ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 870/2021

Ședința publică din data de 6 aprilie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 5 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună rezoluțiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 23 ianuarie 2015 și să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 350.000 RON, reprezentând avans achitat în temeiul antecontractelor anterior menționate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1549, art. 1550 și art. 1554 C. civ.

Prin sentința nr. 240/LP/2018 din 13 decembrie 2018, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia nr. 267/C/2019-A din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate și, în urma rejudecării, admiterea apelului și schimbarea sentinței primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. și art. 273 C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a învederat că, atât acțiunea, cât și apelul, au fost respinse cu motivarea că nu a fost dovedită efectuarea plății avansului din preț.

Referitor la acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că intimata-pârâtă nu a contestat faptul că a semnat antecontractele de vânzare-cumpărare, iar în cuprinsul acestora s-a consemnat că a primit avansul din preț la data semnării lor.

În acest context, recurenta-reclamantă a subliniat că efectuarea plății avansului a fost dovedită prin înscrisurile sub semnătură privată reprezentate de antecontractele de vânzare-cumpărare.

Aceeași parte a arătat că nu s-a efectuat și nici nu se poate efectua proba contrară, în sensul că intimata-pârâtă nu ar fi primit avansul din preț.

Autoarea recursului a mai susținut că intimata-pârâtă nu a solicitat efectuarea plății prin transfer bancar, fiind de acord cu plata avansului în numerar.

În plus, dacă plata nu s-ar fi efectuat la data semnării antecontractelor de vânzare-cumpărare, atunci intimata-pârâtă ar fi folosit o altă formulare în cuprinsul acestor antecontracte.

Recurenta-reclamantă a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut că poate fi făcută dovada contrară celor consemnate în înscrisuri, inclusiv prin martori, având în vedere că antecontractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în exercițiul activității profesionale, conform art. 309 alin. (2), (4) și 5 C. proc. civ.

În combaterea acestui considerent, autoarea recursului a învederat că intimata-pârâtă nu a indicat niciun martor care să susțină că nu au fost achitate sumele cu titlu de avans la momentul semnării antecontractelor de vânzare-cumpărare.

Totodată, a susținut că nu există niciun martor care să poată confirma susținerile părții adverse, în sensul că înțelegerea părților ar fi fost alta decât cea consemnată în antecontractele de vânzare-cumpărare.

În plus, a arătat că niciuna dintre părțile în litigiu nu are ca obiect de activitate vânzare-cumpărarea de imobile, astfel încât antecontractele respective nu au fost încheiate în desfășurarea activității profesionale a părților, nefiind astfel aplicabile dispozițiile art. 309 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Autoarea recursului a învederat că instanța de apel a făcut referire la art. 309 alin. (4) și (5) C. proc. civ., fără, însă, a menționa, în concret, care dintre cazurile enumerate la alin. (4) al aceluiași articol ar fi aplicabile în cauză pentru a fi admisibilă proba cu martori.

În plus, în condițiile în care intimata-pârâtă susține că a fost indusă în eroare la semnarea antecontractelor de vânzare-cumpărare, aceasta avea posibilitatea de a formula cerere reconvențională, prin care să invoce eroarea sau dolul la semnarea acestor acte.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel și-a întemeiat soluția și pe dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015, reținând că era prohibită efectuarea plății în numerar pentru avansul în cuantum de 350.000 RON.

Referitor la acest aspect, autoarea recursului a învederat că singura consecință legală a efectuării unei plăți în numerar peste plafonul maxim stabilit de actul normativ anterior evocat este angajarea răspunderii contravenționale de natură a atrage aplicarea unei amenzi.

Astfel, recurenta-reclamantă a subliniat că eventuala încălcare a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015 nu are drept consecință nulitatea antecontractelor de vânzare-cumpărare în temeiul cărora s-a efectuat plata.

Aceeași parte a susținut că referirile instanței de apel la înregistrările din contabilitatea sa nu au legătură directă cu prezenta cauză. În acest sens, a arătat că prezintă relevanță în cauză numai existența sau inexistența plății avansului din preț, care nu se probează prin înregistrările contabile, ci prin înscrisuri.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, și dacă ar exista nereguli cu privire la înregistrările sale contabile, acestea nu ar avea ca efect nevalabilitatea plății și nu ar dovedi inexistența acesteia.

În final, autoarea recursului a conchis în sensul că înregistrarea eronată sau tardivă a unor operațiuni în contabilitatea sa ar produce consecințe numai pe planul răspunderii fiscale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 30 decembrie 2019, cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 15 ianuarie 2020, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante care, la 27 ianuarie 2020, a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 28 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu și-a exprimat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 15 decembrie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 267/C/2019-A din 11 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, stabilind termen de judecată la 6 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În esență, prin recursul formulat, recurenta susține că efectuarea plății avansului a fost menționată în mod expres în fiecare antecontract de vânzare-cumpărare, motiv pentru care, în opinia acesteia, în mod greșit, ambele instanțe devolutive au apreciat că nu s-a făcut dovada achitării sumelor pe care aceasta pretinde că le-a achitat cu titlu de avans.

În motivare, autoarea căii extraordinare de atac a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând, în acest sens, încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ., potrivit căruia, "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante."

Este de necontestat că, în conformitate cu prevederile art. 1270 C. civ., convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante, însă, principiul forței obligatorii a contractului nu vizează orice mențiune inserată în contract, care excedează drepturilor și obligațiilor la care părțile contractante s-au obligat, ci presupune că părțile sunt obligate să execute întocmai toate prestațiile la care s-au îndatorat prin contract.

Prin urmare, un astfel de temei de drept nu poate fi invocat pentru a conferi valoare probatorie absolută mențiunii din antecontracte privind achitarea avansului din preț.

În condițiile în care ambele instanțe devolutive au reținut, în urma evaluării probelor administrate în cauză, că reclamanta nu a dovedit plata avansului din preț, susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia plata avansului rezultă din cele trei antecontracte de vânzare-cumpărare constituie o critică de temeinicie, ce ține de aprecierea probelor și nu mai poate fi repusă în discuție în etapa procesuală a recursului.

Prin urmare, critica recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 273 C. proc. civ. nu poate fi analizată, întrucât vizează temeinicia hotărârii atacate, or, în calea extraordinară de atac a recursului, se urmărește exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile. În plus, norma legală invocată permite proba contrară mențiunilor din înscrisul sub semnătură privată, astfel încât nu poate fi reținută o nelegalitate sub acest aspect.

Așadar, dincolo de faptul că, prin această critică, se invocă încălcarea unor norme de procedură, și nu de drept material, Înalta Curte constată că, prin invocarea dispozițiilor art. 273 C. proc. civ., recurenta tinde la reaprecierea valorii probatorii a înscrisurilor și, implicit, la restabilirea situației de fapt, care, așa cum s-a arătat mai sus, nu pot face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, prin care se urmărește exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În continuare, recurenta critică considerentele deciziei prin care s-a reținut că antecontractele au fost încheiate în exercițiul activității profesionale, astfel încât, în speță, putea fi făcută proba contrară celor menționate în înscris, inclusiv cu martori, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 309 alin. (2) teza finală, alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ.. În opoziție față de cele reținute de instanța de apel, recurenta susține că nu se putea efectua probațiune "împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui", fiind aplicabile dispozițiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că, în dezvoltarea criticii referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 309 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., recurenta pleacă de la o premisă factuală diferită de cea reținută de instanța de apel, respectiv că încheierea antecontractelor nu a avut loc în cadrul desfășurării activității profesionale a părților, întrucât acestea nu au ca obiect de activitate vânzarea-cumpărarea de imobile.

În realitate, recurenta este nemulțumită de modul în care instanța de apel a apreciat valoarea probelor administrate, însă Înalta Curte reține că o astfel de critică nu constituie un motiv de nelegalitate care să se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., astfel încât nu o va reține spre analiză.

În continuare, recurenta a susținut că, în mod eronat s-au invocat ca și temei al respingerii acțiunii prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 70/2015, în sensul că plata avansului nu se putea face în numerar, arătând că singura consecință legală a efectuării unei plăți în numerar, cu nerespectarea plafonului maxim stabilit, era de natură contravențională.

Este adevărat că instanța de apel a adus și un astfel de argument, însă, dincolo de faptul că nu a reprezentat un considerent decizoriu, acesta se circumscrie tot sferei probatoriului administrat, în urma căruia instanța de apel a conchis în sensul că, în speță, nu rezultă că reclamanta are calitatea de creditor pentru obligația de restituire a avansului pentru fiecare dintre cele trei antecontracte de vânzare-cumpărare.

Aceleași considerente se impun și în ceea ce privește ultima critică a recurentei, care se raportează la un alt argument al instanței de apel, circumscris, deopotrivă, sferei probatoriului, anume că, din documentele contabile depuse la dosar, respectiv, din balanțele de verificare, sumele nu coincid cu cele transmise la organele fiscale, existând o diferență atât la sumele creditoare, cât și la cele debitoare în ce privește creanțele, cât și datoriile societății față de cele declarate la organele fiscale, cu o sumă aproximativ egală cu suma ce ar fi reprezentat avansul la cele trei antecontracte.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 267/C/2019-A din 11 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.A de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x, respectiv, 72-74 din dosarul de recurs, atestă efectuarea de către intimata-pârâtă B. S.A. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 3000 RON.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 267/C/2019-A din 11 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3000 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 aprilie 2021.