ÎCCJ, decizie (scj.ro #185469)

Procedura insolvenței. Acțiune în constatarea nulității unor acte încheiate de lichidatorul judiciar, formulată pe calea dreptului comun. Inadmisibilitate. Prioritatea procedurii speciale față de cea de drept comun

Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenței

Index alfabetic: acțiune în constatarea nulității

proces-verbal de licitație

contract de vânzare-cumpărare

lichidator judiciar

principiul legalității

excepția inadmisibilității

prioritatea procedurii speciale a insolvenței

C. proc. civ., art. 7, art. 129 alin. (2) pct. 2

Legea nr. 85/2006, art. 21 alin. (3), art. 25 lit. i), art. 149, art. 118 alin. (1)

Constituție, art. 21

C. civ., art. 1247 alin. (2), art. 1249

Procedura specială reglementată de legea insolvenței este efectivă și funcțională, garantând accesul liber la justiție, iar neexercitarea în termen a acestei proceduri nu dă dreptul părții de a formula o acțiune de drept comun.

În cazul în care prin cererea de chemare în judecată se solicită, pe calea dreptului comun, constatarea nulității unor acte întocmite de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de insolvență, în temeiul art. 25 lit. i) din Legea nr. 85/2006, și cum dispozițiile Legii nr. 85/2006 prevăd o cale de atac specială împotriva măsurilor luate de acesta, în mod corect s-a apreciat că nu este admisibilă o acțiune în anulare formulată pe calea dreptului comun împotriva acelorași măsuri, aceasta nefiind compatibilă cu procedura insolvenței, în condițiile art. 149 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, atâta timp cât este prevăzută o procedură specială, anularea actelor întocmite de lichidatorul judiciar nu poate fi solicitată pe calea dreptului comun, acțiunea fiind inadmisibilă.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1458 din 10 iunie 2021

Notă

: Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014 la data de 27 iunie 2014.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoșani la 18 iulie 2019 sub nr. x/193/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. SRL, prin lichidator judiciar CII C., a solicitat să se constate nulitatea procesului-verbal de licitație nr. 1 din 29 martie 2019 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de societatea profesională notarială „D.” prin încheierea nr. 2221 din 12 aprilie 2019 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoșani la 18 iulie 2019 sub nr. y/193/2019, contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata E., a solicitat să dispună anularea somației emise de BEJ F. în cadrul dosarului nr. x/2019, precum și a tuturor actelor de executare subsecvente, efectuate în baza titlului executoriu, respectiv sentința civilă nr. 390 din 20 mai 2019 a Judecătoriei Botoșani.

La termenul din 23 septembrie 2019, cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/193/2019 a fost conexată la dosarul nr. y/193/2019.

Prin sentința civilă nr. 3184 din 10 octombrie 2019, Judecătoria Botoșani a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului Botoșani.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 21 octombrie 2019, iar la termenul de judecată din 26 noiembrie 2019, din oficiu, instanța a invocat excepția disjungerii capătului de cerere, având ca obiect constatare nulitate proces-verbal de licitație nr. 1 din 29 martie 2019 și contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2221 din 12 aprilie 2019 - Societatea Profesională Notarială „D.” de capătul de cerere având ca obiect contestație la executare; excepția necompetenței materiale a Tribunalului Botoșani în soluționarea contestației la executare; excepția necompetenței funcționale a completului de judecată în soluționarea capătului de cerere având ca obiect constatare nulitate proces-verbal de licitație nr. 1 din 29 martie 2019 și contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2221din 12 aprilie 2019.

Prin sentința civilă nr. 555 din 26 noiembrie 2019, Tribunalul Botoșani a admis excepția disjungerii și a disjuns capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate proces-verbal de licitație nr. 1 din 29 martie 2019 și contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2221 din 12 aprilie 2019 - Societatea Profesională Notarială „D.”;

A dispus formarea unui nou dosar în vederea soluționării capătului de cerere având ca obiect constatare nulitate proces-verbal de licitație nr. 1 din 29.03.2019 și contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2221din 12 aprilie 2019, formulat de către A. în contradictoriu cu E. și SC B. SRL;

A admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Botoșani în soluționarea contestației la executare, formulată de către A. în contradictoriu cu E. și a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Botoșani;

A constatat ivit conflict negativ de competență în ceea ce privește soluționarea contestației la executare și a înaintat cauza spre soluționarea conflictului Curții de Apel Suceava, a suspendat judecata contestației la executare, până la soluționarea conflictului de competență.

Urmare a admiterii excepției disjungerii și formării unui nou dosar, cauza a fost înregistrată sub nr. x/40/2019, iar la termenul de judecată din 12 decembrie 2019 s-a pus în discuția părților excepția necompetenței funcționale a completului COMN2 - litigii civile, apreciindu-se că se impune soluționarea cauzei de către judecătorul sindic învestit cu soluționarea insolvenței SC B. SRL - C.F 1 - dosar nr. x/40/2013.

Având în vedere temeiul de drept invocat pentru soluționarea cererii - art. 118 din Legea nr. 85/2006, Tribunalul Botoșani a  reținut incidența dispozițiilor art. 129 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ. și, pe cale de consecință a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza judecătorului sindic spre competentă soluționare.

La data de 15 ianuarie 2020 s-a înregistrat dosarul sub nr. x/40/2019* pe rolul Tribunalului Botoșani, Secția a II-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 131 din 8 iulie 2020, Tribunalul Botoșani, Secția a II-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC B. SRL;

A respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu intimații E. și SC B. SRL (…), comuna Mihai Eminescu, județul Botoșani, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență C.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea A.

Prin decizia nr. 307 din 5 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de contestatoarea A. împotriva sentinței civile nr. 131 din 8 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Botoșani, Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/40/2019*.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, contestatoarea A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea principiului legalității prevăzut de art. 7 C. proc. civ. și regulilor de procedură privind accesul la justiție.

În acest sens, se arată că instanța a fost învestită cu o acțiune de drept comun în nulitatea actului de vânzare-cumpărare prin licitație pentru încălcarea legii în materia licitațiilor publice și că nicio dispoziție a legii procesuale nu impune titularului acțiunii, sub sancțiunea inadmisibilității, obligația de a urma exclusiv calea procesuală prevăzută de legea specială.

Astfel, nicio dispoziție a legii nu impune o anumită modalitate de exercitare a acțiunii, persoana interesată, pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, putând opta în mod liber între procedura prevăzută de art. 21 din Legea nr. 85/2006 și procedura de drept comun în materia nulităților actelor de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, atunci când pentru realizarea unui drept există o procedură specială și alta de drept comun, putem întrebuința pe oricare dintre ele, cu condiția de a nu le întrebuința pe amândouă în același timp și de a nu fi intervenit o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă în cauză.

Concursul acțiunilor creează în favoarea celui interesat un drept de opțiune, căile deschise fiind alternative, iar dreptul părții de a alege între mai multe căi procedurale nu poate fi considerat închis decât în ipoteza în care partea care s-a pronunțat pentru o cale recurge la alta, fără ca cea dintâi să fi fost închisă și când prima cale a dat loc unei hotărâri cu irevocabilă autoritate în fondul cauzei.

În acest context, recurenta evocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, considerând că nu trebuie să tranșeze problema consecințelor în dreptul român a alegerii unei anumite căi pentru realizarea dreptului în detrimentul alteia, a stabilit că respingerea acțiunii de drept comun pe considerentul că reclamantul ar avea deschisă calea prevăzută de legea specială și astfel nu ar mai avea acces la procedura comună, reprezintă un refuz de acces la o instanță, astfel încât există o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție (Cauza Smoleanu împotriva României hotărârea din 3 decembrie 2002).

În acest sens, recurenta susține că atunci când reclamantului i s-a respins acțiunea de drept comun ca inadmisibilă, fără a fi examinat fondul cauzei, există o încălcare a dreptului de acces la instanță.

Astfel, din această hotărâre rezultă și dreptul de opțiune al reclamantului între acțiunea de drept comun și cea prevăzută de legea specială.

Prin urmare, în cazul existenței în paralel a acțiunii de drept comun și a celei prevăzută de legea specială, reclamantul are dreptul suveran de a indica preferința sa pentru acțiunea de drept comun, iar instanța va trebui să o examineze pe fond, iar atunci când reclamantului i s-a respins acțiunea de drept comun ca inadmisibilă, fără a fi examinat fondul cauzei, există o încălcare a dreptului de acces la instanță.

Tot în același context au fost evocate - cauza Faimblat împotriva României, hotărârea din 13 ianuarie 2009 și cauza Miu împotriva României, hotărârea din 6 noiembrie 2012.

Așadar, a lipsi reclamanta de exercițiul acestei acțiuni pe motiv că ar fi trebuit să urmeze calea contestației prevăzute de art. 21 din Legea nr. 85/2006, înseamnă pe de o parte a-i încălca dreptul fundamental de acces liber la justiție pe care nicio lege nu-1 poate îngrădi (art. 21 Constituție), iar, pe de altă parte, înseamnă a accepta menținerea în vigoare a unor acte juridice încheiate cu încălcarea dispozițiilor legii.

Prin urmare, opunerea de către instanțele de fond privind procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 și refuzul examinării fondului cauzei acțiunii în nulitate constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil în componenta sa privind accesul la justiție. Totodată, trebuie reținut că nulitatea absolută pentru încălcarea dispozițiilor legii în materia vânzării prin licitație publică poate fi invocată, potrivit dispozițiilor art. 1247 alin. 2 C. civ., de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de excepție.

În cauză nu s-a depus întâmpinare de către intimata E.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că recursul

declarat de recurenta-contestatoare A.

este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenta susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea principiului legalității prevăzut de art. 7 C. proc. civ. și a regulilor de procedură privind accesul la justiție.

În acest sens, se arată că instanța a fost învestită cu o acțiune de drept comun în nulitatea actului de vânzare-cumpărare prin licitație pentru încălcarea legii în materia licitațiilor publice și că nicio dispoziție a legii procesuale nu impune titularului acțiunii, sub sancțiunea inadmisibilității, obligația de a urma exclusiv calea procesuală prevăzută de legea specială.

Așadar, lipsirea reclamantei de exercițiul acestei acțiuni pe motiv că ar fi trebuit să urmeze calea contestației prevăzute de art. 21 din Legea nr. 85/2006, înseamnă pe de o parte a-i încălca dreptul fundamental de acces liber la justiție pe care nicio lege nu-1 poate îngrădi (art. 21 Constituție), iar, pe de altă parte, înseamnă a accepta menținerea în vigoare a unor acte juridice încheiate cu încălcarea dispozițiilor legii.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

Ca urmare a admiterii excepției disjungerii și formării unui nou dosar, în vederea soluționării capătului de cerere având ca obiect constatare nulitate proces-verbal de licitație nr. 1 din 29.03.2019 și contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2221/12.04.2019, formulat de către A. în contradictoriu cu E. și SC B. SRL și față de temeiul de drept invocat pentru soluționarea cererii - art. 118 din Legea nr. 85/2006, Tribunalul Botoșani a reținut incidența dispozițiilor art. 129 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza judecătorului sindic spre competentă soluționare, cauza fiind înregistrată sub dosarul nr. x/40/2019* pe rolul Tribunalului Botoșani, Secția a II-a civilă.

Prin precizarea de către reclamantă a temeiului juridic al acțiunii s-a susținut că cererea este promovată pe dreptul comun, iar, prin concluziile scrise, reclamanta a precizat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, instanța fiind învestită cu o acțiune în nulitatea actelor de vânzare prin licitație publică, și nu o contestație împotriva măsurilor luate de lichidatorul judiciar, ca temei de drept invocând dispozițiile art. 1247 alin. 2 C. civ.

În acest sens, instanțele au reținut că procesul-verbal de licitație nr. 1 din 29 martie 2019 a fost încheiat de CII C. ca urmare a licitației publice cu strigare de la acea dată ce a avut ca obiect bunurile aparținând debitoarei B. SRL, în cadrul dosarului de insolvență al acesteia.

În motivarea acțiuni, reclamanta a susținut nerespectarea dispozițiilor art. 118 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, iar în concluziile scrise a apreciat că actele juridice de vânzare-cumpărare prin licitație pot fi atacate pentru motive de nulitate, în temeiul prevăzut de art. 1249 C. civ., iar potrivit art. 149 din Legea nr. 85/2006, dispozițiile acestei legi se completează cu cele ale Codului civil, în legea specială nefiind prevăzut un termen special.

Într-adevăr, în cauză, instanțele au reținut incidența dispozițiilor art. 149 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora „dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului de procedură civilă” și au apreciat, în mod corect, în sensul că fiind prevăzută o procedură specială, anularea actelor întocmite de lichidatorul judiciar nu poate fi solicitată pe calea dreptului comun, constatând astfel că acțiunea este inadmisibilă.

Din această perspectivă, se constată că în mod greșit reclamanta a solicitat, pe calea dreptului comun, constatarea nulității procesului-verbal de licitație nr. 1 din 29 martie 2019 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de SNP D. sub nr. 2221/12.04.2019, susținând încălcarea dispozițiilor art. 118 din Legea nr. 85/2006.

Aceasta, deoarece procesul-verbal de licitație și ulterior contractul de vânzare-cumpărare în cauză sunt înscrisuri întocmite de lichidatorul judiciar în cadrul procedurii de insolvență ca urmare a licitației publice cu strigare din 29 martie 2019, în temeiul art.  25 lit. i) din Legea nr. 85/2006, în cadrul căruia sunt menționate principalele atribuții ale lichidatorului judiciar și, cum dispozițiile actului normativ evocat prevăd o cale de atac specială împotriva măsurilor luate de lichidatorul judiciar, în cadrul procedurii insolvenței, se constată că în mod corect au apreciat cele două instanțe că nu este admisibilă o acțiune în anulare formulată pe calea dreptului comun împotriva acelorași măsuri, aceasta nefiind compatibilă cu procedura insolvenței, în condițiile art. 149 din Legea nr. 85/2006.

În ceea ce privește deciziile CEDO, invocate de recurentă în cadrul motivelor de recurs, prin care se susține încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție, în cauza Smoleanu împotriva României - hotărârea din 3 decembrie 2002, se reține că obiectul acesteia viza restituirea unui imobil înainte de adoptarea legilor de restituire; în cauza Faimblat împotriva României - hotărârea din 13 ianuarie 2009 se reține dreptul statului pentru instituirea procedurilor admise, dar constată ineficiența sistemului, iar în cauza Miu împotriva României - hotărârea din 6 noiembrie 2012 se referă la procedura administrativă.

În acest context, Înalta Curte constată că deciziile CEDO invocate sunt nerelevante din perspectiva problemei de drept analizată în recurs - accesul la justiție - Curtea Europeană nestatuând asupra posibilității de formulare, la opțiunea părții, a acțiunii de drept comun și a celei reglementate prin legea specială. Toate aceste decizii recunosc dreptul statului de a stabili proceduri speciale, prioritare, CEDO constatând doar lipsa lor de eficiență. Din această   perspectivă au fost adoptate hotărârile de condamnare a României.

Relevant în toate aceste hotărâri este faptul că jurisprudența CEDO nu sancționează statul român pentru instituirea procedurii speciale, prioritare față de cea de drept comun, ci pentru ineficiența acesteia.

Sub acest aspect este importantă hotărârea CEDO în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României - hotărâre pilot în care, fiind recunoscut dreptul statului de a stabili o procedură specială prioritară, sunt determinate direcțiile de acțiune pentru eficientizarea acestei proceduri.

În speță, procedura specială reglementată de legea insolvenței este efectivă și funcțională, garantând accesul liber la justiție.

Neexercitarea în termen a acestei proceduri nu dă dreptul părții de a formula o acțiune de drept comun, în raport și de jurisprudența constantă sub acest aspect la nivelul CEDO.

Din această perspectivă, se constată că sunt relevante argumentele Curții Europene în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, în care la paragraful 114 „Curtea reamintește că art. 6 & 1 din Convenție garantează oricărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Articolul consfințește astfel „dreptul la o instanță”, cu privire la care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte; par. 115. Dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 & 1 din Convenție, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat. Statele contractante se bucură, în materie, de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, Curții îi revine obligația de a statua în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției; ea trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui. În plus, o astfel de limitare nu este conformă cu art. 6 & 1 decât dacă urmărește un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit; par. 116. În această privință, trebuie reamintit faptul că scopul Convenției este să protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective. Remarca este valabilă în special pentru dreptul de acces la instanțe, avându-se în vedere locul eminent pe care îl ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratică (Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, && 43 - 45, CEDO 2001-VIII)”.

Așadar, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-contestatoare A. împotriva deciziei nr. 307 din 5 noiembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, Secția a II-a civilă.