ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2435/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 25 martie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului Bihor, secția a II-a civilă, reclamanta Societatea A. S.R.L., societate în insolvență, prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta Societatea C. S.A., a solicitat să se constate că, la data de 21 aprilie 2015, deținea față de societatea pârâtă un drept de creanță reprezentând contravaloarea mărfii livrate, în sumă de 2.489.537,20 RON; să se constate că, la aceeași dată, la rândul ei avea o datorie față de pârâta Societatea C. S.A., reprezentând contravaloarea stocului de marfă, utilități refacturate și contravaloare chirie, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.09.2014 și al actului adițional nr. x/10.02.2015 la contract, creanță al cărui cuantum urmează să fie determinat printr-o expertiză contabilă; să se constatate că între cele două creanțe a operat compensarea doar până la valoarea creanței care urmează să fie determinată; să fie obligată pârâta Societatea C. S.A. la plata diferenței dintre valoarea creanței reclamantei și valoarea creanței determinate.

În drept, a invocat prevederile art. 1170, 1270, 1616 și 1617 din C. civ., precum și art. 453 din C. proc. civ.

Prin încheierile de ședință din data de 6 noiembrie 2018, respectiv 20 noiembrie 2018, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins solicitarea reclamantei de emitere a unor adrese către furnizorii pârâtei în vederea comunicării reducerilor comerciale de care ar fi beneficiat aceasta, precum și cererea de efectuare a unei contraexpertize contabile având ca obiectiv stabilirea creanței pe care reclamanta o are față de pârâtă, prin luarea în considerare a tuturor reducerilor comerciale de care a beneficiat pârâta de la furnizorii săi.

Prin sentința nr. 93 din 9 aprilie 2019, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator special D. și administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta Societatea C. S.A., obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierilor de ședință din data de 6 noiembrie 2018, respectiv 20 noiembrie 2018, a declarat apel reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar E..

Prin decizia nr. 71/C/2020-A din 27 februarie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.., în contradictoriu cu intimata Societatea C. S.A., dispunând schimbarea în parte a sentinței nr. 93 din 9 aprilie 2019 a Tribunalul Bihor, în sensul că a admis în parte acțiunea și a constatat că, la data de 21 aprilie 2015, reclamanta deținea o creanță în cuantum de 2.489.537,2 RON față de pârâtă, sumă care a fost stinsă parțial prin compensare cu suma de 2.118.478,2 RON, respectiv prin plată în cuantum de 228.976,48 RON, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei diferența de sumă rămasă în cuantum de 142.082,46 RON, celelalte pretenții ale reclamantei fiind respinse. Totodată, instanța a dispus compensarea cheltuielilor de judecată solicitate de părți în primă instanță, respingând ca nefondat apelul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.., împotriva încheierilor de ședință din data de 6 noiembrie 2018, respectiv 20 noiembrie 2018.

Împotriva deciziei nr. 71/C/2020-A din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au formulat recurs atât reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.., la data de 31 martie 2020, cât și pârâta Societatea C. S.A., la data de 8 aprilie 2020.

Recursul societății reclamante A. S.R.L. a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se, în principal, casarea hotărârii curții de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar în subsidiar, casarea în parte a hotărârii atacate și admiterea în totalitate a acțiunii, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a dispus admiterea numai în parte a acțiunii sale, obligând intimata la plata sumei de 142.082,46 RON.

În principal, recurenta-reclamantă a apreciat că se impune casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând a se dispune completarea raportului de expertiză sau efectuarea unei noi expertize în cauză pentru a se stabili în mod corect valoarea creanței deținute de intimată împotriva sa, ținând seama, în acord cu prevederile contractului semnat între părți, de valoarea reală de intrare a produselor din stocul de marfă care a fost preluat de aceasta de la societatea intimată.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, în mod neîntemeiat, s-a susținut faptul că administratorul judiciar este cel care a procedat la compensarea creanțelor reciproce ale părților, iar această compensare, despre care administratorul judiciar a precizat expres că este provizorie, ar avea caracter definitiv.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că art. 1617 din C. civ. prevede expres faptul că, în ceea ce privește compensația, aceasta operează de plin drept de îndată ce există două datorii reciproce certe, lichide și exigibile. Or, creanța Societății C. S.A. nu a avut caracter cert, părțile stabilind prin contract și prin actul adițional că valoarea acesteia urmează să fie determinată prin raportare la prețul de intrare al produselor.

Administratorul judiciar a arătat în mod constant că a acceptat numai în mod provizoriu compensarea celor două creanțe, menționând expres că acest fapt nu echivalează cu recunoașterea cuantumului creanței invocate de Societatea C. S.A., în acest sens fiind adresele transmise intimatei de către administratorul judiciar B.. În plus, câtă vreme Societatea C. S.A. a fost trecută în tabelul preliminar al creanțelor din data de 25 iunie 2015, aceasta nu avea niciun interes să formuleze contestație împotriva tabelului de creanțe.

Esențial, a conchis recurenta-reclamantă, este faptul că, potrivit art. 1617 din C. civ., compensația operează de plin drept, nu este efectuată de administratorul judiciar, deci, indiferent de poziția acestuia, dacă existau creanțe reciproce, certe, lichide și exigibile, compensația operase anterior întocmirii tabelului provizoriu de creanțe, astfel încât este necesar a se stabili care este cuantumul creanțelor compensate.

Recurenta-reclamantă a susținut că expertiza încuviințată de instanță nu a răspuns obiectivelor formulate, astfel că în mod nelegal s-a respins cererea sa de completare a expertizei și de a se pune în vedere furnizorilor intimatei să comunice expertului sau instanței valoarea discount-urilor sau a reducerilor comerciale pe care le-au acordat Societății C. S.A. În condițiile în care această cerere a fost respinsă, în mod nelegal i s-a respins și cererea de efectuare a unei noi expertize.

În subsidiar, în măsura în care nu se va trimite cauze spre rejudecare, recurenta-reclamantă a solicitat să se dispună casarea în parte a hotărârii instanței de apel, urmând să se calculeze corect valoarea creanței deținute de Societatea C. S.A. față de reclamantă, inclusiv prin raportare la valoarea reală a stocului de marfă din G., iar intimata să fie obligată la plata în favoarea sa a diferenței rămase neacoperite prin compensare și plată.

Recursul formulat de pârâta Societatea C. S.A. a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a deciziei atacate, respectiv în ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sumei de 142.082,46 RON, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în cadrul rejudecării, admiterea cererii sale de constatare a faptului că suma de 142.082,46 RON a fost stinsă prin compensare conform art. 1617 din C. civ., cu cheltuieli de judecată.

A susținut recurenta-pârâtă că instanța de apel a apreciat în mod greșit în sensul neaplicării prevederilor art. 1617 din C. civ., privind compensarea pentru creanța rămasă, în cuantum de 142.082,46 RON, respectiv faptul că în acest cadru procesual nu se poate reține stingerea creanței prin compensare, deoarece cuantumul creanțelor curente pe care debitoarea Societatea A. S.R.L. le datorează pârâtei fac obiectul analizei practicianului în insolvență în cadrul dosarului de insolvență.

Prin notele de ședință depuse la dosar în data de 13 ianuarie 2020, pârâta a arătat că a formulat o cerere de plată pentru suma de 145.543,02 RON, înregistrată sub nr. x/02.12.2019 la administratorul judiciar F.., cerere asupra căreia practicianul în insolvență a omis să se pronunțe în termenul de 10 zile prevăzut de art. 75 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2014.

Ca urmare a acestei omisiuni, recurenta-pârâtă a apreciat că administratorul judiciar a analizat cuantumul creanței, iar creanța sa a devenit certă, lichidă și exigibilă, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 din C. civ., pentru a opera compensarea de plin drept.

A mai arătat recurenta-pârâtă că se impun în cauză cu putere de lucru judecat, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., considerentele deciziei nr. 178/C/2019-A din data de 22 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea în dosarul asociat nr. x/2015

Fiind de bună-credință, la data de 29 mai 2015 recurenta s-a adresat administratorului judiciar al reclamantei cu o cerere de compensare a creanțelor reciproce, iar răspunsul acestuia, exprimat prin adresa nr. x/03.06.2015, a fost că este de acord cu efectuarea compensării creanțelor reciproce și, prin urmare, creanța pârâtei în sumă de 2.118.478,26 RON a fost trecută în tabelul preliminar de creanțe cu mențiunea "creanță compensată potrivit situației contabile a societăților în temeiul art. 90 din Legea nr. 85/2014".

În mod temeinic, a susținut recurenta-pârâtă, ambele instanțe devolutive au reținut faptul că administratorul judiciar a procedat la compensarea celor două creanțe în cadrul procedurii insolvenței, datoriile reciproce stingându-se până la concurența celei mai mici, iar această compensare efectuată nu a fost contestată de către reclamantă, după cum nu a fost contestată nici creanța pârâtei pentru care s-a depus declarație de creanță și s-a întocmit tabelul preliminar.

Recurenta-pârâtă a susținut că valoarea creanței sale față de reclamantă era, la data de 21 mai 2015, în cuantum total de 2.118.478,26 RON și că diferența rămasă în valoare de 371.058,94 RON a fost stinsă după cum urmează: prin ordin de plată în valoare de 100.000 RON, la data de 03.06.2016, prin ordin de plată în valoare de 128.976,48 RON, la data de 10.08.2016 și prin compensare, în temeiul art. 1617 din C. civ., pentru suma de 142.082,46 RON.

Diferența de 142.082,46 RON, pe care aceasta o avea de achitat către reclamantă, a fost stinsă astfel prin compensare, conform art. 1617 alin. (1) din C. civ., aspect susținut de altfel și de către reclamantă, prin apărările formulate în dosarul nr. x/2015, anexate notelor de ședință depuse la data de 10 decembrie 2019.

La 25 august 2020, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare față de recursul reclamantei, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului reclamantei, în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. și, pe cale de consecință, anularea acestuia, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În argumentarea excepției nulității recursului, recurenta-pârâtă a arătat că recurenta-reclamantă nu a invocat și susținut un motiv de recurs, ci doar s-a limitat la a menționa ca temei de drept punctul 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., respectiv situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

La 19 august 2020, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare față de recursul pârâtei, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La 12 octombrie 2020, recurenta-reclamantă a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că își menține în totalitate argumentele invocate prin cererea de recurs, iar cu privire la excepția nulității recursului, a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, întrucât, în cadrul cererii de recurs, a precizat că ambele instanțe devolutive au aplicat greșit dispozițiile art. 1617 din C. civ., privind modul de operare al compensației, ceea ce a dus la determinarea eronată a creanței pe care Societatea C. S.A. o avea împotriva sa. Prin urmare, în condițiile în care a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precizând normele de drept material care au fost încălcate și dezvoltând argumentele sale în acest sens, nu se poate susține că recursul ar fi nemotivat.

La 13 noiembrie 2020, recurenta-pârâtă a transmis răspuns la întâmpinare, prin care a răspuns apărărilor formulate de reclamantă și a solicitat admiterea propriului recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 martie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.., respectiv de pârâta Societatea C. S.A., împotriva deciziei nr. 71/C/2020-A din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, fiind prorogată discutarea excepției nulității recursului declarat de reclamantă.

La termenul din 16 noiembrie 2021, analizând recursurile, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.., nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor imperative ale acestui text de lege, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

În cauză, recurenta-reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care vizează greșita aplicare a normelor de drept material, însă nu a formulat critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a dispus în mod greșit admiterea numai în parte a acțiunii sale, obligând intimata la plata în favoarea sa doar a sumei de 142.082,46 RON.

În principal, recurenta-reclamantă a apreciat că se impune casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se dispune completarea raportului de expertiză sau efectuarea unei noi expertize în vederea determinării corecte a valorii creanței deținute de intimată împotriva reclamantei, ținând seama, în acord cu prevederile contractului semnat între părți, de valoarea reală de intrare a produselor din stocul de marfă care a fost preluat de aceasta de la intimată. În subsidiar, s-a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate și admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În realitate, deși este invocată încălcarea normelor de drept material, prin criticile invocate în susținerea recursului se tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la interpretarea probatoriului sau, după caz, la completarea acestuia, care să conducă la admiterea integrală a pretențiilor reclamantei, chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în etapa procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Susținerile recurentei-reclamante privind modul de interpretare a probelor, respectiv a clauzelor contractuale, precum și respingerea cererii de completare a raportului de expertiză contabilă și a celei de efectuare a unei noi expertize tehnice judiciare solicitate de parte nu reprezintă critici de nelegalitate ale deciziei atacate, astfel că nu pot face obiect de analiză în recurs, după cum rezultă din conținutul art. 488 C. proc. civ., căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs.

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății, control care nu este posibil fără o motivare a căii de atac în sensul exigențelor textului legal anterior menționat.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea unor nemulțumiri față de soluția pronunțată sau a nemulțumirii generale față de instanțele de judecată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, societatea reclamantă nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

Raportat la considerentele expuse, reținând că aspectele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.., împotriva deciziei nr. 71/C/2020-A din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Societatea C. S.A. împotriva aceleiași decizii, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele următoare:

Recursul societății pârâte a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susținând că instanța de apel a interpretat greșit, în sensul neaplicării, dispozițiile art. 1617 din C. civ., privind compensarea pentru creanța rămasă, în cuantum de 142.082,46 RON, deoarece a apreciat că în acest cadru procesual nu se poate reține stingerea datoriei prin compensare întrucât cuantumul creanțelor curente pe care debitoarea Societatea A. S.R.L. le datorează Societății C. S.A. fac obiectul analizei în cadrul dosarului de insolvență.

Recurenta mai susține că, urmare omisiunii pronunțării asupra cererii de plată nr. x/02.12.2019, apreciază că administratorul judiciar a analizat cuantumul creanței, motiv pentru care aceasta a devenit certă, lichidă și exigibilă, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 din C. civ. pentru a opera compensarea de plin drept.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestor critici, în cauză fiind aplicate în mod corect dispozițiile art. 1617 alin. (1) din C. civ., având în vedere particularitățile intervenirii compensației legale în situația în care una dintre părți se află în procedura insolvenței.

Astfel, conform normei analizate, compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeași natură.

Aceste dispoziții de drept comun trebuie, însă, interpretate din perspectiva legislației specifice privind procedura insolvenței, care are caracter special față de dispozițiile C. civ., mai ales sub aspectul normelor referitoare la constatarea intervenirii compensației legale în situația societăților aflate în insolvență. Că este așa, rezultă în mod neîndoielnic din cuprinsul art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, modificată, care statuează că "Dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale C. proc. civ. și ale C. civ..".

De asemenea, potrivit art. 90 din aceeași lege, deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii, compensarea putând fi constatată și de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și creanțelor reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenței.

Recurenta consideră că sunt îndeplinite condițiile intervenirii compensației legale invocând ca argument prevederile art. 75 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, și afirmă că suma rămasă în discuție are caracter cert deoarece administratorul judiciar a omis să se pronunțe asupra acesteia în termen de 15 zile de la data primirii cererii de plată.

Contrar susținerilor recurentei, legiuitorul nu recunoaște dobândirea unui asemenea efect de către creanța care formează obiectul cererii de plată în situația dedusă judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 75 alin. (4) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, "Titularul unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile ce a fost recunoscută de către administratorul judiciar ori cu privire la care acesta a omis să se pronunțe în termen de 15 zile de la data primirii cererii de plată sau recunoscută de judecătorul-sindic potrivit alin. (3), în cazul în care cuantumul creanței depășește valoarea-prag, poate solicita pe parcursul duratei perioadei de observație deschiderea procedurii de faliment al debitorului dacă aceste creanțe nu sunt achitate în termen de 60 de zile de la data luării măsurii administratorului judiciar de admitere sau omitere a pronunțării asupra cererii de plată ori a hotărârii instanței de judecată".

Așadar, omisiunea pronunțării de către administratorul judiciar asupra cererii de plată formulată, în condițiile alin. (3) al art. 75 din lege, de un participant la procedura de executare colectivă nu determină concluzia că respectiva creanță ar putea fi valorificată pe calea dreptului comun, în sensul în care este învederat în cauză, pentru că procedura insolvenței are reguli proprii, derogatorii de la dreptul comun.

Dispozițiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, modificată, prevăd expres că "Nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acțiunile judiciare pentru determinarea existenței și/sau cuantumului unor creanțe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii. Pentru astfel de acțiuni se va putea formula, pe parcursul perioadei de observație și de reorganizare, o cerere de plată, transmisă cu confirmare de primire, ce va fi analizată de către administratorul judiciar într-un termen de 15 zile de la data primirii, cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), care se aplică în mod corespunzător, fără ca aceste creanțe să fie înscrise în tabelul de creanțe. Împotriva măsurii dispuse de către administratorul judiciar se va putea formula contestație cu respectarea art. 59 alin. (5)-(7)".

Prin urmare, în situația în care practicianul în insolvență omite să se pronunțe asupra cererii de plată, partea interesată trebuie să urmeze procedura specială prevăzută de această normă, creditorul neavând la îndemână calea dreptului comun pentru a-și valorifica creanța despre care afirmă că ar fi născută după data deschiderii procedurii concursuale, cererea sa de plată intrând sub autoritatea judecătorului-sindic.

În consecință, în mod legal a reținut instanța de apel faptul că, în acest cadru procesual, nu se poate reține stingerea creanței prin compensare deoarece cuantumul creanțelor curente pe care pârâta le datorează reclamantei fac obiectul analizei în dosarul de insolvență, acestea neputând fi stabilite de către instanța de drept comun deoarece s-ar ajunge la eludarea dispozițiilor legii speciale a insolvenței, situație în care nu se poate poate analiza nici intervenirea vreunei compensări a creanțelor respective cu cele pe care reclamanta le mai are de încasat de la pârâtă.

Este nefondată și critica prin care recurenta-pârâtă susține că, potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., considerentele deciziei nr. 178/C/2019-A, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, la data de 22 mai 2019, în dosarul asociat nr. x/2015, se impun în cauză cu putere de lucru judecat, sub aspectul temeiniciei cererii de compensare a sumei de 142.082,46 RON.

Înalta Curte constată că, deși prin considerentele deciziei evocate sunt reținute aspecte privind disputa litigioasă a părților, acestea nu pot fi reținute ca impunându-se cu putere de lucru judecat în cauză deoarece ar însemna să fie eludate dispozițiile procedurii speciale prevăzute de Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, pentru constatarea existenței creanței.

Așadar, recurenta-pârâtă nu poate valorifica considerentele deciziei evocate decât în cadrul dosarului de insolvență, conform regulilor de procedură instituite de Legea nr. 85/2014, modificată.

Aspectele de fapt invocate de recurentă și care privesc modul de derulare a relațiilor comerciale de către părți nu pot fi analizate în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs, întrucât vizează situația de fapt reținută de instanța de apel, iar nu legalitatea deciziei atacate.

În acest context, Înalta Curte amintește că, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună acestei instanțe examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar potrivit art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din același cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de acest articol.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.. împotriva deciziei nr. 71/C/2020-A din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea C. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar F.. împotriva deciziei nr. 71/C/2020-A din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea C. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2021.