivă a acestuia fiind doar o problemă de executare, esențială fiind, indiferent de caracterul solidar al răspunderii civile delictuale, obligarea definitivă și irevocabilă a persoanelor vinovate la repararea integrală a prejudiciului.

La 26.02.2021, respectiv la 04.03.2021 părțile au depus la dosar întâmpinări.

Analizând decizia atacată din perspectiva motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă, instanța supremă reține că autoarea căii de atac a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurentă, deoarece calea de atac dedusă judecății are caracter extraordinar și este lipsită de valențe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greșită aplicare a legii, recurenta solicită reevaluarea materialului probator, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanța supremă.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că deși a probat starea de fapt delictuală, instanța de apel, urmare a unei interpretări eronate a probatoriului administrat a reținut motive străine de natura cauzei, că în mod greșit a reținut curtea de apel că nu a învestit instanța cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de credit pentru lipsa formei scrise, în condițiile în care forma scrisă este cerută ad validitatem, că instanța de apel nu a reținut concluziile expertizei judiciare efectuate în dosarul de urmărire penală, în sensul că operațiunile reclamate au fost înregistrate fraudulos în beneficiul intimatei-pârâte, că pârâta, deși susține, nu a probat în fata instanței că sumele de bani primite în cont prin așa-zisele creditări de cont au avut la bază contracte de credit și că instanța de apel a reținut o altă situație de fapt decât cea reclamată și probată, apreciind în mod nefondat că pârâta a făcut dovada rambursării sumelor, iar reclamanta nu a făcut proba caracterului fictiv al acestor operațiuni.

În analiza motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv și consistent al argumentelor părților.

Așadar, obligația de motivare impune o apreciere atașată de natura cauzei și de circumstanțele sale, motivarea unei hotărâri fiind înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Examinarea de detaliu a deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat.

Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că, dincolo de faptul că reclamanta nu a învestit instanța și cu un capăt de cerere având ca obiect nulitatea absolută a contractelor de credit pentru lipsa formei scrise, iar răspunderea civilă delictuală este subsidiară răspunderii contractuale, probatoriul administrat în cauză nu relevă îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, respectiv existența faptei ilicite săvârșite cu vinovăție, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Recurenta a susținut că instanța de apel, urmare a unei interpretări eronate a probatoriului administrat, a reținut motive străine de natura cauzei.

Separat de faptul că autoarea căii de atac nu a arătat care sunt motivele străine de natura cauzei reținute de curtea de apel, instanța supremă constată că, prin criticile formulate, recurenta urmărește, în realitate, să provoace un control de fond, de netemeinicie, atât timp cât analiza deciziei atacate relevă că instanța de apel a analizat faptele imputate pârâtei, reținând, în baza probatoriului administrat, precum și a propriului raționament juridic, că acestea nu pot constitui temei al angajării răspunderii civile delictuale a acesteia.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu a realizat o conexiune a probelor administrate, pe care le-a interpretat insuficient, schimbând astfel natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii sale.

Înalta Curte subliniază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționează doar schimbarea naturii sau înțelesului lămurit ori vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.

În acest context, se impune a se atrage atenția părților că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu fac obiect al examinării instanței supreme, a cărei analiză este limitată, așa cum s-a arătat și în precedent, doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de netemeinicie, recursul fiind o cale de atac nedevolutivă.

Așa fiind, acest motiv de recurs a fost doar formal invocat, de vreme ce autoarea căii de atac a invocat interpretarea insuficientă a probelor administrate în cauză și schimbarea naturii juridice și a înțelesului vădit lămurit al acțiunii, iar nu ale actului juridic dedus judecății.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că fără a analiza fiecare condiție a angajării răspunderii civile delictuale, curtea de apel a reținut nefondat că nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite, a vinovăției pârâtei și a prejudiciului, din moment ce sumele solicitate prin acțiune au fost restituite.

Dincolo de faptul că, în contra celor susținute de autoarea căii de atac, curtea de apel a analizat îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, instanța supremă constată că argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanța devolutivă prin prisma materialului probator. Astfel, recurenta a susținut că participarea intimatei-pârâte la delapidarea patrimoniului A. prin însușirea fără drept a sumelor transferate în cont în mod fraudulos dovedește reaua-credinta a acesteia și că acceptarea de către intimata-pârâtă a rambursării sumelor obținute frudulos tot din sursele băncii, nu din sursele proprii, reprezintă, de asemenea, o faptă ilicită, prejudiciul creat rămânând în patrimoniul A., că există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei, constând în neglijența în verificarea corectitudinii și a sumelor de bani cu care i-a fost creditat în mod ilicit contul și însușirea ilegală a acestora prin efectuarea de plăți și ieșirea din patrimoniul băncii a sumei de bani respective, cu consecința producerii unui prejudiciu semnificativ și că pârâta este o persoană juridică cu deplină capacitate de exercițiu, care, prin administrator, a cunoscut creditarea ilicită a contului său cu sume necuvenite și a ordonat plăți din acele sume, deși avea obligația de a sesiza banca cu privire la înregistrarea ilegală în contul său a acelor sume necuvenite și de a le restitui ori de a nu la utiliza.

Or, aceste susțineri trimit la elemente atașate situației de fapt, care nu pot fi analizate de instanța de recurs a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Sub pretextul încălcării dispozițiilor art. 998 și 999 C. civ., recurenta-reclamantă a criticat, în realitate, modul de administrare sau interpretare a probelor și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt.

Prin criticile formulate, recurenta urmărește, în realitate, să provoace un control de fond, de netemeinicie, atât timp cât analiza deciziei atacate relevă că instanța de apel a analizat faptele imputate pârâtei, reținând, în baza probatoriului administrat, precum și a propriului raționament juridic, că acestea nu pot constitui temei al angajării răspunderii.

Astfel, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Deși reclamă încălcarea dispozițiilor art. 1633 din noul C. civ., care stipulează că prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii și ale art. 998 și 999 C. civ., potrivit cărora orice persoană este responsabilă nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa, analiza deciziei atacate și a memoriului de recurs relevă că, în calea extraordinară de atac, autoarea acesteia susține doar un punct de vedere diferit asupra stării de fapt, iar nu o încălcare concretă a legii.

Instanța supremă subliniază că suita textelor de lege prezentate de recurentă nu are relevanță în această etapă procesuală, decât în măsura în care aceasta precizează în ce a constat încălcarea lor în apel. Simpla enunțare și citare a unor dispoziții legale nu echivalează cu încălcarea normelor de drept material în apel, atât timp cât recurenta nu aduce critici concrete considerentelor deciziei atacate potrivit cărora art. 1633 din noul C. civ. nu sunt incidente în cauză, raportat la principiul de drept tempus regit actum și nici nu au fost invocate în fața primei instanțe, iar din perspectiva art. 998 și 999 C. civ. critică doar situația de fapt reținută de curtea de apel, în sensul că faptele imputate pârâtei nu sunt unele ilicite, de natură a atrage răspunderea sa civilă delictuală.

Așa fiind, recursul declarat de această recurentă urmează să fie respins ca nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanța supremă constată că acesta vizează doar soluția de respingere a cererii de aderare la apel, prin care s-a invocat excepția electa una via non datur recursus ad alteram.

Principiul electa una via non datur recursus ad alteram se opune ca partea civilă din procesul penal, beneficiară deja a unei hotărâri favorabile prin soluționarea laturii civile, să încerce să obțină o nouă hotărâre împotriva unei alte persoane, prin care să urmărească repararea aceluiași prejudiciu.

În acest sens, normele de drept procesual penal nu îngăduie ca acțiunea în procesul civil să fie pornită decât dacă instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă sau atunci când, după pronunțarea hotărârii penale, noi pagube materiale sau prejudicii morale s-au ivit ori au fost descoperite.

Instanța supremă constată că, într-adevăr, sumele pretinse prin acțiunea de față nu au caracter de noutate, ci sunt incluse în cea care a format obiectul judecății laturii civile în procesul penal, după cum s-a reținut și de instanța de apel.

Cu toate acestea, constată că S.C. B. S.A. a fost atrasă în procesul penal nu pentru răspunderea pentru fapta proprie, ci ca parte responsabilă civilmente, în baza raportului juridic de prepușenie, cercetarea penală vizând pe administratorul acesteia -E..

În cadrul prezentului litigiu, reclamanta urmărește însă angajarea răspunderii pentru fapta pretins ilicită, dar săvârșită de S.C. B. S.A., nu de prepusul acesteia.

Cum în procesul penal nu s-a cercetat fapta proprie a S.C. B. S.A., nu se poate invoca deci autoritatea de lucru judecat.

Separat de acest aspect, în condițiile în care instanțele devolutive au respins ca nefondată acțiunea, nu se întrevede nici folosul practic urmărit de această recurentă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează modificarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A., reprezentată prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare și de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1673/A/18.11. 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2021.