ÎCCJ, decizie (scj.ro #193011)

Acțiune în constatarea rezoluțiunii contractului de vânzare încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenței. Competența materială procesuală a judecătorului sindic. Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept comercial. Procedura insolvenței/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: acțiune în constatare

rezoluțiune

contract de vânzare-cumpărare

excepția necompetenței materiale procesuale

deschiderea procedurii insolvenței

judecător sindic

compensarea creanțelor

motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă

C. proc. civ., art. 120, art. 130 alin. (2)-(3), art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 488 alin. (1) pct. 3

Legea nr. 85/2014, art. 8, art. 45 alin. (2), art. 58 alin. (1) lit. e), art. 90 alin. (1)

Prin sintagma

„procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii.

Împrejurarea că reclamanta-vânzătoare a sesizat instanța cu o acțiune în constatarea rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenței sale, contract semnat de administratorul special sub supravegherea administratorului judiciar, iar pârâta-cumpărătoare, prin cererea reconvențională, a solicitat anularea declarației de rezoluțiune emisă de reclamantă prin administrator special și vizată de administratorul judiciar, precum și compensarea creanțelor reciproce, respectiv a unei creanțe anterioare deschiderii procedurii cu o creanță ulterioară deschiderii procedurii, nu este de natură a exclude de plano competența judecătorului sindic în soluționarea acțiunii, deși ambele acțiuni au fost întemeiate pe dispozițiile dreptului comun.

Potrivit art. 58 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2014, una dintre principalele atribuții ale administratorului judiciar o reprezintă supravegherea operațiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului, iar potrivit art. 90 alin. (1) din aceeași lege, „Deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată și de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar”.

Astfel, acțiunea principală care pune în discuție efectele rezoluțiunii contractului asupra unui bun din patrimoniul debitoarei aflată, în prezent, în procedura falimentului, cu influență asupra procedurii colective de recuperare a creanțelor de către creditorii înscriși la masa credală a debitoarei vânzătoare, precum și cererea reconvențională prin care se urmărește atât compensarea unor creanțe din insolvență, cât și, implicit, contestarea unei măsuri a administratorului judiciar de a nu încheia act adițional privind compensarea, reprezintă chestiuni care vizează respectarea regulilor privind compensarea instituite prin Legea nr. 85/2014, competența de soluționare revenind judecătorului sindic.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1547 din 21 iunie 2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Bacău, Secția I civilă la 02.03.2020, declinată ulterior pe rolul Tribunalului Bacău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub dosar nr. x/110/2020*, reclamanta A. S.R.L., prin administrator special și administrator judiciar B. S.P.R.L., a solicitat constatarea rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între A. S.R.L., prin administrator special C. și sub supravegherea administratorului judiciar B. S.P.R.L. (în calitate de vânzător) și D. S.R.L. (în calitate de cumpărătoare) autentificat de către BNP E. sub nr. 683/02.04.2019 și repunerea părților în situația anterioară; rectificarea cărții funciare nr. 64258 a Orașului F., jud. Bacău, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei D. S.R.L. cu privire la imobilul situat în intravilanul Orașului F., str. (...) nr. 18, jud. Bacău, compus din suprafața de 1176 mp teren curți construcții (LOT 2), cu număr cadastral 64258, cu vecinii conform schițelor cadastrale anexe care fac parte integrantă din contract, împreună cu un bloc de locuințe B1, cu un regim de înălțime S+P+8E edificat pe această suprafață de teren în baza autorizației de construcție nr. 84/04.09.2007, emisă de Primăria orașului F., jud. Bacău, pentru două blocuri, B1 și B2, autorizație notată în cartea funciară a terenului la poziția B4.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 98, art. 112 alin. 1 pct. 5, art. 117 și art. 194 C. proc. civ., art. 58 și art. 115 din Legea nr. 85/2014, art. 907-910, art. 1270, art. 1549, art. 1152-1554, art. 1719 și art. 1724 C. civ., Legea nr. 7/1996.

Societatea D. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat, în contradictoriu cu A. S.R.L., anularea declarației de rezoluțiune/notificării nr. 1/14.02.2020 și compensarea sumelor datorate reciproc, prin stingerea prețului, în temeiul art. 1616-1617 (temeiul compensării), art. 15 și art. 1170 C. civ. cu aplicarea art. 1325 C. civ., relativ la sancțiunea nulității relative și art. 1248 C. civ. (ca temei al notificării de rezoluțiune).

Prin sentința civilă nr. 93/03.03.2021, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2020*, a fost respinsă excepția inadmisibilității capătului din cererea principală  formulată de reclamantă având ca obiect rectificarea cărții funciare, a fost admisă cererea principală formulată de către reclamanta A. S.R.L. - prin administrator special C. și prin administrator judiciar B. S.P.R.L.; s-a constatat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 683/02.04.2019 de BNP E. și s-a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, în sensul că bunurile ce fac obiectul convenției părților revin în patrimoniul vânzătoarei (al reclamantei); a fost dispusă rectificarea Cărții Funciare nr. 64258 a Orașului F., jud. Bacău, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei D. S.R.L. cu privire la imobilul situat în intravilanul orașului F., str. (...), nr.18, jud. Bacău, compus din suprafața de 1176 mp teren curți construcții (lot 2), cu nr. cadastral 64258 și vecinii conform schițelor cadastrale anexe și care fac parte integrantă din contract, împreună cu un bloc de locuințe B1, cu un regim de înălțime S+P+8E, edificat pe această suprafață în baza autorizației de construire nr. 84/04.09.2007, emisă de Primăria F. pentru 2 blocuri, B1 și B2, autorizație notată în cartea funciară a terenului la poziția B4, a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta-pârâtă D. S.RL.

Prin decizia civilă nr. 985/2021 din 15 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția I civilă în dosar nr. x/110/2020*, apelul a fost respins ca nefondat și s-a luat act că intimata-reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.R.L. a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub un prim aspect, recurenta invocă faptul că hotărârea este nelegală sub aspectul încălcării competenței de ordine publică a altei instanțe, impunându-se casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe, în conformitate cu dispozițiile art. 497 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, arată că, raportat la obiectul cererii reconvenționale formulate, a invocat excepția necompetenței funcționale atât în fața primei instanțe cât și în fața instanței de apel, însă excepția a fost respinsă, pe considerentul că este o acțiune de drept comun.

Așa cum reiese din acțiunea formulată, reclamanta a intrat în procedura insolvenței la 19.07.2018, iar contractul supus controlului instanței de judecată a fost semnat la data de 02.04.2019, ulterior deschiderii procedurii. Acest contract a fost semnat inclusiv de administratorul judiciar, în urma obținerii acordului creditorilor.

Mai arată recurenta că a formulat până la acest moment două acțiuni împotriva soluțiilor administratorului judiciar, care nu a fost de acord cu încheierea unui acord privind compensarea și ulterior pentru compensarea propriu zisă a creanțelor dintre cele două societăți. Aceste acțiuni fac obiectul dosarelor nr. x/110/2018/a12 și x/110/2018/a18, care sunt suspendate până la soluționarea prezentei cauze.

Prin urmare, recurenta apreciază că au fost nesocotite dispozițiile art. 90 și art. 111 alin. 6 din Legea nr. 85/2014 de către instanțele de fond și, totodată, că, în cauză, se impunea analizarea incidenței dispozițiilor art. 45 alin. 1 lit. r) din Legea nr. 85/2014, prin raportare la solicitarea recurentei din cererea reconvențională (de anulare a declarației de rezoluțiune), precum și în raport de obiectul dosarelor nr. x/110/2018/a12 și nr. x/110/2018/a18.

Nu în ultimul rând, recurenta apreciază că prezenta cauză este de competența judecătorului sindic și ca urmare a faptului că reclamantei i se aplică prevederile privind scutirea de la plata taxei judiciare de timbru și în cadrul acțiunilor de drept comun, însă compensarea recurentei trebuie timbrată la valoare, existând un dezechilibru privind egalitatea de tratament și a armelor în procesul civil, cu încălcarea garanțiilor unui proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO.

O altă critică a recurentei, subsumată cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 6 C. proc. civ., privește faptul că hotărârea instanței cuprinde considerente contradictorii/străine de natura cauzei.

Astfel, instanța de apel ar fi reținut în cadrul considerentelor că recurenta  nu a notificat încheierea actului adițional, anterior notificării rezilierii de către reclamantă; că nu a adus nicio probă în sensul că părțile s-ar fi înțeles să aștepte pronunțarea judecătorului sindic pentru a se stabili întinderea creanțelor deținute de D., pentru o eventuală compensare; că avea la îndemână activarea clauzei de încheiere a actului adițional și că numai în acest ultim caz, dacă vânzătoarea ar fi respins propunerea de act adițional, s-ar fi putut aprecia că aceasta ar fi fost de rea credință și ar fi putut conduce instanța la concluzia că reclamanta a invocat pactul cu rea credință.

De asemenea, arată că s-a reținut că nu pot fi interpretate clauzele contractuale și nici contextul încheierii contractului, în lipsa oricăror probe, ca instituind un termen suspensiv de plată sau vreo obligație subînțeleasă în sensul încheierii actului adițional, doar activarea clauzei anterior menționate putând conduce la înlăturarea intervenirii rezoluțiunii.

Or, deși din documentele anexate ar rezulta altă stare fapt, instanța de apel nu ar fi făcut vorbire/nu ar fi analizat și nu ar fi respins motivat considerentul conform căruia, părțile au încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 683 la BNP E. plecând de la premisa compensării sumei deținute la masa credală, această sumă făcând parte din prețul negociat.

În plus, mai arată, în esență că, deși la 16.11.2019, recurenta a cerut compensarea sumei de 280.000 euro, pe care o deținea la masa credală, printr-un email transmis administratorului actual și fostului administrator al vânzătoarei, aceasta din urmă nu a răspuns la acest email, ceea ce duce la concluzia evidentă că intimata-reclamantă a invocat pactul cu rea credință.

Mai susține recurenta că instanța de apel ar fi procedat la completarea de probe, în temeiul art. 391 C. proc. civ., însă administrarea probatoriului s-ar fi produs în detrimentul recurentei.

Nu în ultimul rând, recurenta apreciază că decizia încalcă prevederile art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., în contextul în care instanța nu ar fi analizat și nu ar fi respins motivat anumite apărări/motive esențiale, expuse de recurentă prin cererea reconvențională și prin întâmpinare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. 1 C. proc. civ., recurenta susține că decizia este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1170 și art. 15 C. civ. raportate la art. 1248 și art. 1325 C. civ., privind sancțiunea nulității relative în cazul nesocotirii intereselor particulare, prin exercitarea cu rea credință a dreptului contractual vizând activarea rezilierii.

În plus, precizează că au fost încălcate dispozițiile art. 1266-1267 C. civ., în condițiile nesocotirii principiilor legale de interpretare a unui contract, raportat la extinderea nelegală a efectelor art. 1553 din același cod, ce reglementează dreptul de reziliere unilaterală/clauza penală; dispozițiile  art. 1399 și urm. C. civ., privind obligațiile afectate de condiții și ale art. 1556 C. civ. privind excepția de neexecutare a unei obligații contractuale, ca motiv exonerator de răspundere contractuală.

Prin raportare la aceste dispoziții, recurenta arată că, în mod nelegal, instanța de apel ar fi recunoscut un efect absolut al clauzei penale/activării acesteia, în ciuda incidenței, pe de o parte, a unei cauze suspensive a obligației de plată - vizând caracterul litigios al creanței deținute de subscrisă - atât la data încheierii contractului, cât și la data activării declarației de reziliere, iar pe de altă parte, cu nesocotirea incidenței unei excepții de neexecutare a plății restului de preț, până la data semnării unui act adițional care să reglementeze alte date scadente pentru plata ultimei rate, pe perioada în care creanța și-ar menține caracterul litigios.

Instanța de apel nu ar fi analizat incidența cauzei suspensive la momentul încheierii contractului (02.04.2019), or, voința părților trebuia interpretată raportat la faptul că D. (în calitate de cumpărătoare cesionară) deținea la rândul său, față de vânzătorul imobilului - A., o creanță supusă dezbaterii pe cale litigioasă în dosarul nr. x/110/2018/a3 (creanță deținută de cedenții G. și H.).

Recurenta arată faptul că, în speță, operează două condiții avute în vedere de părți, pentru operarea compensării:

a) în principal - achitarea ratelor din preț până la concurența sumelor datorate reciproc  (obligație îndeplinită de recurentă, care ar fi achitat primele 4 tranșe de preț și un rest reprezentând diferențele de curs valutar). Apreciază că, doar dacă nu ar fi achitat la scadență ratele aferente unui preț mai mare față de creanța deținută împotriva A. se putea vorbi de ipoteza rezoluțiunii contractului, în maniera în care a procedat vânzătoarea A.

b) în secundar - finalizarea litigiului care, pe tot parcursul derulării sale, 2018-19.02.2020, imprimă creanței preluate de cumpărătoare un caracter litigios/incert (atât la data încheierii contractului, cât și la data scadenței restului de preț/ratei nr. 5-28.01.2020).

Din această perspectivă, susține că apărarea intimatei a fost reținută nelegal de instanța de apel, această motivare eludând dispozițiile art. 1399 și urm. C. civ., întrucât, raportat la voința părților de la data încheierii contractului, recurenta a avut permanent reprezentarea operării clauzei suspensive a obligației de plată a tranșei  nr. 5.

Prin urmare, consideră că nu mai avea motiv pentru care să notifice intenția de compensare înainte de scadența ultimei rate, fiind sub imperiul clauzei care imprima obligativitatea semnării actului adițional, având ca efect prorogarea termenelor de plată a prețului (fiind incidentă și excepția de neexecutare, nereținută în mod greșit de instanța de apel, cu nesocotirea art. 1566 C. civ.).

În continuare, recurenta arată că, întrucât avea o înțelegere cu vânzătoarea privind semnarea unui act adițional după aflarea soluției din dosarul nr. x/110/2018/a3, ar fi solicitat din nou compensarea și încheierea actului adițional.

Se arată că, atât la data scadenței obligației de plată a celei de-a cincea rate (18.01.2020), cât și la data emiterii declarației de reziliere (17.02.2020), situația litigioasă privind creanțele deținute de recurentă nu era tranșată și, astfel, obligația de plată era afectată de o cauză suspensivă, asumată contractual de părți.

Un alt aspect netratat de instanța de apel ar fi reaua credință a intimatei-reclamante, pe care recurenta susține că a dovedit-o cu probele de la dosar. Apreciază recurenta că instanța de apel a încălcat principiul bunei credințe, prevăzut de art. 1170 C. civ.

Raportat la sancțiunile prevăzute de art. 1248 și art. 1325 C. civ., recurenta solicită analizarea declarației de reziliere, privită ca act unilateral, pentru a constata dacă aceasta îndeplinește condiția bunei-credințe.

Dintr-un al doilea punct de vedere, recurenta învederează că, în aprecierea nulității declarației de rezoluțiune, trebuie să se aibă în vedere nesocotirea de către instanța de apel a modului de interpretare a unui contract, raportat la prevederile art. 1266 și art. 1267 C. civ.

Consideră că nu poate fi primit argumentul conform căruia clauza invocată de recurentă prevede o facultate și nu o obligație a compensării, în contextul în care voința părților încă de la momentul ofertării cât și ulterior, la momentul semnării contractului de vânzare cumpărare și în luna noiembrie, când a solicitat prin mail compensarea, a fost aceea de a compensa suma înscrisă la masa credală cu prețul din contractul de vânzare-cumpărare.

Nu în ultimul rând, consideră că este relevant și caracterul imperativ al obligației de încheiere a actului adițional, ca urmare a prelungirii situației litigioase, după data scadenței ultimei rate, din 18.01.2020.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante A. S.R.L. la 16 martie 2022, respectiv, la 17 martie 2022.

La 11 aprilie 2022, intimata, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția netimbrării cererii de recurs și excepția nulității cererii de recurs, formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei în sensul respingerii recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 18 aprilie 2022, respectiv, la 20 aprilie 2022.

Înalta  Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Prima critică a recurentei este subscrisă motivului de casare prevăzut de pct. 3 al art. 488 alin. 1 C. proc. civ. și privește pronunțarea hotărârii cu încălcarea competenței materiale procesuale a altei instanțe, respectiv a competenței judecătorului sindic.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că, potrivit art. 130 alin. 3 C. proc. civ., necompetența materială a instanței trebuie invocată de părți sau de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

În raport de aceste dispoziții, instanța supremă constată că excepția necompetenței materiale procesuale a fost invocată de recurentă în mod legal, în condițiile prevăzute de art. 130 alin. 2 C. proc. civ., atât în fața primei instanțe, prin întâmpinarea formulată față de cererea de chemare în judecată, cât și ulterior, prin cererea de apel. Pe cale de consecință, criticile recurentei privind soluționarea cauzei de către o instanță necompetentă pot face obiectul cercetării în calea de atac a recursului.

Potrivit stării de fapt necontestată de părți, instanța supremă reține că împotriva reclamantei A. S.R.L., prin încheierea nr. 469/19.07.2018, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/110/2018, s-a deschis procedura generală a insolvenței pe o durată maximă a perioadei de observație de 12 luni, calculate de la data deschiderii procedurii, cu păstrarea dreptului de administrare al debitoarei, sub supravegherea administratorului judiciar desemnat.

În perioada de observație, în urma aprobării la 13.03.2019 de către Adunarea Creditorilor societății reclamante a ofertei de cumpărare înaintată de societatea pârâtă D. S.R.L., părțile (reclamanta prin administratorul special și sub supravegherea administratorului judiciar) au încheiat, la data de 02.04.2019, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 683 de BNP E., având ca obiect vânzarea de către societatea debitoare în procedura insolvenței a unui imobil situat în intravilanul orașului F., la prețul de 510.000 euro, fără TVA, preț ce urma achitat de pârâta-cumpărătoare astfel:

- suma de 142.875 lei, echivalent a 30.000 euro la cursul oficial al BNR - achitat anterior autentificării convenției, prin virament bancar;

- 480.000 euro - în 9 tranșe egale, a câte 50.000 euro lunar și o ultimă tranșă în sumă de 30.000 euro, cu scadența la 28 ale lunii respective, după expirarea unui termen de 4 luni de la data obținerii autorizației de construire de către cumpărător, dar nu mai târziu de 5 luni de la data perfectării convenției.

Prin contract, părțile au stipulat și faptul că: „ratele lunare pot fi compensate cu creanțele pe care cumpărătoarea le-a dobândit de la creditorii G. și H. prin cesiuni de creanță și pe care le are de încasat asupra averii A. S.R.L. cu respectarea art. 1617 C. civ. și a Legii insolvenței și de prevenire a insolvenței nr. 85/2014. În acest sens, noi părțile contractante am convenit de comun acord ca, în cazul în care aceste creanțe au un caracter litigios, să încheiem ulterior un act adițional la prezentul contract, prin care să stabilim noi scadențe pentru sumele de bani rămase de achitat la acea dată din restul de preț, până la data la care se va putea face legal compensarea. Plățile atât prin compensare, cât și prin virament bancar se pot efectua și anticipat scadențelor stabilite, fără a fi percepută vreo penalitate sau taxă suplimentară”.

De menționat este și faptul că, anterior intervenirii convenției ce face obiectul prezentei cauze, respectiv în data de 22.03.2019, între numiții G. și H., creditori ai reclamantei-vânzătoare aflate în insolvență, înscriși în tabelul creditorilor A. S.R.L., și pârâta-reclamantă reconvențional D. au intervenit două contracte de cesiune, D. preluând de la creditorii persoane fizice creanțele deținute împotriva reclamantei, în sumă de 713.348,80 lei, respectiv, de 605.000 lei. Anterior acestor cesiuni, creditorii inițiali ai reclamantei contestaseră în procedura insolvenței cuantumul creanțelor cu care fuseseră înscriși în tabel, acțiuni soluționate ulterior de judecătorul sindic prin sentința nr. 40/19.02.2020, pronunțată în dosarul x/110/2018/a3. Totodată, ulterior cesiunilor de creanță, în procedura insolvenței a fost contestată și creanța pârâtei-cumpărătoare D. împotriva reclamantei-vânzătoare (contestația reclamantei fiind ulterior anulată, ca netimbrată prin sentința nr. 380/02.09.2020, pronunțată în dosarul nr. x/110/2018/a17).

Nu în ultimul rând, se reține că, la 09.03.2020, pârâta D. S.R.L. a contestat la judecătorul sindic măsura administratorului judiciar al reclamantei prin care acesta nu a fost de acord cu încheierea unui act adițional la contractul de vânzare-cumpărare prin care să dispună compensarea datoriilor reciproce ale celor două societăți până la concurența sumei celei mai mici, prin stingerea prețului. Contestația, înregistrată sub nr. x/110/2018/a12, a fost suspendată în temeiul art. 413 alin.1 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea prezentei cauze.

De asemenea, la 12.10.2021, pârâta D. S.R.L. a solicitat judecătorului sindic să dispună compensarea datoriilor reciproce ale celor două societăți până la concurența sumei cele mai mici, prin stingerea prețului. Contestația, înregistrată sub nr. x/110/2018/a18, a fost suspendată în temeiul art. 413 alin.1 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea prezentei cauze.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte reține că reclamanta-vânzătoare A. S.R.L. a sesizat instanța cu o acțiune în constatare rezoluțiune contract de vânzare-cumpărare încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenței reclamantei, iar pârâta-cumpărătoare, prin cererea reconvențională, a solicitat anularea declarației de rezoluțiune emisă de A. S.R.L. prin administrator special și vizată de administratorul judiciar, precum și compensarea creanțelor reciproce, respectiv a unei creanțe anterioare deschiderii procedurii cu o creanță ulterioară deschiderii procedurii.

Deși este adevărat că ambele acțiuni au fost întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, Înalta Curte reține că această împrejurare nu este de natură a exclude

de plano

competența judecătorului sindic în soluționarea acțiunii, așa cum au reținut instanțele anterioare.

Procedura insolvenței este o procedură specială, caracterizată prin celeritate și care are drept scop protejarea patrimoniului debitorului și reîntregirea acestuia, în cazurile în care a fost diminuat prin acte juridice frauduloase, urmărind, în același timp, valorificarea cu eficiență sporită a activelor debitorului, în vederea satisfacerii într-o măsură cât mai mare a creanțelor creditorilor.  Importanța și specificul procedurii insolvenței determină instituirea unor reguli de competență, care sunt diferite de cele ale dreptului comun. În acest sens, conform art. 8 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței, competența exclusivă privind procedurile prevăzute de această lege cade în sarcina tribunalului, prin judecătorul-sindic.

Potrivit dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 85/2014, atribuțiile judecătorului sindic privesc controlul judecătoresc al activității administratorului/lichidatorului judiciar, precum și procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței, nefiind reglementate exhaustiv.

Prin sintagma „procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței” legiuitorul a avut în vedere toate acele cereri și procese care decurg din măsurile dispuse în cursul procedurii insolvenței, astfel cum sunt reglementate de legea-cadru, privind controlul asupra actelor, operațiunilor și plăților efectuate de către participanți după deschiderea procedurii.

Totodată, se reține că, potrivit art. 58 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 85/2014, una dintre principalele atribuții ale administratorului judiciar o reprezintă supravegherea operațiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului, iar potrivit art. 90 alin. 1 din aceeași lege, „Deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată și de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar”.

Pornind de la premisa că, în speță, contractul de vânzare-cumpărare din 13.03.2019 a fost încheiat după data deschiderii procedurii insolvenței vânzătoarei, 19.07.2018, fiind semnat de administratorul special al vânzătoarei sub supravegherea administratorului judiciar, rezultă că acțiunea principală pune în discuție efectele rezoluțiunii contractului asupra unui bun din patrimoniul debitoarei aflată, în prezent, în procedura falimentului (hotărârea intermediară nr. 162/2021 din 22.04.2021, pronunțată de Tribunalul Neamț, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/110/2018), cu influență asupra procedurii colective de recuperare a creanțelor de către creditorii înscriși la masa credală a debitoarei A. S.R.L.

Pe de altă parte, cererea reconvențională pune în discuție atât compensarea unor creanțe din insolvență, cât și, implicit, contestarea unei măsuri a administratorului judiciar de a nu încheia act adițional privind compensarea, chestiuni care vizează respectarea regulilor privind compensarea instituite prin Legea nr. 85/2014.

De altfel, se reține că aceleași pretenții din cererea reconvențională formulată de D. S.R.L. fac obiectul dosarelor nr. x/110/2018/a12 și x/110/2018/a18, aflate în competența judecătorului sindic și care, în mod evident, vor fi soluționate potrivit dispozițiilor privind legea insolvenței.

Față de toate considerentele de mai sus, este fără îndoială faptul că litigiul este specific materiei insolvenței, implicând dezlegarea unor chestiuni aferente acestei proceduri.

Instanța supremă reține că în procedura insolvenței toate aspectele litigioase sunt supuse controlului judecătorului sindic, rezolvarea lor unitară fiind esențială pentru a se asigura respectarea principiilor care guvernează această procedură.

Potrivit art. 120 C. proc. civ., „cererile în materia insolvenței sau concordatului preventiv sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărei circumscripție își are sediul debitorul”.

Instanța supremă constată că, prin încheierea din 10.03.2021, pronunțată în dosarul privind insolvența debitoarei A. S.R.L. nr. x/110/2018, Tribunalul Bacău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului la Tribunalul Neamț, urmare a admiterii cererii de strămutare.

Față de aceste împrejurări de fapt și de drept, se impune admiterea recursului pentru motivul de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ. și, în temeiul art. 497 alin. 1 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre soluționare în primă instanță la judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Neamț învestit cu soluționarea dosarului nr. x/110/2018 privind insolvența debitoarei A. S.R.L.

Analizarea criticilor subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. nu se mai impune, față de soluția de casare atrasă de incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ.

Potrivit art. 501 alin. 3 C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.