ÎCCJ, decizie (scj.ro #82919)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82919) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în constatare declaratorie. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura în

fața primei instanțe

Index alfabetic: acțiune în constatare

inexistență drept

- fapt juridic

C. proc. civ., art. 111

Potrivit

dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., partea care are un interes poate

să facă cerere pentru constatarea existenței sau

neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea

poate cere realizarea dreptului.

Prin urmare, acțiunea

având ca obiect constatarea inexistenței unei obligații, prin care

reclamantul urmărește obținerea unei noi hotărâri

judecătorești, irevocabile, care să ateste un fapt juridic -

acela al achitării integrale a unui debit reținut ca fiind datorat

drept prejudiciu în dosarul penal în care acesta a fost condamnat pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune -, este

inadmisibilă, întrucât aceasta nu se referă la un drept determinat

sau determinabil, acțiunea având, sub acest aspect, caracterul unei

acțiuni în realizare.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1851 din 3 aprilie

2012

Prin sentința

comercială nr. 1881/C din 21 decembrie 2010 pronunțată de

Tribunalul Sibiu a fost admisă acțiunea comercială

formulată și precizată de reclamantul B.G.F. împotriva pârâtelor

B.C.R. SA București și B.C.R. SA – Sucursala Sibiu și, în

consecință, s-a constatat inexistența unui drept al pârâtelor

împotriva reclamantului, tras din contractul de scont nr. 590/3 septembrie 2002

încheiat între SC C. SRL și pârâta BCR SA – Sucursala Sibiu, justificat de

achitarea integrală a acestuia, împreună cu dobânzile datorate

potrivit legii, în opt tranșe. Pârâtele au fost obligate să

plătească în favoarea reclamantului suma de 11.161,62 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut

următoarele:

Reclamantul a avut

calitatea de asociat și administrator al SC C. SRL, radiată în

prezent din registrul comerțului, prin sentința comercială nr.

1766/C/28 august 2007 pronunțată în dosarul nr. x/85/2001, prin care

s-a dispus și închiderea procedurii falimentului debitoarei SC C. SRL

Sibiu.

În cadrul acestei

proceduri, prin sentința civilă nr. 3048/C din 22 decembrie

2006, neatacată de către pârâtă, judecătorul sindic a

dispus înscrierea în tabelul creanțelor și în planul de distribuire

între creditori a creanței BCR SA – Sucursala Sibiu, în cuantum de

998.340.192 lei (ROL) în categoria creanțe chirografare în termen.

Această

creanță, necontestată în procedura falimentului, reprezentând

debit restant din contractul de scont nr. 590/2002 a fost acoperită

integral în urma distribuirii fondurilor realizate  din vânzarea bunurilor

debitoarei SC C. SRL în cadrul procedurii falimentului.

Prin urmare,

instanța a constatat inexistența unui drept al pârâtelor împotriva

reclamantului B.G.F. tras din contractul de scont nr. 590/3.09.2002 încheiat

între SC C. SRL (societate radiată în prezent) și pârâta BCR SA –

Sucursala Sibiu și, în temeiul art. 111 C. proc. civ., a procedat la

admiterea acțiunii în constatare negativă, așa cum a fost

precizată.

În baza art. 274 C.

proc. civ. au fost obligate pârâtele să plătească în favoarea

reclamantului suma de 11.161,62 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,

din care 5.157,62 lei  taxele  de timbru, 1.044 lei onorariu expert

și 4960 lei onorariu avocat.

Apelul declarat de

pârâta B.C.R. SA împotriva sentinței a fost respins ca nefondat, prin

decizia comercială nr. 49 din 3 iunie 2011 a Curții de Apel Alba

Iulia, cu obligarea apelantei la plata sumei de 1860 lei cheltuieli de

judecată în apel în favoarea intimatului B.G.F.

În considerentele

deciziei s-a reținut că este neîntemeiată critica privind

încălcarea principiului rolului activ de către instanța de fond,

întrucât, potrivit art. 129 alin. (5

1

) C. proc. civ., părțile

nu pot invoca în căile de atac omisiunea primei instanțe de a ordona

din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în

condițiile legii, iar susținerea privind neverificarea

condițiilor minime ale cererii este nefondată, în condițiile în

care instanța a motivat admiterea cererii reclamantului.

În ceea ce privește

încălcarea rolului activ s-a constatat că susținerea este

fără suport legal, instanța administrând toate probele utile

cauzei față de obiectul dedus judecății, care vizează

o acțiune în constatarea unui drept, prin interpretarea adusă

convenției părților, întemeiată pe dispozițiile art.

111 C. proc. civ.

S-a reținut,

cu privire la autoritatea de lucru judecat invocată de apelantă,

că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 163 alin. (1)

C. proc. civ. privind identitatea de cauză, obiect și

părți, în speță, cauza și obiectul fiind diferite,

raportat la cererea de constatare a inexistenței unui drept.

De asemenea, s-a

apreciat că instanța de fond nu era obligată să își

fundamenteze soluția pe hotărârea definitivă dată de

instanța penală, deoarece art. 22 C. proc. pen. se referă doar

la existența faptei, persoanei care a săvârșit-o și

vinovăției, iar nu la suma rambursată băncii din contractul

de scont nr. 590/2002, care potrivit raportului de expertiză

contabilă întocmit de expertul F.M. se ridică la 196.238, 06 RON.

Pornind de la definirea

acțiunii în constatare declaratorie ca fiind acțiunea prin care se

tinde la consacrarea judecătorească a existenței sau

inexistenței unei situații juridice ori a unui drept, pentru a se

înlătura astfel o situație de incertitudine, precum și de la

dispozițiile cuprinse în art. 111 C. proc. civ., conform cărora

„partea care are un interes poate să facă cerere pentru constatarea

existenței sau inexistenței unui drept”, s-a arătat că, în

mod corect, prima instanță a reținut faptul că o

condiție inalienabilă este ca partea să nu poată cere

realizarea dreptului și că această condiție este în

speță îndeplinită.

Nici critica apelantei privind

lipsa de interes a reclamantului în formularea cererii, prin prisma analizei de

către apelant a eventualei inadmisibilități a cererii de

revizuire în materie penală, nu a fost admisă de instanța de

apel, reținându-se că aceste aspecte sunt de competența

exclusivă a instanței penale, competentă să

soluționeze cererea de revizuire.

Împotriva acestei

decizii pârâta B.C.R. SA a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia,

modificarea hotărârii și pe fond, respingerea acțiunii.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a

susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 129 alin.

(5) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al instanței de judecată

în desfășurarea și finalizarea procesului, în scopul aflării

adevărului în cauză, precum și ale art. 163 C. proc. civ.,

raportat la art. 1201 C. civ., cu privire la autoritatea de lucru judecat

față de hotărârile penale pronunțate în cauză.

De asemenea, recurenta a

susținut că instanțele de fond au interpretat și aplicat în

mod greșit dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și au admis o

acțiune inadmisibilă din perspectiva acestor reglementări

legale, inaplicabile în acțiunea promovată de reclamant, prin care

s-a cerut instanței să se constate inexistența unei obligații,

și nu a unui drept, noțiuni diametral opuse.

Recurenta a mai

susținut, de asemenea, că un alt motiv pentru care acțiunea în

constatare este inadmisibilă se referă la viciile în privința

interesului urmărit de reclamant, acela de a promova în viitor o cerere de

revizuire a sentinței penale, interes care, în opinia recurentei, nu

există pe considerentul că reclamantul a suferit o condamnare

penală pentru comiterea unor infracțiuni și nu pentru producerea

unui prejudiciu părții civile, întrucât legiuitorul nu a înțeles

să circumstanțieze întinderea pedepsei penale de cuantumul

prejudiciului material produs ca urmare a infracțiunii

săvârșite.

Totodată, recurenta

a invocat faptul că hotărârea instanței civile nu are autoritate

de lucru judecat în materie penală, așa încât, chiar în ipoteza

obținerii unei hotărâri civile irevocabile, revizuirea în materie

penală ar fi inadmisibilă, ceea ce argumentează în plus, lipsa

interesului reclamantului.

Prin scriptul intitulat

”note de apărare” intimatul B.G.F. a invocat excepția

nulității recursului arătând că nu există critici de

nelegalitate ale deciziei din apel, astfel că simpla nemulțumire a

părții față de soluția pronunțată nu poate constitui

motiv de reformare a acesteia.

Pe fondul recursului,

intimatul a solicitat respingerea acestuia, arătând în apărare

că pretinsa încălcare a rolului activ invocată de recurentă

potrivit art. 129 alin. (5

1

) C. proc. civ. nu poate fi invocată

în căile de atac întrucât Legea nr. 202/2010 s-a promulgat ulterior

pronunțării sentinței tribunalului, iar, pe de altă parte,

prima instanță a administrat toate probele necesare aflării

adevărului în cauză.

Intimatul a arătat,

de asemenea, că în cauză nu sunt întrunite nici cerințele art.

1201 C. civ., iar critica soluționării greșite a excepției

lipsei de interes nu este fondată. În acest sens a menționat că

cererea de revizuire a sentinței penale pe care urmează să o

promoveze ca urmare a constatării irevocabile a achitării debitului,

în conformitate cu art. 393, 394 alin. (1) lit. a), e) și art. 408 C.

proc. pen., respectiv admisibilitatea acestei cereri, constituie apanajul

strict al instanței penale.

În ceea ce privește

inadmisibilitatea acțiunii prin prisma petitului inițial formulat,

intimatul a arătat că excepția a devenit caducă raportat la

precizarea de acțiune prin care a solicitat constatarea inexistenței

unui drept al pârâtei.

Analizând recursul prin

prisma motivelor invocate s-au reținut următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată, reclamantul B.G.F. a formulat o acțiune în constatare

declaratorie, prin care a solicitat să se constate inexistența

vreunui drept al pârâtei B.C.R. SA, tras din contractul de scont nr. 590 din 3

septembrie 2002, încheiat între aceasta și societatea comercială

(desființată și radiată) al cărei asociat și

administrator a fost reclamantul, ca urmare a achitării integrale a

acestui contract.

Potrivit art. 111 C.

proc. civ., ”Partea care are un interes poate să facă cerere pentru

constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate

fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.”

Din examinarea motivelor

care stau la baza promovării acțiunii, raportat la temeiul de drept

invocat în susținerea acesteia, respectiv art. 111 C. proc. civ. anterior

citat, reiese că reclamantul urmărește, în fapt, obținerea

unei noi hotărâri judecătorești, irevocabile, care să

ateste însă un fapt juridic, anume acela al achitării integrale a

unui debit, reținut ca fiind datorat drept prejudiciu în dosarul penal în

care reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii

de înșelăciune.

Așadar,

acțiunea este inadmisibilă prin aceea că reclamantul nu se

referă la un drept determinat sau determinabil, urmărind atestarea

printr-o hotărâre judecătorească a unui fapt juridic, sub acest

aspect, acțiunea îmbrăcând caracterul unei acțiuni în realizare,

prin care în contradictoriu cu banca se tinde la a demonstra achitarea

integrală, în tranșe a unui debit față de aceasta. Ori,

acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. are

caracter subsidiar.

În baza acestor

considerente, reținând că decizia instanței de apel a fost

dată cu aplicarea greșită a art. 111 C. proc. civ., în temeiul

art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis recursul

pârâtei împotriva deciziei comerciale nr. 49/2011 din 3 iunie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, care a fost modificată

în sensul admiterii apelului acesteia, schimbării în întregime a

sentinței nr. 1881/C din 21 decembrie 2010 a Tribunalului Sibiu și,

pe fond, respingerii acțiunii ca inadmisibilă.