ÎCCJ, decizie (scj.ro #82897)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82897) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

a.

Acțiune în constatarea nulității

absolute a notificării cesiunii. Invocarea excepției

inadmisibilității prin întâmpinarea la cererea de apel. Condiții

și efecte

b.

Societate

în reorganizare judiciară. Acțiune în constatare nulitate

absolută notificare cesiune de creanță. Încălcarea

dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006. Consecințe

Cuprins pe materii:

Drept procesual civil. Procedura în fața primei instanțe / Drept

comercial. Procedura insolvenței

Index alfabetic:

acțiune în

constatarea nulității notificării cesiunii

-

scrisoare de cesiune a încasării din acreditiv

-

excepția inadmisibilității

-

reorganizare judiciară

Legea nr. 85/2006,

art. 3

pct. 14-15,

art. 46,

art. 49,

art.

82

C. proc. civ., art. 115

,

art.

136

1

,

art. 720

4

alin. (2)

a.

Potrivit

dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 85/2006, în afară de cazurile

prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de judecătorul sindic,

toate operațiunile și plățile efectuate de debitor ulterior

deschiderii procedurii sunt nule.

Prin urmare, este lovită de nulitate

operațiunea de cesiune care nu a fost autorizată de către

administratorul judiciar și nici

încuviințată de judecătorul sindic, societatea

nefiind în

perioada de observație.

b.

Conform cu art. 136

1

C. proc. civ., excepțiile de

procedură care nu au fost propuse în

condițiile art. 115 și art. 132 nu

vor

mai putea fi invocate în cursul judecății, afară de cele de

ordine

publică, care pot fi invocate în cursul procesului, în

cazurile și condițiile legii.

Prin urmare, inadmisibilitatea acțiunii - care se

constituie într-o veritabilă

excepție de procedură,

dirimantă, în fața instanței de fond - poate fi ridicată

prin întâmpinare față de cererea cu care a fost învestită

instanța de fond, dar nu prin întâmpinarea la cererea de apel, obiectul

apelului fiind critica sentinței pronunțată asupra

acțiunii.

Secția

a II-a civilă,

Decizia nr. 467

din 7 februarie 2012

Prin sentința nr.

9489 din 8 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București,

Secția a VI-a comercială, s-a respins acțiunea promovată de

reclamanta SC U. SA în contradictoriu cu pârâta B.C.R., ca neîntemeiată.

Reclamanta a solicitat

prin acțiunea formulată ca instanța să constate nulitatea

notificării nr. 1737/18 ianuarie 2010 denumită „scrisoare de cesiune

a încasării din acreditiv”; să dispună repunerea

părților în situația anterioară prin obligarea pârâtei la

plata sumei de 43.184,77 Euro, virată către UTI L. România SRL din

acreditivul nr. E 079275 deschis la BCR în favoarea reclamantei; să oblige

pârâta la plata sumei de 4010,28 Euro cu titlu de daune pentru virarea cu

întârziere din același acreditiv a sumei de 1.276.000 Euro în contul SC

TCE 3 B. SRL.

Instanța de fond a

reținut că pârâta BCR a avizat deschiderea unui acreditiv irevocabil

în favoarea reclamantei având ca ordonator emitent Bank OF America pentru suma

de 1.595.000 Euro cu dată de expirare 25 decembrie 2008.

Urmare a unui contract

de asociere pe care reclamanta l-a încheiat cu SC TCE 3 B., aceasta s-a obligat

să execute mașina pe care reclamanta s-a obligat să o livreze

unei societăți indiene, reclamanta urmând ca din prețul

obținut să restituie coasociatei sale aportul de 1.000.000 de euro

constituit prin credit bancar de la R. Bank, comisioanele și dobânzile fiind

în sarcina reclamantei. În acest scop, reclamanta a cesionat către SC TCE

3 B. 70% din creanța de încasat de la cumpărătorul mașinii,

iar cesionara, la rândul ei, s-a obligat să o cesioneze cu titlu de

garanție pentru credit, dobânzi și comisioane, sumă ce trebuia

restituită în 3 zile.

Plata a 90 de procente

din acreditivul deschis la BCR, din valoarea totală de 1.435.500 Euro,

urma a fi făcută în baza prezentării anumitor documente conform

pct. 46 A din acreditiv.

Instanța de fond a

reținut că nici până la data de 1 februarie 2010 între

reclamantă și transportator nu s-a încheiat un contract de transport,

culpa fiind a reclamantei pentru emiterea scrisorii de cesiune a încasării

din acreditiv, nu a pârâtei. De asemenea, nici faptul că transportatorul a

condiționat eliberarea conosamentului de semnarea unui contract de cesiune

pentru suma de 43.187,77 Euro nu este imputabil pârâtei, deoarece în scrisoarea

de cesiune a încasării din acreditiv nr. 1737/18 ianuarie 2010 se face

referire la existența unui contract de cesiune nr. 7015/14 ianuarie 2010.

Deoarece copia de la dosar nu era certificată, instanța n-a putut

aprecia dacă în realitate actul este semnat sau nu de reclamantă. În

plus, nu s-a dovedit dacă reclamantei i s-a ridicat dreptul de a-și

administra averea.

Cu privire la al doilea

capăt de cerere s-a reținut pe baza probelor că pârâta a

efectuat plata către SC TCE 3 B. la 4 februarie 2010, cu respectarea

termenului de 5 zile bancare prevăzut de art. 14 lit. b) din

Publicația 600 a Camerei Internaționale de Comerț de la Paris

care reglementează acreditivele documentare, și această cerere

fiind apreciată ca neîntemeiată.

Reclamanta – societate

în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar, a declarat apel

împotriva sentinței pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanta a

criticat reținerile instanței cu privire la întemeierea soluției

pe legalitatea notificării cesiunii de către SC UTI L. România SRL

întrucât nu acesta era obiectul acțiunii; neîncheierea contractului de

transport până la data de 1 februarie 2010 nu justifică atribuirea

culpei pentru semnarea scrisorii de cesiune, iar instanța a ignorat faptul

că prin adresa nr. 5529/26 ianuarie 2010 SC U. SA, prin reprezentant

statutar și administrator judiciar, a revocat scrisoarea de cesiune. Culpa

aparține pârâtei întrucât nu a depus diligențele impuse de lege [art.

80 alin. (2), art. 81 și art. 85 alin. (3) din Legea nr. 99/1999], anume

de verificare a existenței contractului de cesiune și a

conformității semnăturii debitorului.

De altfel, debitorul

aflat în insolvență nu are dreptul să efectueze operațiuni

fără autorizarea administratorului judiciar conform art. 20, art.

103, art. 46 din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, greșit

s-a reținut că termenul de 5 zile bancare începe să curgă

de la anunțul exportatorului privind efectuarea plății de

către banca importatorului.

Prin decizia nr.

306 din 7 iunie 2011, Curtea de Apel București, Secția a VI-a

comercială, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea

și a constatat nulitatea notificării nr. 1737/18 ianuarie 2010

intitulată

„scrisoare de cesiune a încasării din acreditiv” adresată de

reclamata SC U. SA pârâtei; a dispus repunerea părților în

situația anterioară, prin obligarea pârâtei la plata către

reclamantă a sumei de 43.184,77 Euro și la 4010,28 lei cu titlu de

daune.

Instanța

de apel a reținut că primul capăt de cerere este întemeiat

deoarece reclamanta a depus documentele enumerate la art. 46 A din acreditiv la

data de 18 ianuarie 2010, conform scrisorii

de

emitere documente înregistrată la bancă la 19 ianuarie 2010.

Pârâta

BCR a încasat suma de 1.435.500 Euro la data de 29 ianuarie 2010 conform

adresei sale din 5 februarie 2010. La data de

18

ianuarie 2010 reprezentantul statutar al SC U. a semnat o

cesiune de

creanță în favoarea transportatorului SC UTI L. SRL pentru suma de

43.184,77 Euro din totalul acreditivului și a

trimis pârâtei notificarea nr. 1737 privind această cesiune.

Ulterior, la data de 26 ianuarie 2010, reclamanta prin adresă a comunicat

pârâtei

revocarea scrisorii de

cesiune a încasării din acreditiv în favoarea SC

UTI L. SRL,

transmițând și scrisoarea de refuz parțial a facturii emise de

transportator la 1 februarie 2010.

Temeiul

de drept al nulității absolute a cesiunii de creanță

invocat de reclamantă în cererea sa a fost art. 46 din Legea

nr. 85/2006, reclamanta fiind în procedura

reorganizării judiciare.

Reținând

că reclamanta nu este în perioada de observație,

nefiind incidente excepțiile de la art. 49

și art. 82 din Legea nr. 85/2006 și

că operațiunea

de cesiune nu a fost autorizată de către

administratorul judiciar și nici încuviințată de

judecătorul sindic, s-a constatat ca fiind lovită de nulitate în

condițiile art. 46 din Legea

nr. 85/2006.

Ca o consecință a constatării acestei

nulități, s-a dispus repunerea părților în situația

anterioară, prin obligarea pârâtei la plata sumei de 43.184,77 Euro.

În ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, s-a

reținut că

pârâta BCR a încasat la

data de 29 ianuarie 2010 sume din acreditiv,

conform adresei din 5

februarie 2010, dar a efectuat plata către cesionarul SC TCE 3 B. SRL la

data de 4 februarie 2010,

conform adresei

din 8 februarie 2010, contrar pct. 41D din acreditiv,

pentru întârzierea de 3 zile (1 februarie - 3

februarie 2010) creând

reclamantei un prejudiciu constând în dobânda la

credit în valoarea de 4.010,28 lei.

În

contra deciziei a declarat recurs pârâta B.

C.R.

pentru motivele care urmează:

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 105 alin. (2)

raportat la încălcarea principiului contradictorialității

prin faptul

că nu a pus în discuția părților excepția

inadmisibilității cererii de constatare privind un act bilateral

fără chemarea în judecată a uneia din părțile acestui

act și nepronunțarea prin dispozitiv asupra acestei excepții,

contrar art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și art. 137 C. proc. civ.

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

,

ca o

consecință a primului motiv de nelegalitate.

Hotărârea a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 47 C. proc.

civ., art. 129 alin. (6) și art. 112 C. proc. civ., față de

faptul că, în ce privește acțiunea formulată, se impunea existența

unei coparticipări procesuale pasive obligatorii prin participarea în

calitate de pârât a transportatorului SC UTI L. România SRL, care a avut

calitatea de cesionar în contractul de cesiune nr. 7015/14 ianuarie 2010, a

cărui lipsă de efecte juridice se solicită a fi constatată.

Opinia intimatei

.

Intimata a apreciat prin

întâmpinarea depusă la dosar ca nefondate motivele de nelegalitate

menționate: art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Obiectul acțiunii

l-a format constatarea nulității notificării cesiunii, nu a

contractului de cesiune. Recurenta a invocat în apel inadmisibilitatea

administrării înscrisului „contract de cesiune nr. 7015/14 ianuarie 2010

și, implicit, a inexistenței contractului de cesiune fără

ca cesionarul să fie chemat în judecată prin întâmpinare. Recurenta

nu s-a opus la administrarea probei în fața primei instanțe care a

rămas dobândită cauzei.

Instanța de apel nu

a încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ., față de obiectul

acțiunii. Întrucât excepția se referea la administrarea probelor,

instanța nu era obligată să se pronunțe prin dispozitiv,

iar ultimul temei al acțiunii l-a constituit art. 46 din Legea nr.

85/2006, nefiind încălcat nici principiul contradictorialității

și nici dreptul de apărare al acesteia. Recurenta era cea care ar fi

trebuit să cheme în garanție societatea căreia i s-a făcut

plata.

Opinia Înaltei

Curți.

Intimata-reclamantă

a învestit instanța de fond cu o cerere prin care a solicitat să se

constate nulitatea notificării nr. 1737/18 ianuarie 2010 intitulată,

„scrisoare de cesiune a încasării din acreditiv” și repunerea

părților în situația anterioară, în contradictoriu cu

pârâta-recurentă.

În fața

instanței de fond pârâta-recurentă nu s-a prezentat și nici nu a

depus întâmpinare, încălcând obligația instituită de art. 720

4

alin. (2) C. proc. civ., întâmpinare prin care, conform art. 115 alin. (2) C.

proc. civ., să fi ridicat eventuale excepții cu privire la

admisibilitatea acțiunii în aplicarea art. 137 C. proc. civ.,

situație în care prima instanță a soluționat cauza pe fond.

Reclamanta-apelantă

a solicitat prin cererea de apel, conform art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ. prezentarea înscrisului contract de cesiune deținut de pârâta BCR,

față de înlăturarea ca probă de către instanța de

fond a copiei existente la dosar.

Cu privire la

această solicitare pârâta-recurentă, prin întâmpinarea depusă în

apel la pct. E, a invocat „excepția” de inadmisibilitate a acțiunii

prin nechemarea în judecată a părților contractante, fiind

astfel încălcat principiul contradictorialității, iar

introducerea din oficiu a unei părți ar fi încălcat principiul

disponibilității, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. raportat

la art. 112 C. proc. civ., cu privire la acțiune s-ar fi impus o

coparticipare procesuală pasivă obligatorie.

Cu privire la

această „excepție” apelanta-reclamantă a solicitat respingerea

ei, prin răspunsul la întâmpinare formulat arătând că obiectul

cererii îl formează nulitatea notificării cesiunii, iar pentru

dovedirea acestuia solicită prezentarea de către pârâtă a

înscrisului.

Prin urmare, deși

pârâta-recurentă și-a denumit apărarea, față de

solicitarea probatorie a intimatei, „excepție”, aceasta are

semnificația unei apărări fiind menționată în

întâmpinarea depusă în apel la pct. E: „Aspecte procedurale E.1, cu

privire la administrarea probei cu înscrisuri”, în contextul în care obiectul

acțiunii nu l-a format nulitatea contractului de cesiune ci a

notificării cesiunii și a faptului că, potrivit art. 115 pct. 2

C. proc. civ. întâmpinarea cuprinde excepțiile de procedură pe care

pârâtul, în cazul de față pârâta-intimată în apel, le ridica „la

cererea reclamantului”, în cazul dat la apelul formulat, iar acesta privea

respingerea pe fond a acțiunii cu ignorarea probei înscrisului depus în

copie constituit de contractul de cesiune și al temeiului de drept al

acțiunii, art. 46 din Legea nr. 85/2006. Inadmisibilitatea acțiunii

se constituia într-o veritabilă excepție de procedură,

dirimantă, în fața instanței de fond, când putea fi

ridicată prin întâmpinare față de cererea cu care a fost

investită instanța de fond, dar nu prin întâmpinarea la cererea de

apel, obiectul apelului fiind critica sentinței pronunțată

asupra acțiunii, iar conform cu art. 136

1

C. proc. civ.

„Excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile

art. 115 și art. 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul

judecății, afară de cele de ordine publică, care pot fi

invocate în cursul procesului, în cazurile și condițiile legii”.

Prin urmare, motivul de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi

primit, nefiind încălcat nici art. 137 C. proc. civ. și nici art. 129

alin. (6) cât privește conținutul dispozitivului.

Analizând din

perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9

încălcarea prevederilor art. 47, art. 129 alin. (6) și art. 112 C.

proc. civ., se constată că prin acțiune nu s-a solicitat

nulitatea unui contract de cesiune, care ar fi reclamat participarea

părților contractante în proces, nefiind încălcat în

consecință nici art. 47 și art. 112 C. proc. civ. cu privire la coparticiparea

procesual pasivă și conținutul cererii de chemare în

judecată și nici art. 129 alin. (6) și respectiv art. 6 alin.

(1) din CEDO, cu privire la condiția unui proces echitabil, instanța

pronunțându-se asupra obiectului cererii. Nu a fost încălcat nici

principiul disponibilității, instanța nedispunând introducerea

din oficiu a unei părți în proces și nici principiul

contradictorialității, intimata răspunzând la întâmpinarea

formulată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nerespectarea

acestui principiu nu poate fi invocat decât de partea față de care

s-a produs o eventuală vătămare, iar nu de partea

neprejudiciată pentru partea adversă sau pentru o persoană care

nu are calitatea de parte în dosar.

Prin urmare, nici acest

motiv de nelegalitate nu se găsește întemeiat.

nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 34 și 39 din

Publicația nr. 600 (UCP) a Camerei Internaționale de Comerț

„Regulile și Uzanțele Uniforme

privind acreditivele

documentare”, (3 și 5 din expunerea motivelor).

În dezvoltarea acestui

motiv de nelegalitate, defalcat de recurentă în motivele 3 și 5 din

recurs, se critică, față de art. 34 din Publicația nr. 600,

care consacră imperativ caracterul documentar al acreditivului și

limitează în același mod eventuala răspundere juridică a

băncii exportatorului, exonerarea de răspundere privind efectul legal

al documentelor.

Declarația de

cesiune și notificarea adresată transportatorului respectă întocmai

condiția prevăzută de art. 39 din Publicație nr. 600; banca

pârâtă nu are nicio culpă în cauză, având în vedere caracterul

documentar al acreditivului nu avea obligația să cerceteze dacă

înscrisurile prezentate materializau o voință juridică constrânsă.

Orice pretinsă

culpă ar fi aparținut transportatorului, care nu a fost chemat în

judecată.

Constrângerea

exercitată asupra reprezentantului statutar în împrejurările invocate

nu era de natură a-l obliga necondiționat pe reclamant să se

supună voinței transportatorului, reprezentantul statutar al

reclamantei a fost constrâns de interesul de a prezenta toate documentele

solicitate prin deschiderea de acreditiv, în termenul prevăzut de

ordonator. După deschiderea procedurii obținerii și depunerii

documentelor recurenta susține că a efectuat plățile

întrucât erau îndeplinite toate condițiile documentare și în

conformitate cu instrucțiunile invocabile ale reclamantei.

Opinia

intimatei.

Cu privire la acest

motiv, întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

intimata-reclamantă solicită respingerea lui.

Arată că art.

34 din Publicația 600 se referea doar la documentele care atestă

livrarea și prestarea serviciului prevăzute în acreditiv, documente

care se prezintă băncii de către furnizor/prestator în vederea

încasării acreditivului și nicidecum nu se referă la contractul

de cesiune sau la notificarea cesiunii. Aceste documente sunt prevăzute de

art. 46 A din acreditiv și din „Scrisoarea de remitere de documente în

cadrul unui acreditiv documentar” nr. 1175/19 ianuarie 2010 și deci

recurenta nu se poate prevala de art. 34 din Publicația 600 (care nu se

referă la documente neprevăzute în acreditiv, pentru exonerarea sa de

răspundere, în cazul în care face o plată nelegală din acreditiv).

Art. 39 din

Publicație care se referă la cesiune face trimitere la legea

aplicabilă, iar banca este responsabilă pentru plățile pe

care le efectuează cu nerespectarea cerințelor legale.

Opinia

instanței.

Înalta Curte

constată că, deși criticile dezvoltate sub motivele 3 și 5

din recurs fac trimitere la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltarea acestora

are ca obiect stabilirea culpei recurentei prin raportare la documentele

prezentate, condițiile documentare, constrângerea exercitată asupra

reprezentantului statutar, elemente care vizează, ca principiu, temeinicia

hotărârii atacate, stabilirea situației de fapt pe baza aprecierii

probelor administrate, și care, conform art. 304 C. proc. civ., partea

introductivă, exced controlului de legalitate la care este limitată

verificarea instanței de recurs.

În altă ordine de

idei, este de observat că ceea ce a atras nulitatea notificării de

cesiune este incidența prevederilor art. 46 din Legea nr. 85/2006, iar nu

alte carențe reglementare sau probatorii.

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta, sub acest

motiv, prin raportare la art. 39 din Publicația 600 face, de asemenea, o

descriere a îndeplinirii condițiilor și respectării etapelor pe

care le stabilește acest text arătând că pentru dovedirea lipsei

sale de culpă a prezentat adresa DJ nr. 4226/30 septembrie 2010, iar prin

întâmpinarea din apel a descris în mod amănunțit modul de derulare a

cesiunii din acreditiv.

Opinia

intimatei.

Prin întâmpinare,

intimata arată că acest motiv este nefondat întrucât nu indică

în ce constă schimbarea de către instanță a naturii ori a

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului

juridic acreditiv documentar.

În ce o privește,

apreciază că cesiunea trebuie să fie notificată exclusiv de

cesionar conform art. 85 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, texte

cărora li supun toate cesiunile, iar inexistența sau nulitatea unui

contract de cesiune atrage nulitatea actului subsecvent.

Opinia Înaltei

Curți.

Motivele de nelegalitate

care se pot dezvolta în baza situațiilor reglementate de art. 304 sunt

ținute de îndeplinirea ipotezelor legale. În ceea ce privește

incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care dispune că se poate cere

modificarea unei hotărâri „când instanța, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”, în cauza de

față se constată că recurenta nu precizează în ce a

constatat interpretarea greșită a instanței de o asemenea

manieră încât să determine schimbarea naturii și

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului,

situație în care o verificare a respectării legalității

prin decizia atacată din perspectiva acestui text de lege nu este

posibilă.

recurs (6 și 7) întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. relativ la soluționarea problemei repunerii părților în

situația anterioară

.

Instanța a

încălcat dispozițiile art. 989 și art. 1391 – 1392 C. civ.,

deoarece nulitatea absolută a operațiunii de cesiune de

creanță atrage repunerea în situația anterioară pentru

părți, iar nu pentru terți. Repunerea în situația

anterioară nu este realizabilă în forma propusă de

reclamantă, fiind încălcat principiul de drept „

quod nullum est,

nullum producit effectum

” care presupunea reconstituirea în contul bancar a

tuturor plăților efectuate din acreditiv în valoare de 1.435.000

Euro.

Opinia

intimatei.

Instanța, conform

dispozitivului, a constatat nulitatea notificării 1737/18 ianuarie 2010

adresată de reclamantă pârâtei și ca urmare a constatării

nulității acesteia s-a dispus repunerea părților în

situația anterioară. Repunerea în situația anterioară nu

vizează raporturile dintre vânzătorul exportator și

cumpărătorul importator.

Opinia Înaltei

Curți.

Premisa de la care pornește

recurenta nu corespunde realității. Instanța de apel nu a

constatat nulitatea contractului de cesiune pentru a fi incident art. 969, ci

nulitatea notificării cesiunii, nefiind încălcate nici prevederile

art. 1391-1392 prin raportare la dezvoltarea în fapt a criticii de către

recurentă și față de obiectul nulității.

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin

raportare la art. 46 din Legea nr. 85/2006.

Prin decizia

atacată, efectele juridice ale art. 46 din Legea nr. 85/2006 au fost

aplicate trunchiat, deoarece nulitatea nu operează în ipoteza

prevăzută de art. 82 din Legea nr. 85/2006 și de art. 11 alin.

(2) din aceeași lege, reclamanta îndeplinind activitățile

comerciale cuvenite în vederea executării comenzii ferme, iar

judecătorul sindic nu poate controla deciziile manageriale sub aspectul

oportunității, reprezentantul statutar al reclamantei având conform

regulilor de funcționare a conturilor bancare calitatea de mandatar.

Pârâta-recurentă este apărată prin art. 1546 alin. (2) teza a

II-a C. civ., întrucât în cauză administratorul judiciar, creditorii

și asociații au primit și aprobat sporirea patrimoniului

reclamantei și art. 35 din Decretul nr. 31/1954 care ocrotesc interesele terților,

art. 55 din Legea nr. 31/1990, reclamanta fiind reprezentată prin

administratorul statutar.

Opinia

intimatei.

Intimata apreciază

ca neîntemeiat și acest motiv de recurs, instanța de apel făcând

o corectă aplicare a prevederilor art. 46 din Legea nr. 85/2006

reținând că în speță nu sunt incidente situațiile de

excepție reglementate de art. 82. Legea nr. 85/2006 instituie o

singură excepție de la aplicarea sancțiunii nulității

actelor autorizate de judecătorul sindic și anume cazurile de la art.

49 care privesc perioada de observație.

Opinia Înaltei

Curți.

Din dezvoltarea

motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 prin raportare la art.

46 din Legea nr. 85/2006 se constată că recurenta nu se

raportează la argumentele cuprinse în decizia atacată cu recurs

pentru înlăturarea acelorași apărări cu privire la

incidența situațiilor de excepție prevăzută la art. 49

și 82 din Legea nr. 85/2006. Procedând însă la o verificare a

acestora se constată că instanța de apel a făcut o

corectă aplicare de dispoziției art. 46 din Legea nr. 85/2006 cât

privește sancțiunea nulității, reținând, de asemenea,

corect, că în speță nu au incidență situațiile de

excepție, reclamanta-intimată fiind în perioada de observație, astfel

cum aceasta este precizată de art. 3 pct. 14 și 15 din Legea nr. 85/2006.

În ce privește

invocarea prevederilor art. 1546 C. civ., art. 35 din Decretul nr. 31/1954,

art. 55 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că acestea se

constituie în norme de drept comun, generale care nu au aplicare în

prezența unei dispoziții speciale, în cazul de față,

prevederile Legii nr. 85/2006, conform principiului

specialia generalibus

derogant

.

de recurs cu privire la capătul de cerere

privind obligarea

recurentei la plata sumei de 4.010,28 lei cu titlu de despăgubiri.

Recurenta arată

că instanța a făcut o greșită aplicare a art. 14 din

Publicația nr. 600 (UCP) fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată că a respectat termenul de 5 zile bancare de la data prezentării

tuturor documentelor.

Opinia intimatei

.

Intimata solicită

respingerea și a acestui motiv deoarece conform art. 14 lit. b) din

Publicație, documentele care se prezintă băncii în vederea

încasării unui acreditiv de către furnizor, prestator sunt cele care

atestă livrarea/prestarea serviciului prevăzut în acreditiv.

Notificarea unor cesiuni

nu se numără printre aceste documente și nu se supune procedurii

de verificare prevăzute de art. 14 din Publicație, cum greșit

susține recurenta, iar întârzierea a fost recunoscută cu adresa nr.

2605/5 februarie 2010.

Opinia Înaltei

Curți.

Recurenta deși

încadrează critica de nelegalitate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin

raportare la art. 14 din Publicația 600 (UCP) pe care susține că

l-a respectat, raportându-se la zilele de 30 și 31 ianuarie 2010 ca fiind

zile nebancare, la adresa înregistrată la 1 februarie 2010, nu se

raportează însă și la motivarea deciziei sub acest aspect,

hotărârea instanței fiind obiect al criticilor și al

verificării legalității ei, dincolo de faptul că elementele

prezentate nu se pot asocia nelegalității hotărârii, ci

temeiniciei acesteia, iar aceasta excede verificării instanței de

recurs, conform art. 304 partea introductivă C. proc. civ.

În concluzie,

față de cele ce preced, Înalta Curte a respins recursul declarat ca

nefondat, menținând ca legală decizia atacată pentru temeiurile

de drept motivate.