ÎCCJ, decizie (scj.ro #82919)

Acțiune în constatare declaratorie. Condiții de admisibilitate Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe Index alfabetic: acțiune în constatare inexistență drept - fapt juridic C. proc. civ., art. 111 Potrivit dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., partea care are un interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Prin urmare, acțiunea având ca obiect constatarea inexistenței unei obligații, prin care reclamantul urmărește obținerea unei noi hotărâri judecătorești, irevocabile, care să ateste un fapt juridic - acela al achitării integrale a unui debit reținut ca fiind datorat drept prejudiciu în dosarul penal în care acesta a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune -, este inadmisibilă, întrucât aceasta nu se referă la un drept determinat sau determinabil, acțiunea având, sub acest aspect, caracterul unei acțiuni în realizare. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1851 din 3 aprilie 2012 Prin sentința comercială nr. 1881/C din 21 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Sibiu a fost admisă acțiunea comercială formulată și precizată de reclamantul B.G.F.

împotriva pârâtelor B.C.R. SA București și B.C.R. SA – Sucursala Sibiu și, în consecință, s-a constatat inexistența unui drept al pârâtelor împotriva reclamantului, tras din contractul de scont nr. 590/3 septembrie 2002 încheiat între SC C. SRL și pârâta BCR SA – Sucursala Sibiu, justificat de achitarea integrală a acestuia, împreună cu dobânzile datorate potrivit legii, în opt tranșe. Pârâtele au fost obligate să plătească în favoarea reclamantului suma de 11.161,62 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Reclamantul a avut calitatea de asociat și administrator al SC C. SRL, radiată în prezent din registrul comerțului, prin sentința comercială nr. 1766/C/28 august 2007 pronunțată în dosarul nr. x/85/2001, prin care s-a dispus și închiderea procedurii falimentului debitoarei SC C. SRL Sibiu.

În cadrul acestei proceduri, prin sentința civilă nr. 3048/C din 22 decembrie 2006, neatacată de către pârâtă, judecătorul sindic a dispus înscrierea în tabelul creanțelor și în planul de distribuire între creditori a creanței BCR SA – Sucursala Sibiu, în cuantum de 998.340.192 lei (ROL) în categoria creanțe chirografare în termen. Această creanță, necontestată în procedura falimentului, reprezentând debit restant din contractul de scont nr. 590/2002 a fost acoperită integral în urma distribuirii fondurilor realizate din vânzarea bunurilor debitoarei SC C. SRL în cadrul procedurii falimentului. Prin urmare, instanța a constatat inexistența unui drept al pârâtelor împotriva reclamantului B.G.F.

tras din contractul de scont nr. 590/3.09.2002 încheiat între SC C. SRL (societate radiată în prezent) și pârâta BCR SA – Sucursala Sibiu și, în temeiul art. 111 C. proc. civ., a procedat la admiterea acțiunii în constatare negativă, așa cum a fost precizată. În baza art. 274 C. proc. civ. au fost obligate pârâtele să plătească în favoarea reclamantului suma de 11.161,62 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 5.157,62 lei taxele de timbru, 1.044 lei onorariu expert și 4960 lei onorariu avocat. Apelul declarat de pârâta B.C.R. SA împotriva sentinței a fost respins ca nefondat, prin decizia comercială nr. 49 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, cu obligarea apelantei la plata sumei de 1860 lei cheltuieli de judecată în apel în favoarea intimatului B.G.F.

În considerentele deciziei s-a reținut că este neîntemeiată critica privind încălcarea principiului rolului activ de către instanța de fond, întrucât, potrivit art. 129 alin. (5 1 ) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea primei instanțe de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii, iar susținerea privind neverificarea condițiilor minime ale cererii este nefondată, în condițiile în care instanța a motivat admiterea cererii reclamantului. În ceea ce privește încălcarea rolului activ s-a constatat că susținerea este fără suport legal, instanța administrând toate probele utile cauzei față de obiectul dedus judecății, care vizează o acțiune în constatarea unui drept, prin interpretarea adusă convenției părților, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ. S-a reținut, cu privire la autoritatea de lucru judecat invocată de apelantă, că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 163 alin. (1) C. proc. civ. privind identitatea de cauză, obiect și părți, în speță, cauza și obiectul fiind diferite, raportat la cererea de constatare a inexistenței unui drept. De asemenea, s-a apreciat că instanța de fond nu era obligată să își fundamenteze soluția pe hotărârea definitivă dată de instanța penală, deoarece art. 22 C. proc. pen. se referă doar la existența faptei, persoanei care a săvârșit-o și vinovăției, iar nu la suma rambursată băncii din contractul de scont nr. 590/2002, care potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul F.M.

se ridică la 196.238, 06 RON. Pornind de la definirea acțiunii în constatare declaratorie ca fiind acțiunea prin care se tinde la consacrarea judecătorească a existenței sau inexistenței unei situații juridice ori a unui drept, pentru a se înlătura astfel o situație de incertitudine, precum și de la dispozițiile cuprinse în art. 111 C. proc. civ., conform cărora „partea care are un interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept”, s-a arătat că, în mod corect, prima instanță a reținut faptul că o condiție inalienabilă este ca partea să nu poată cere realizarea dreptului și că această condiție este în speță îndeplinită.

Nici critica apelantei privind lipsa de interes a reclamantului în formularea cererii, prin prisma analizei de către apelant a eventualei inadmisibilități a cererii de revizuire în materie penală, nu a fost admisă de instanța de apel, reținându-se că aceste aspecte sunt de competența exclusivă a instanței penale, competentă să soluționeze cererea de revizuire. Împotriva acestei decizii pârâta B.C.R. SA a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii și pe fond, respingerea acțiunii. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al instanței de judecată în desfășurarea și finalizarea procesului, în scopul aflării adevărului în cauză, precum și ale art. 163 C. proc.

civ., raportat la art. 1201 C. civ., cu privire la autoritatea de lucru judecat față de hotărârile penale pronunțate în cauză. De asemenea, recurenta a susținut că instanțele de fond au interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și au admis o acțiune inadmisibilă din perspectiva acestor reglementări legale, inaplicabile în acțiunea promovată de reclamant, prin care s-a cerut instanței să se constate inexistența unei obligații, și nu a unui drept, noțiuni diametral opuse.

Recurenta a mai susținut, de asemenea, că un alt motiv pentru care acțiunea în constatare este inadmisibilă se referă la viciile în privința interesului urmărit de reclamant, acela de a promova în viitor o cerere de revizuire a sentinței penale, interes care, în opinia recurentei, nu există pe considerentul că reclamantul a suferit o condamnare penală pentru comiterea unor infracțiuni și nu pentru producerea unui prejudiciu părții civile, întrucât legiuitorul nu a înțeles să circumstanțieze întinderea pedepsei penale de cuantumul prejudiciului material produs ca urmare a infracțiunii săvârșite. Totodată, recurenta a invocat faptul că hotărârea instanței civile nu are autoritate de lucru judecat în materie penală, așa încât, chiar în ipoteza obținerii unei hotărâri civile irevocabile, revizuirea în materie penală ar fi inadmisibilă, ceea ce argumentează în plus, lipsa interesului reclamantului.

Prin scriptul intitulat ”note de apărare” intimatul B.G.F. a invocat excepția nulității recursului arătând că nu există critici de nelegalitate ale deciziei din apel, astfel că simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată nu poate constitui motiv de reformare a acesteia. Pe fondul recursului, intimatul a solicitat respingerea acestuia, arătând în apărare că pretinsa încălcare a rolului activ invocată de recurentă potrivit art. 129 alin. (5 1 ) C. proc. civ. nu poate fi invocată în căile de atac întrucât Legea nr. 202/2010 s-a promulgat ulterior pronunțării sentinței tribunalului, iar, pe de altă parte, prima instanță a administrat toate probele necesare aflării adevărului în cauză.

Intimatul a arătat, de asemenea, că în cauză nu sunt întrunite nici cerințele art. 1201 C. civ., iar critica soluționării greșite a excepției lipsei de interes nu este fondată. În acest sens a menționat că cererea de revizuire a sentinței penale pe care urmează să o promoveze ca urmare a constatării irevocabile a achitării debitului, în conformitate cu art. 393, 394 alin. (1) lit. a), e) și art. 408 C. proc. pen., respectiv admisibilitatea acestei cereri, constituie apanajul strict al instanței penale. În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii prin prisma petitului inițial formulat, intimatul a arătat că excepția a devenit caducă raportat la precizarea de acțiune prin care a solicitat constatarea inexistenței unui drept al pârâtei.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate s-au reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul B.G.F. a formulat o acțiune în constatare declaratorie, prin care a solicitat să se constate inexistența vreunui drept al pârâtei B.C.R. SA, tras din contractul de scont nr. 590 din 3 septembrie 2002, încheiat între aceasta și societatea comercială (desființată și radiată) al cărei asociat și administrator a fost reclamantul, ca urmare a achitării integrale a acestui contract. Potrivit art. 111 C. proc. civ., ”Partea care are un interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.” Din examinarea motivelor care stau la baza promovării acțiunii, raportat la temeiul de drept invocat în susținerea acesteia, respectiv art. 111 C. proc.

civ. anterior citat, reiese că reclamantul urmărește, în fapt, obținerea unei noi hotărâri judecătorești, irevocabile, care să ateste însă un fapt juridic, anume acela al achitării integrale a unui debit, reținut ca fiind datorat drept prejudiciu în dosarul penal în care reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune. Așadar, acțiunea este inadmisibilă prin aceea că reclamantul nu se referă la un drept determinat sau determinabil, urmărind atestarea printr-o hotărâre judecătorească a unui fapt juridic, sub acest aspect, acțiunea îmbrăcând caracterul unei acțiuni în realizare, prin care în contradictoriu cu banca se tinde la a demonstra achitarea integrală, în tranșe a unui debit față de aceasta.

Ori, acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. are caracter subsidiar. În baza acestor considerente, reținând că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a art. 111 C. proc. civ., în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis recursul pârâtei împotriva deciziei comerciale nr. 49/2011 din 3 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, care a fost modificată în sensul admiterii apelului acesteia, schimbării în întregime a sentinței nr. 1881/C din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Sibiu și, pe fond, respingerii acțiunii ca inadmisibilă.