ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1969/2022

Ședința publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă la data de 10.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., să se constate nulitatea absolută a Convenției nr. 6/07.03.2016 privind acordarea unui discount pe volumul de bunuri și servicii tranzacționate în anul 2015, obligarea pârâtei să restituie societății A. S.R.L. suma de 1.939.025,20 RON achitată în baza Convenției nr. 6/07.03.2016; obligarea pârâtei să achite dobânda legală calculată cu privire la această sumă, de la data plății și până la data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1235 și următoarele, art. 1247 și următoarele C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.R.L. a solicitat, în principal, admiterea excepției inadmisibilității și respingerea acțiunii ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată.

La termenul din 02.12.2021, instanța a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin sentința nr. 252/LP/2021 din 16 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată având ca obiect nulitate act formulată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.

Împotriva acestei sentințe, A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B.. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în vederea soluționării pe fond a litigiului.

Prin decizia nr. 89/2022-A din 5 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta B.., în calitate de lichidator al debitorului A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata C. S.R.L., împotriva sentinței nr. 252/LP/2021 din 16.12.2021 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o, cu consecința trimiterii cauzei pentru o nouă judecare la aceeași instanță, cu mențiunea că, la rejudecarea cauzei, vor fi avute în vedere cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, la 20 aprilie 2022, anterior comunicării hotărârii recurate, pârâta C. S.R.L., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, conform art. 497 C. proc. civ., apreciind ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prealabil dezvoltării motivului de casare invocat, recurenta a susținut admisibilitatea căii de atac a recursului, sens în care a făcut trimitere la unele considerente ale Deciziei nr. VII din 22 decembrie 1998 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la dispoziții similare din vechiul C. proc. civ., aplicabile, în accepțiunea recurentei, prin prisma dispozițiilor similare.

În continuare, subsumat motivului de casare invocat, recurenta a arătat că, la momentul formulării declarației de recurs, nu i se comunicase decizia, însă, având în vedere soluția instanței de fond, presupune că instanța de apel a apreciat caracterul admisibil al acțiunii formulate.

Susținând, așadar, că soluția a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, recurenta-pârâtă a arătat că, prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2018, (dosar asociat procedurii de insolvență a debitoarei), în temeiul art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar al societății reclamante a solicitat judecătorului sindic anularea plății în cuantum de 1.939.025,20 RON efectuată de către societatea debitoare față de recurenta-pârâtă (din prezenta cauză) în data de 07.12.2016, în temeiul Convenției nr. 6 încheiată între părți în data de 07.03.2016, precum și obligarea sa la plata sumei indicate mai sus, dar și a dobânzii calculate cu privire la această sumă de la data plății și până la data restituirii efective.

De asemenea, a mai arătat că, prin Decizia nr. 138/2021 pronunțată la 29.04.2021, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de anulare formulată de către administratorul judiciar al societății A. S.R.L., astfel încât, în urma soluționării cu caracter definitiv a acestei cauze, Curtea de Apel Oradea a constatat că nu au fost îndeplinite condițiile de fond prevăzute de art. 117 din Legea nr. 85/2014 în vederea anulării plății efectuate în temeiul acestui contract, instanța de apel reținând că plata s-a efectuat în afara perioadei suspecte de 2 ani, condiția specială a încheierii convenției în interiorul perioadei suspecte fiind o condiție de fond pentru anularea unui transfer fraudulos.

Totodată, a învederat că, prin formularea acțiunii pendinte, întemeiată pe dispozițiile art. 1235, art. 1247 și următoarele din C. civ., ne aflăm în prezența unui concurs între normele speciale ale Legii nr. 85/2014 (în temeiul cărora cauza fost soluționată în mod definitiv, soluția având autoritate de lucru judecat) și dispozițiile dreptului comun, reprezentate de prevederile C. civ. mai sus amintite. Or, astfel cum s-a statuat atât în practica judiciară și în doctrină în mod constant, normele juridice aplicabile anulării transferurilor frauduloase prevăzute de legea insolvenței sunt norme derogatorii de la dreptul comun, având prevalență.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, formularea acțiunii în anulare pe calea dreptului comun este inadmisibilă atâta timp cât există o procedură specială pentru desființarea actelor de transfer fraudulos, neputând fi admisă eludarea unor dispoziții și termene speciale prin recurgerea la dispozițiile dreptului comun, astfel cum s-a reținut și în practica judiciară.

Așadar, în opinia recurentei, atâta timp cât societatea A. S.R.L. se află în procedura insolvenței, lichidatorul judiciar este obligat să urmeze procedura specială reglementată de prevederile art. 117 din Legea nr. 85/2014, derogatorie de la cea general reprezentată de dispozițiile C. civ., cu atât mai mult cu cât dispoziția specială prevede o anumită procedură, anumite condiții de fond pentru admiterea acțiunii în anulare, termene în care se poate formula acțiunea în anulare, instanța competentă material și teritorial să soluționeze acțiunea.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, atâta timp cât există norme speciale care reglementează un raport juridic de drept material sau procesual incidente în materia insolvenței, acestea au prevalență față de dispozițiile de drept comun consacrate de legea civilă sau procesual civilă, astfel că, a reține o interpretare în sens contrar înseamnă a se admite că lichidatorul judiciar are posibilitatea de a reitera o acțiune în anulare ori de câte ori fie nu a introdus o acțiune în anulare, cu respectarea prevederilor speciale, fie o astfel de acțiune a fost respinsă, tocmai în considerarea neîndeplinirii acestor condiții, precum în cauza pendinte.

Astfel, în opinia recurentei, acțiunea în anularea unui act încheiat de către debitorul supus procedurii speciale reglementate de legea insolvenței este guvernată exclusiv de prevederile legii speciale, prevederile dreptului comun privind nulitatea nefiind compatibile cu acestea, devenind, astfel, inaplicabile.

De asemenea, evocând dispozițiile art. 10 din C. civ., recurenta a conchis în sensul că legea specială are prioritate față de legea generală, se completează cu legea generală (pentru aspectele nereglementate), este de strictă interpretare, nu este susceptibilă de extrapolare și nu poate fi aplicată prin analogie.

Pe cale de consecință, apreciază că în mod pertinent instanța de fond a reținut că reclamanta a înțeles să reitereze același demers de reîntregire a patrimoniului debitoarei prin formularea prezentei acțiuni, prin invocarea temeiurilor de drept echivalente din dreptul comun, respectiv, dispozițiile legale din Noul C. civ. referitoare la cauza ilicită.

Prin urmare, arată că în mod legal instanța de fond a reținut următorul considerent-premisă pentru susținerea caracterului fondat al excepției inadmisibilității:

"acțiunea este inadmisibilă în contextul în care legiuitorul prevede o procedură specială pentru acest tip de acțiune, precum și anumite condiții de admisibilitate, fiind, astfel, aplicabil principiul specialia generalibus derogant".

De asemenea, a mai arătat că, în susținerea acestor aspecte juridice concludente pentru soluționarea cauzei pendinte, instanța a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 2191/05.11.2020 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, din care recurenta a evocat anumite considerente apreciate ca relevante.

De asemenea, a mai învederat că lichidatorul judiciar are prerogativa recunoscută de legea specială a insolvenței de a solicita anularea unor transferuri frauduloase încheiate de către debitoare anterior deschiderii procedurii insolvenței, cu respectarea condițiilor și termenelor speciale reglementate de legea insolvenței în acest scop.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Prin memoriul de recurs, pârâta C. S.R.L. a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, criticile formulate vizând chestiunea admisibilității acțiunii în constatarea nulității actului atacat întemeiată pe dreptul comun/frauda la lege.

În esență, recurenta arată că, în cauza dedusă judecății, există un concurs între normele speciale ale Legii nr. 85/2014 și dispozițiile dreptului comun (C. civ.), susținând că acțiunea reclamantei este inadmisibilă, întrucât legiuitorul a prevăzut o procedură specială pentru acest tip de acțiune, indicând în acest sens dispozițiile art. 117 din Legea nr. 85/2014.

În realitate, dispoziția care consacră exclusivitatea acțiunilor prevăzute la art. 117 din aceeași lege, prin care se tinde la anularea actelor încheiate de debitor în cei doi ani anterior deschiderii procedurii insolvenței, este prevăzută de dispozițiile art. 122 alin. (7) din Legea nr. 85/2014: De la data deschiderii procedurii de insolvență, anularea unor acte încheiate de debitor în cei 2 ani anterior deschiderii procedurii de insolvență, pentru motivul fraudei în dauna creditorilor, se poate face exclusiv prin intermediul acțiunilor prevăzute la art. 117.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reține, în acord cu hotărârea instanței de apel, că sfera de aplicare a exclusivității/procedurii speciale de anulare a actelor frauduloase, instituite prin dispozițiile art. 122 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, vizează numai acțiunile prin care se urmărește anularea unor astfel acte încheiate de debitor în interiorul perioadei suspecte, adică în cei 2 ani anterior deschiderii procedurii de insolvență, nefiind recunoscut un astfel de demers, raportat la aceeași perioadă, și pe calea dreptului comun.

Altfel spus, dispozițiile evocate interzic valorificarea, pe calea dreptului comun, a remediilor prin care se tinde la anularea actului fraudulos încheiat în intervalul de timp mai sus arătat, în paralel/alternativ cu procedura insolvenței.

Această sancțiune, însă, privită ca un fine de neprimire, trebuie analizată exclusiv prin prisma condiției instituite de legiuitor, respectiv aceea ca actul a cărui anulare se solicită să fi fost încheiat în interiorul perioadei suspecte, adică în intervalul celor 2 ani înainte de data deschiderii procedurii de insolvență.

Însă, în ipoteza în care actul a cărui anulare se solicită nu a fost încheiat în interiorul perioadei de 2 ani anteriori deschiderii procedurii, așa cum este cazul în litigiul pendinte, nulitatea acestuia nu poate fi constatată de judecătorul-sindic, care are în competență exclusiv acțiunile prevăzute de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, printre care se regăsește și (i) judecarea acțiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru anularea unor acte ori operațiuni frauduloase, potrivit prevederilor art. 117-122 și a acțiunilor în nulitatea plăților sau operațiunilor efectuate de către debitor, fără drept, după deschiderea procedurii.

Reținând, așadar, că acțiunile prevăzute la art. 117 din Legea nr. 85/2014 exclud o acțiune în anulare de drept comun doar în situația în care actul a cărui nulitate se solicită a fost încheiat în interiorul perioadei suspecte, adică în intervalul de 2 ani înainte de data deschiderii procedurii, precum și faptul că, în dosarul asociat procedurii de insolvență a debitoarei, indicat de recurentă, Curtea de Apel Oradea a respins ca neîntemeiată cererea de anulare formulată de administratorul judiciar al societății reclamante A. S.R.L. pe motiv că plata s-a efectuat în afara perioadei suspecte de 2 ani, rezultă că acțiunea în anularea unor acte încheiate în afara perioadei suspecte poate fi analizată pe calea dreptului comun.

Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 89/2022 -A din 5 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 5878 RON.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5878,00 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 89/2022 -A din 5 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5878,00 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2022.