ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1509/2021

Ședința publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 992 din C. civ. de la 1864, art. 43 din Codul comercial, art. 109, 112 și 720

1

din C. proc. civ. de la 1865, precum și îmbogățirea fără justă cauză.

Prin încheierea din 16 februarie 2005 s-a dispus în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. de la 1865 suspendarea judecății cauzei, până la soluționarea dosarului nr. x/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin sentința civilă nr. 1035 din 8 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2004, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată și s-a respins acțiunea formulată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 625 din 7 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul formulat de reclamantă ca nefondat și a fost obligată la plata sumei de 800 RON către intimata-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii pronunțate, instanța de apel a reținut că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune al cărei temei juridic a fost, de la început, precizat în mod ambiguu, atât cu referire la plata nedatorată cât și la îmbogățirea fără justă cauză, motiv pentru care au fost analizate condițiile de aplicare a celor două instituții juridice.

Astfel, în ceea ce privește instituția plății nedatorate, astfel cum era aceasta reglementată de art. 992 din C. civ. de la 1864, curtea de apel a reținut că instanța de fond în mod corect a motivat că nu este îndeplinită condiția ca plata să fi fost realizată din eroare, întrucât transferurile de sume s-au făcut de către reprezentanții băncii cu intenție frauduloasă, iar nu din eroare.

În ceea ce privește instituția îmbogățirii fără justă cauză, contrar susținerilor apelantei, curtea de apel a reținut că instanța de fond, în mod corect, a motivat că nu este îndeplinită condiția erorii, întrucât, astfel cum s-a reținut în hotărârea penală, transferurile s-au realizat chiar de către reprezentanții de la acel moment ai apelantei, în desfășurarea unei activități ilicite extinse, ceea ce exclude eroarea.

Mai mult, instanța de apel a motivat că între părți a fost încheiat un contract de cont curent în temeiul căruia apelanta-reclamantă ar fi putut solicita restituirea sumelor încasate.

În dezvoltarea motivului prevăzut la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta-reclamantă susține că instanta de apel nu a analizat corect probele din dosar, interpretând eronat starea de fapt reclamată și pronunțând o hotărâre neîntemeiată.

Recurenta arată că atât la fond cât și în apel, instanțele de judecată nu au reținut mecanismul delapidării A. S.A., astfel cum a fost descris și probat, inclusiv prin actul de voință al intimatei-pârâte, dovedindu-se participarea acesteia în lanțul operațiunilor de delapidare a băncii.

Mai susține recurenta că intimata pârâta nu a probat în fața instanței că sumele de bani primite în cont au avut la bază raporturi contractuale, respectiv că ar fi fost primite în mod legal.

În susținerea motivului prevăzut de la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta a arătat că îmbogățirea fără justă cauză este acel fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama micșorării patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe o cauză legitimă. Din acest fapt juridic, susține recurenta că se naște obligația pentru cel care își vede mărit patrimoniul său de a restitui sumele către cel care și-a diminuat averea în acest fel.

Recurenta susține că a făcut dovada alimentării în mod nejustificat a contului intimatei cu suma de 1.280.100 RON, fapt ce a determinat diminuarea nejustificată a patrimoniului băncii concomitent cu mărirea averii intimatei.

În aceste condiții, recurenta arată că intimatei îi revine obligația legală de a restitui suma de 1.280.100 RON, fiind dovedită implicit și existența legăturii de cauzalitate dintre mărirea patrimoniului intimatei si diminuarea patrimoniului băncii cu aceeași sumă.

Recurenta subliniază că deși îmbogățirea fără justă cauză are caracter subsidiar, a dovedit că nu are la îndemână un alt mijloc juridic pentru recuperarea sumei de 1.280.100 RON, în lipsa altor înscrisuri care să dovedească faptul că suma de bani i se cuvenea intimatei în baza unor raporturi contractuale.

Mai mult, precizează recurenta că obligația de a dovedi efectuarea plății sumei de bani în temeiul unui contract, respectiv cauza reală și licită a plății, astfel încât să fie valabilă, îi revenea intimatei, însă aceasta nu a depus nicio dovadă în acest sens.

La 11 iunie 2021 intimata a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 20 mai 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă.

La termenul din 15 iunie 2021, în ședință publică, Înalta Curte luând în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată din oficiu, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții în temeiul art. 137 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, urmează să constate nulitatea recursului, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. de la 1865, cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul si dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat" iar potrivit art. 306 alin. (3) din același cod "indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304".

Conform art. 304 din C. proc. civ. de la 1865 "modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate".

Înalta Curte, reține că pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. de la 1865, criticile formulate trebuie să vizeze argumentele reținute de instanțe în justificarea soluției pronunțate.

În situația în speță, în care s-a exercitat calea de atac a apelului, care a fost respins ca nefondat, cauza a fost analizată sub aspectele temeiniciei și legalității soluției pronunțate de prima instanță, a fost, deci examinată la un grad de jurisdicție superior, astfel încât recursul nu mai poate fi exercitat decât pentru motivele concret și limitativ determinate, ce vizează legalitatea deciziei pronunțate în apel.

Motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești recurate, iar nu doar reiterarea susținerilor de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv. Aceasta deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse prin motivele formulate hotărârii instanței anterioare pot fi încadrate ori nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. de la 1865, motivarea recursului constă nu doar în indicarea motivelor de nelegalitate la care se referă art. 304 din același cod, ci și în dezvoltarea lor, care constituie motivarea în concret, adecvată căii extraordinare de atac, având în vedere că motivele de nelegalitate sunt prevăzute sub aspect general în art. 304 menționat.

Or, Înalta Curte constată, cu majoritate, că recursul este o copie fidelă a motivelor de apel, prin care se reiterează criticile privind situația de fapt reținută, interpretarea probelor administrate la instanțele de fond și a condiției privind subsidiaritatea acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 din C. proc. civ. de la 1865 fiind, însă, formală.

Din expunerea argumentelor circumscrise motivului de recurs reglementat de prevederile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865, "instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia", recurenta a evocat aspecte vizând fondul cauzei, privind modul în care au fost interpretate probele și situația de fapt reținută în mod eronat de către instanțele de fond, care nu ar fi relevat întregul mecanism al delapidării sumelor pretinse prin acțiune, inclusiv prin actul de voință al intimatei.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865, "hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii", recurenta a criticat situația de fapt reținută de instanțele de fond.

De asemenea, în legătură cu neîndeplinirea condițiilor privind admisibilitatea acțiunii subsidiare a îmbogățirii fără justă cauză, recurenta se limitează să invoce lipsa unor înscrisuri probatorii și sarcina probei ce ar reveni pârâtei, în condițiile existenței raporturilor contractuale dintre părțile în litigiu.

Recursul nu cuprinde o argumentație juridică a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale, instanța de recurs neputându-se substitui reclamantei, în sensul unei completări deductive a argumentației căii extraordinare de atac.

Recurenta își expune criticile aduse deciziei din apel doar prin referiri la situația de fapt reținută de instanțele devolutive și la reaprecierea probelor din dosar. Se tinde, astfel, la cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, incompatibile cu calea extraordinară a recursului. În cadrul său se verifică legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei, cum se pretinde prin modul în care recurenta și-a conceput motivarea căii de atac.

Totodată, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv

Față de considerentele precedente, Înalta Curte constată că motivele de recurs au fost invocat formal, fără a fi susținute de veritabile critici de nelegalitate, sub sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 302

1

alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. de la 1865.

Trebuie precizat că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată și nu se dezvoltă motive de nelegalitate.

O astfel de situație intervine și în cauza de față, din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei vizează, în realitate, doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Regula privind accesul la justiție instituită prin dispozițiile constituționale presupune ca mijloacele procesuale prin care poate fi atacată hotărârea judecătorească să fie cele prevăzute de lege și, totodată, ca exercitarea acestora să fie efectuată în condițiile și cu respectarea legii.

Prin urmare, criticile nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. de la 1865, nefiind identificate nici alte motive de ordine publică, în sensul art. 306 din același cod.

Pentru aceste considerente, în conformitate cu art. 302

1

alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte, cu majoritate, va constata nulitatea recursului declarat de A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, împotriva deciziei civile nr. 625 din 7 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Constată nulitatea recursului declarat de A. S.A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, împotriva deciziei civile nr. 625 din 7 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2021.

Cu opinie separată, în sensul respingerii excepției de nulitate a recursului, admiterea recursului declarat de reclamanta A. S.A. Brașov, prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, împotriva deciziei civile nr. 625/07.04.2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, modificarea hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1035/08.07.2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cu consecința schimbării în parte a acestei sentințe și obligarea pârâtei-intimate B. la plata sumei de 270.000.000 ROL, la care se adaugă dobânda legală, respectiv menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă

Opinie separată

În dezacord cu ceilalți membri ai completului, apreciez că excepția de nulitate a recursului, invocată din oficiu, nu trebuia să fie primită, iar calea extraordinară de atac formulată de reclamanta A. S.A. Brașov, prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, împotriva deciziei civile nr. 625/07.04.2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, trebuia să fie admisă.

În consecință, hotărârea atacată se impunea a fi modificată, în sensul admiterii apelului declarat de banca reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1035/08.07.2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cu consecința schimbării în parte a acestei sentințe și obligarea pârâtei-intimate B. la plata sumei de 270.000.000 ROL, la care se adaugă dobânda legală, respectiv menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

În ceea ce privește excepția de nulitate, consider că recurenta a respectat dispozițiile art. 306 din vechiul C. proc. civ., care prevăd că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute în alin. (2), adică atunci când există motive de ordine publică, pe care instanța de recurs le poate invoca și din oficiu, cu singura obligație de a le pune în dezbatere părților. Totodată, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din același cod.

Chiar dacă este real că în cuprinsul memoriului de recurs sunt preluate mai multe paragrafe din cererea de apel, nu se poate afirma că recursul reprezintă o copie fidelă a apelului (spre ex., pct. II din cererea de recurs conține critici de nelegalitate, care nu se regăsesc în cererea de apel). Oricum, și dacă s-ar fi constatat că între cele două cereri ar exista un grad mare de similaritate, această împrejurare nu determină, ipso facto, nulitatea cererii de recurs, raportat la prevederile art. 302

1

alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., un asemenea aspect urmând să fie apreciat în raport de speța concretă dedusă judecății, pentru că este posibil, în funcție de considerentele instanței de apel, ca motivele de nelegalitate aplicabile în cauză, dintre cele limitativ prevăzute de art. 304 din același cod, să poată fi dezvoltate prin valorificarea acelorași critici, care au format și conținutul apelului.

Așa cum se poate observa din simpla lecturare a cererii de recurs formulate de reclamantă, aceasta este motivată, în sensul că partea a indicat expres pe care dintre motivele de nelegalitate, prevăzute limitativ de art. 304 din vechiul C. proc. civ., își întemeiază demersul judiciar, respectiv pe pct. 8 și 9 ale art. 304 din cod, pe care mai apoi le-a dezvoltat. Prin urmare, întrucât criticile formulate de recurentă (care vor fi analizate în cele ce urmează) permit o examinare din perspectiva motivelor de nelegalitate reglementate de normele anterior menționate, apreciez că nulitatea recursului nu trebuia să fie admisă.

Dacă referitor la primul motiv de modificare - art. 304 pct. 8 - nu am identificat argumente care să fie apte a susține soluția de admitere a recursului, în condițiile în care dispoziția legală se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății sau la schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, ceea ce, evident, nu se poate afirma în legătură cu pricina dedusă judecății (acest motiv de recurs sancționând hotărârea care a nesocotit principiul înscris în art. 969 din vechiul C. civ., trecând peste voința părților exprimată în contract), în ceea ce privește al doilea motiv invocat - art. 304 pct. 9 - apreciez că sunt temeiuri pentru admiterea recursului reclamantei.

Astfel, norma mai sus evocată statuează că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (…) 9. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; (...).

Or, recurenta a susținut că, în opinia sa, instanța de apel a aplicat greșit principiul îmbogățirii fără justă cauză, temei juridic invocat de parte, alături de plata nedatorată, prin cererea introductivă de instanță.

În acest sens, reclamanta recurentă a arătat că a solicitat obligarea pârâtei intimate la restituirea sumei primite în cont "dat fiind faptul că a obținut această sumă fără justă cauză și a folosit-o în interes propriu". Mai mult, intimata nu numai că nu și-a îndeplinit obligația de a restitui această sumă, dar și-a și însușit-o, semnând documente bancare, depuse la dosar, care au fost, de altfel, reținute de instanța de fond în considerentele hotărârii, mărindu-și în acest fel patrimoniul în detrimentul micșorării patrimoniului băncii, realizând, astfel, o îmbogățire fără justă cauză.

Tot în motivarea recursului se relevă definiția acestui izvor de obligații, concluzionându-se că "din acest fapt juridic se naște obligația, pentru cel care își vede mărit patrimoniul său, de a restitui sumele către cel care și-a diminuat averea în acest fel".

În susținerea cererii de recurs banca reclamantă a mai arătat că, față de dispozițiile art. 1169 din vechiul C. civ. (care este în deplină concordanță cu un principiu procedural consacrat încă din antichitate - onus oprobandi incumbit actori), consideră că a făcut dovada îndeplinirii tuturor condițiile impuse de lege pentru actio de in rem verso, și anume: a) alimentarea în mod nejustificat a contului intimatei pârâte cu suma de 12.801.000.000 ROL, ceea ce a determinat diminuarea nejustificată a patrimoniului băncii concomitent cu mărirea averii (adică, a patrimoniului - n.n.) intimatei; b) lipsa unei cauze legitime (adică îmbogățirea și sărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, respectiv de un temei juridic care să le justifice - n.n.); c) existența unei legături de cauzalitate între mărirea patrimoniului intimatei și diminuarea patrimoniului băncii; d) lipsa unui alt mijloc juridic pentru a recupera suma de bani pe care o reclamă, în afară de îmbogățirea fără justă cauză și invocarea unei obligații legale de restituire a acesteia.

În atare situație, sunt de părere că sancțiunea nulității recursului nu trebuia să fie aplicată, reclamanta recurentă respectând obligația care-i era impusă în sarcină de dispozițiile art. 302

1

lit. c) din vechiul C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât doar legiuitorul contemporan a urmărit să disciplineze și mai mult părțile în etapa procesuală a recursului, sens în care Legea nr. 134/2010, în art. 489 alin. (2), cuprinde o normă nou introdusă în legislația procesual-civilă română, potrivit căreia aceeași sancțiune (a nulității recursului - n.n.) intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

În ceea ce privește fondul recursului, apreciez că decizia atacată este nelegală, trebuind a fi modificată, în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1035/08.07.2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cu consecința schimbării în parte a acestei sentințe și obligarea pârâtei-intimate B. la plata sumei de 270.000.000 ROL, la care se adaugă dobânda legală, respectiv menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

În esență, prima instanță de control judiciar, respingând apelul reclamantei, a confirmat soluția judecătorului fondului care, la rândul său, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând în motivare, în ceea ce privește instituția îmbogățirii fără justă cauză, că în mod corect tribunalul a reținut că nu este îndeplinită condiția erorii întrucât, așa cum s-a stabilit prin hotărârea penală, transferurile s-au realizat chiar de către reprezentanții de la acel moment ai apelantei, în desfășurarea unei activități ilicite extinse, ceea ce exclude eroarea.

În această privință, aplicarea greșită a legii, motiv de nelegalitate invocat de recurentă, constă în aceea că în situația îmbogățirii fără temei legitim, fapt juridic licit considerat de unanimitatea literaturii juridice din perioada vechiul C. civ. ca izvor de obligații, chiar și în lipsa unui text distinct care să consacre principiul îmbogățirii fără justă cauză drept izvor de obligații de sine stătător (reglementare legală existând, însă, în cuprinsul unor articole disparate din acest cod - art. 484, art. 493, art. 494, art. 997, art. 1618, art. 1691 etc.), nici practica judiciară și nici doctrina de specialitate nu enumeră această cerință - a erorii.

Astfel, condițiile pentru a putea fi intentată cu succes o asemenea acțiune în restituire sunt atât materiale (mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori evaluabile în bani; micșorarea unui alt patrimoniu, cu consecința măririi altuia; existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene sunt efectul unei cauze unice), cât și juridice (absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia; absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel al cărui patrimoniu a fost micșorat, a pierderii suferite).

De asemenea, instanța de apel a mai avut în vedere și faptul că deși reclamanta apelantă susține că între litiganți nu există raporturi contractuale, independent de faptul că nu a fost întocmit un contract în formă scrisă (neputându-se pune semnul egalității între lipsa unui contract și lipsa înscrisului constatator al acestuia), între părți au existat raporturi contractuale, și anume cele generate de încheierea contractului de cont curent, iar intimata nu a respectat clauzele contractului de cont curent, nesesizând banca în privința transferurilor de sume din contul său.

Consider că și în această privința s-a făcut o aplicare greșită a legii, întrucât existența unui contract de cont curent bancar (care nu se confundă cu contractul de cont curent, reglementat, anterior datei intrării în vigoare a noului C. civ., de art. 370-373 din Codul comercial, când se aprecia că primul - contul bancar - era doar o specie a contului curent, însă fără să angajeze particularități legale de reglementare), nu determină, așa cum eronat a reținut prima instanță de control judiciar, neîndeplinirea ultimei condiții juridice pentru intentarea acțiunii în restituire.

Aceasta, întrucât contractul de cont curent bancar presupune existența altor drepturi și obligații în sarcina părților contractante, obiectul său fiind acela de a stabili condițiile de derulare a operațiunilor bancare din contul curent al clientului la cererea și după instrucțiunile acestuia.

În esență, banca la care o persoană deschide un cont curent are doar dreptul de a reține comisionul convenit cu clientul său, pentru fiecare dintre operațiunile realizate în baza contractului de cont curent bancar, titularul contului fiind cel care are dreptul neîngrădit de a dispune de sumele existente în cont și de a face orice operațiuni, folosind instrumentele de plată bancare sau retrageri de la ghișeul băncii.

Din această perspectivă, este greșită și statuarea instanței de apel, potrivit căreia intimata nu a respectat clauzele contractuale, nesesizând banca în privința transferurilor de sume din contul său, de vreme ce tot instanțele de fond au primit apărarea pârâtei, în sensul că nu a dispus de sumele indicate de reclamantă pentru că acestea nu au intrat faptic niciodată în patrimoniul său, sumele fiind înregistrate ca intrate și ieșite din cont doar din punct de vedere contabil.

Prin urmare, chiar dacă între părți a existat un contract - contractul de cont curent bancar -, această împrejurarea nu determină înlăturarea caracterului subsidiar al acțiunii fundamentate pe îmbogățirea fără justă cauză, pentru că reclamanta, în calitate de bancă comercială la care pârâta a avut deschis un cont curent, nu putea să invoce în fața instanței răspunderea civilă a cocontractantului său pentru încălcarea obligațiilor acestui contract comercial în privința sumei care a intrat efectiv (prin ridicare de numerar) în patrimoniul pârâtei intimate din sumele care au fost transferate, prin activități infracționale, de unii dintre foștii angajați ai băncii, în contul curent al acesteia, iar mai apoi delapidate de cei condamnați penal.

Ca atare, singurul mijloc juridic pentru recuperarea de către bancă a pierderii suferite, respectiv a sumei de 270.000.000 ROL, cu privire la care ambele instanțe de fond a stabilit că a fost ridicată personal de către pârâtă de la casieria băncii, prin intermediul chitanței nr. x/12.08.2001 (aflate în copie la dosarul tribunalului), document care poartă semnătura olografă a pârâtei și care nu a fost contestată conform art. 177 din vechiul C. proc. civ., îl reprezintă acțiunea în restituire fundamentată pe îmbogățirea fără justă cauză.

Această stare de fapt a fost reținută în dosar de către instanțele de fond, ea este "câștigată" cauzei, astfel că nu mai poate forma obiectul vreunei reevaluări din partea instanței de control judiciar, instanța de recurs trebuind numai să verifice dacă se susține critica reclamantei potrivit căreia hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, iar pentru argumentele mai sus prezentare consider că acest motiv de nelegalitate este incident.

Oricum, este de menționat atât faptul că în faza de recurs, deși a fost legal citată, intimata nu s-a apărat în niciun fel, iar în ciclurile procesuale anterioare, prin apărările formulate pe cale de întâmpinare, cu toate că a susținut că nu și-a însușit nicio sumă dintre cele care i-au tranzitat contul deschis la reclamanta recurentă, neridicând vreo sumă de la casieria A. S.A., doar referitor la cecul de numerar, anexat cererii de chemare în judecată, a evidențiat că semnătura care apare pe document aparține altei persoane decât casierul menționat pe cec, nepomenind nimic în legătură cu semnătura care-i era atribuită.

Întrucât în privința celorlalte sume solicitate prin cererea de chemare în judecată nu s-a făcut dovada intrării lor efective în patrimoniul pârâtei intimate, consider că nu este îndeplinită una dintre condițiile materiale ale actio de in rem verso, și anume aceea ca să se mărească patrimoniul pârâtei, soluția instanțelor de fond fiind legală, sub acest aspect, acțiunea în restituire putând fi admisă numai în parte, iar pârâta intimată obligată doar la plata sumei de 270.000.000 ROL, la care se adaugă dobânda legală.