ÎCCJ, decizie (scj.ro #82897)

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 105 alin. (2) raportat la încălcarea principiului contradictorialității prin faptul că nu a pus în discuția părților excepția inadmisibilității cererii de constatare privind un act bilateral fără chemarea în judecată a uneia din părțile acestui act și nepronunțarea prin dispozitiv asupra acestei excepții, contrar art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și art. 137 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , ca o consecință a primului motiv de nelegalitate. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 47 C. proc. civ., art. 129 alin. (6) și art. 112 C. proc. civ., față de faptul că, în ce privește acțiunea formulată, se impunea existența unei coparticipări procesuale pasive obligatorii prin participarea în calitate de pârât a transportatorului SC UTI L. România SRL, care a avut calitatea de cesionar în contractul de cesiune nr. 7015/14 ianuarie 2010, a cărui lipsă de efecte juridice se solicită a fi constatată. Opinia intimatei . Intimata a apreciat prin întâmpinarea depusă la dosar ca nefondate motivele de nelegalitate menționate: art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Obiectul acțiunii l-a format constatarea nulității notificării cesiunii, nu a contractului de cesiune. Recurenta a invocat în apel inadmisibilitatea administrării înscrisului „contract de cesiune nr. 7015/14 ianuarie 2010 și, implicit, a inexistenței contractului de cesiune fără ca cesionarul să fie chemat în judecată prin întâmpinare. Recurenta nu s-a opus la administrarea probei în fața primei instanțe care a rămas dobândită cauzei. Instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ., față de obiectul acțiunii. Întrucât excepția se referea la administrarea probelor, instanța nu era obligată să se pronunțe prin dispozitiv, iar ultimul temei al acțiunii l-a constituit art. 46 din Legea nr. 85/2006, nefiind încălcat nici principiul contradictorialității și nici dreptul de apărare al acesteia. Recurenta era cea care ar fi trebuit să cheme în garanție societatea căreia i s-a făcut plata. Opinia Înaltei Curți. Intimata-reclamantă a învestit instanța de fond cu o cerere prin care a solicitat să se constate nulitatea notificării nr. 1737/18 ianuarie 2010 intitulată, „scrisoare de cesiune a încasării din acreditiv” și repunerea părților în situația anterioară, în contradictoriu cu pârâta-recurentă. În fața instanței de fond pârâta-recurentă nu s-a prezentat și nici nu a depus întâmpinare, încălcând obligația instituită de art. 720 4 alin. (2) C. proc. civ., întâmpinare prin care, conform art. 115 alin. (2) C. proc. civ., să fi ridicat eventuale excepții cu privire la admisibilitatea acțiunii în aplicarea art. 137 C. proc. civ., situație în care prima instanță a soluționat cauza pe fond. Reclamanta-apelantă a solicitat prin cererea de apel, conform art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prezentarea înscrisului contract de cesiune deținut de pârâta BCR, față de înlăturarea ca probă de către instanța de fond a copiei existente la dosar. Cu privire la această solicitare pârâta-recurentă, prin întâmpinarea depusă în apel la pct. E, a invocat „excepția” de inadmisibilitate a acțiunii prin nechemarea în judecată a părților contractante, fiind astfel încălcat principiul contradictorialității, iar introducerea din oficiu a unei părți ar fi încălcat principiul disponibilității, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. raportat la art. 112 C. proc. civ., cu privire la acțiune s-ar fi impus o coparticipare procesuală pasivă obligatorie. Cu privire la această „excepție” apelanta-reclamantă a solicitat respingerea ei, prin răspunsul la întâmpinare formulat arătând că obiectul cererii îl formează nulitatea notificării cesiunii, iar pentru dovedirea acestuia solicită prezentarea de către pârâtă a înscrisului. Prin urmare, deși pârâta-recurentă și-a denumit apărarea, față de solicitarea probatorie a intimatei, „excepție”, aceasta are semnificația unei apărări fiind menționată în întâmpinarea depusă în apel la pct. E: „Aspecte procedurale E.1, cu privire la administrarea probei cu înscrisuri”, în contextul în care obiectul acțiunii nu l-a format nulitatea contractului de cesiune ci a notificării cesiunii și a faptului că, potrivit art. 115 pct. 2 C. proc. civ. întâmpinarea cuprinde excepțiile de procedură pe care pârâtul, în cazul de față pârâta-intimată în apel, le ridica „la cererea reclamantului”, în cazul dat la apelul formulat, iar acesta privea respingerea pe fond a acțiunii cu ignorarea probei înscrisului depus în copie constituit de contractul de cesiune și al temeiului de drept al acțiunii, art. 46 din Legea nr. 85/2006. Inadmisibilitatea acțiunii se constituia într-o veritabilă excepție de procedură, dirimantă, în fața instanței de fond, când putea fi ridicată prin întâmpinare față de cererea cu care a fost investită instanța de fond, dar nu prin întâmpinarea la cererea de apel, obiectul apelului fiind critica sentinței pronunțată asupra acțiunii, iar conform cu art. 136 1 C. proc. civ. „Excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile art. 115 și art. 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de ordine publică, care pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile și condițiile legii”. Prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi primit, nefiind încălcat nici art. 137 C. proc. civ. și nici art. 129 alin. (6) cât privește conținutul dispozitivului. Analizând din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 încălcarea prevederilor art. 47, art. 129 alin. (6) și art. 112 C. proc. civ., se constată că prin acțiune nu s-a solicitat nulitatea unui contract de cesiune, care ar fi reclamat participarea părților contractante în proces, nefiind încălcat în consecință nici art. 47 și art. 112 C. proc. civ. cu privire la coparticiparea procesual pasivă și conținutul cererii de chemare în judecată și nici art. 129 alin. (6) și respectiv art. 6 alin. (1) din CEDO, cu privire la condiția unui proces echitabil, instanța pronunțându-se asupra obiectului cererii. Nu a fost încălcat nici principiul disponibilității, instanța nedispunând introducerea din oficiu a unei părți în proces și nici principiul contradictorialității, intimata răspunzând la întâmpinarea formulată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nerespectarea acestui principiu nu poate fi invocat decât de partea față de care s-a produs o eventuală vătămare, iar nu de partea neprejudiciată pentru partea adversă sau pentru o persoană care nu are calitatea de parte în dosar. Prin urmare, nici acest motiv de nelegalitate nu se găsește întemeiat.

Motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 34 și 39 din Publicația nr. 600 (UCP) a Camerei Internaționale de Comerț „Regulile și Uzanțele Uniforme privind acreditivele documentare”, (3 și 5 din expunerea motivelor). În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, defalcat de recurentă în motivele 3 și 5 din recurs, se critică, față de art. 34 din Publicația nr. 600, care consacră imperativ caracterul documentar al acreditivului și limitează în același mod eventuala răspundere juridică a băncii exportatorului, exonerarea de răspundere privind efectul legal al documentelor. Declarația de cesiune și notificarea adresată transportatorului respectă întocmai condiția prevăzută de art. 39 din Publicație nr. 600; banca pârâtă nu are nicio culpă în cauză, având în vedere caracterul documentar al acreditivului nu avea obligația să cerceteze dacă înscrisurile prezentate materializau o voință juridică constrânsă. Orice pretinsă culpă ar fi aparținut transportatorului, care nu a fost chemat în judecată. Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statutar în împrejurările invocate nu era de natură a-l obliga necondiționat pe reclamant să se supună voinței transportatorului, reprezentantul statutar al reclamantei a fost constrâns de interesul de a prezenta toate documentele solicitate prin deschiderea de acreditiv, în termenul prevăzut de ordonator. După deschiderea procedurii obținerii și depunerii documentelor recurenta susține că a efectuat plățile întrucât erau îndeplinite toate condițiile documentare și în conformitate cu instrucțiunile invocabile ale reclamantei. Opinia intimatei. Cu privire la acest motiv, întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimata-reclamantă solicită respingerea lui. Arată că art. 34 din Publicația 600 se referea doar la documentele care atestă livrarea și prestarea serviciului prevăzute în acreditiv, documente care se prezintă băncii de către furnizor/prestator în vederea încasării acreditivului și nicidecum nu se referă la contractul de cesiune sau la notificarea cesiunii. Aceste documente sunt prevăzute de art. 46 A din acreditiv și din „Scrisoarea de remitere de documente în cadrul unui acreditiv documentar” nr. 1175/19 ianuarie 2010 și deci recurenta nu se poate prevala de art. 34 din Publicația 600 (care nu se referă la documente neprevăzute în acreditiv, pentru exonerarea sa de răspundere, în cazul în care face o plată nelegală din acreditiv). Art. 39 din Publicație care se referă la cesiune face trimitere la legea aplicabilă, iar banca este responsabilă pentru plățile pe care le efectuează cu nerespectarea cerințelor legale. Opinia instanței. Înalta Curte constată că, deși criticile dezvoltate sub motivele 3 și 5 din recurs fac trimitere la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltarea acestora are ca obiect stabilirea culpei recurentei prin raportare la documentele prezentate, condițiile documentare, constrângerea exercitată asupra reprezentantului statutar, elemente care vizează, ca principiu, temeinicia hotărârii atacate, stabilirea situației de fapt pe baza aprecierii probelor administrate, și care, conform art. 304 C. proc. civ., partea introductivă, exced controlului de legalitate la care este limitată verificarea instanței de recurs. În altă ordine de idei, este de observat că ceea ce a atras nulitatea notificării de cesiune este incidența prevederilor art. 46 din Legea nr. 85/2006, iar nu alte carențe reglementare sau probatorii.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Recurenta, sub acest motiv, prin raportare la art. 39 din Publicația 600 face, de asemenea, o descriere a îndeplinirii condițiilor și respectării etapelor pe care le stabilește acest text arătând că pentru dovedirea lipsei sale de culpă a prezentat adresa DJ nr. 4226/30 septembrie 2010, iar prin întâmpinarea din apel a descris în mod amănunțit modul de derulare a cesiunii din acreditiv. Opinia intimatei. Prin întâmpinare, intimata arată că acest motiv este nefondat întrucât nu indică în ce constă schimbarea de către instanță a naturii ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic acreditiv documentar. În ce o privește, apreciază că cesiunea trebuie să fie notificată exclusiv de cesionar conform art. 85 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, texte cărora li supun toate cesiunile, iar inexistența sau nulitatea unui contract de cesiune atrage nulitatea actului subsecvent. Opinia Înaltei Curți. Motivele de nelegalitate care se pot dezvolta în baza situațiilor reglementate de art. 304 sunt ținute de îndeplinirea ipotezelor legale. În ceea ce privește incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care dispune că se poate cere modificarea unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”, în cauza de față se constată că recurenta nu precizează în ce a constatat interpretarea greșită a instanței de o asemenea manieră încât să determine schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului, situație în care o verificare a respectării legalității prin decizia atacată din perspectiva acestui text de lege nu este posibilă.

Motivele de recurs (6 și 7) întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. relativ la soluționarea problemei repunerii părților în situația anterioară . Instanța a încălcat dispozițiile art. 989 și art. 1391 – 1392 C. civ., deoarece nulitatea absolută a operațiunii de cesiune de creanță atrage repunerea în situația anterioară pentru părți, iar nu pentru terți. Repunerea în situația anterioară nu este realizabilă în forma propusă de reclamantă, fiind încălcat principiul de drept „ quod nullum est, nullum producit effectum ” care presupunea reconstituirea în contul bancar a tuturor plăților efectuate din acreditiv în valoare de 1.435.000 Euro. Opinia intimatei. Instanța, conform dispozitivului, a constatat nulitatea notificării 1737/18 ianuarie 2010 adresată de reclamantă pârâtei și ca urmare a constatării nulității acesteia s-a dispus repunerea părților în situația anterioară. Repunerea în situația anterioară nu vizează raporturile dintre vânzătorul exportator și cumpărătorul importator. Opinia Înaltei Curți. Premisa de la care pornește recurenta nu corespunde realității. Instanța de apel nu a constatat nulitatea contractului de cesiune pentru a fi incident art. 969, ci nulitatea notificării cesiunii, nefiind încălcate nici prevederile art. 1391-1392 prin raportare la dezvoltarea în fapt a criticii de către recurentă și față de obiectul nulității.

Motivul (8) de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la art. 46 din Legea nr. 85/2006. Prin decizia atacată, efectele juridice ale art. 46 din Legea nr. 85/2006 au fost aplicate trunchiat, deoarece nulitatea nu operează în ipoteza prevăzută de art. 82 din Legea nr. 85/2006 și de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, reclamanta îndeplinind activitățile comerciale cuvenite în vederea executării comenzii ferme, iar judecătorul sindic nu poate controla deciziile manageriale sub aspectul oportunității, reprezentantul statutar al reclamantei având conform regulilor de funcționare a conturilor bancare calitatea de mandatar. Pârâta-recurentă este apărată prin art. 1546 alin. (2) teza a II-a C. civ., întrucât în cauză administratorul judiciar, creditorii și asociații au primit și aprobat sporirea patrimoniului reclamantei și art. 35 din Decretul nr. 31/1954 care ocrotesc interesele terților, art. 55 din Legea nr. 31/1990, reclamanta fiind reprezentată prin administratorul statutar. Opinia intimatei. Intimata apreciază ca neîntemeiat și acest motiv de recurs, instanța de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 46 din Legea nr. 85/2006 reținând că în speță nu sunt incidente situațiile de excepție reglementate de art. 82. Legea nr. 85/2006 instituie o singură excepție de la aplicarea sancțiunii nulității actelor autorizate de judecătorul sindic și anume cazurile de la art. 49 care privesc perioada de observație. Opinia Înaltei Curți. Din dezvoltarea motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 prin raportare la art. 46 din Legea nr. 85/2006 se constată că recurenta nu se raportează la argumentele cuprinse în decizia atacată cu recurs pentru înlăturarea acelorași apărări cu privire la incidența situațiilor de excepție prevăzută la art. 49 și 82 din Legea nr. 85/2006. Procedând însă la o verificare a acestora se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare de dispoziției art. 46 din Legea nr. 85/2006 cât privește sancțiunea nulității, reținând, de asemenea, corect, că în speță nu au incidență situațiile de excepție, reclamanta-intimată fiind în perioada de observație, astfel cum aceasta este precizată de art. 3 pct. 14 și 15 din Legea nr. 85/2006. În ce privește invocarea prevederilor art. 1546 C. civ., art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art. 55 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că acestea se constituie în norme de drept comun, generale care nu au aplicare în prezența unei dispoziții speciale, în cazul de față, prevederile Legii nr. 85/2006, conform principiului specialia generalibus derogant .

Motivul (9) de recurs cu privire la capătul de cerere privind obligarea recurentei la plata sumei de 4.010,28 lei cu titlu de despăgubiri. Recurenta arată că instanța a făcut o greșită aplicare a art. 14 din Publicația nr. 600 (UCP) fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Arată că a respectat termenul de 5 zile bancare de la data prezentării tuturor documentelor. Opinia intimatei . Intimata solicită respingerea și a acestui motiv deoarece conform art. 14 lit. b) din Publicație, documentele care se prezintă băncii în vederea încasării unui acreditiv de către furnizor, prestator sunt cele care atestă livrarea/prestarea serviciului prevăzut în acreditiv. Notificarea unor cesiuni nu se numără printre aceste documente și nu se supune procedurii de verificare prevăzute de art. 14 din Publicație, cum greșit susține recurenta, iar întârzierea a fost recunoscută cu adresa nr. 2605/5 februarie 2010. Opinia Înaltei Curți. Recurenta deși încadrează critica de nelegalitate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la art. 14 din Publicația 600 (UCP) pe care susține că l-a respectat, raportându-se la zilele de 30 și 31 ianuarie 2010 ca fiind zile nebancare, la adresa înregistrată la 1 februarie 2010, nu se raportează însă și la motivarea deciziei sub acest aspect, hotărârea instanței fiind obiect al criticilor și al verificării legalității ei, dincolo de faptul că elementele prezentate nu se pot asocia nelegalității hotărârii, ci temeiniciei acesteia, iar aceasta excede verificării instanței de recurs, conform art. 304 partea introductivă C. proc. civ. În concluzie, față de cele ce preced, Înalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat, menținând ca legală decizia atacată pentru temeiurile de drept motivate.