ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2758/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 22 octombrie 2012, în Dosar de insolvență nr. 44142/3/2009 înregistrat pe rolul Tribunalului București, reclamantul K.L. a chemat în judecată pe pârâta SC M.&K.C. SRL prin lichidator judiciar R.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța: 1. să se constate că este proprietar, în baza convenției de vânzare-cumpărare încheiată la 10 septembrie 2009, asupra apartamentului x din clădirea P., compus din trei camere și dependințe, în suprafață utilă de 92 mp și terasă de 55 mp (147 mp suprafață construită); 2. să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de înscris autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul sus-menționat; 3. să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare formulată la data de 16 ianuarie 2012, reclamantul a solicitat și înscrierea în CF Brașov, pe numele său, a dreptului de proprietate asupra apartamentului x din clădirea P., municipiul Brașov. Prin încheierea de la 29 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 44142/3/2009, Tribunalul București a dispus disjungerea cererii formulată de reclamantul K.L., fiind constituit Dosarul nr. 44393/3/2012. Prin încheierea de la 10 iunie 2013, Tribunalul București a admis excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a civilă a Tribunalului București și a dispus înaintarea cauzei către Secția a VI-a civilă a Tribunalului București. Pentru a dispune astfel, instanța a apreciat că soluționarea pricinii nu este de competența judecătorului sindic, cererea nefiind de natura celor prevăzute de Legea nr. 85/2006.

A reținut instanța că cererea nu este întemeiată pe dispozițiile art. 93 1 din lege pentru a atrage competența funcțională a judecătorului sindic și că, raportat la dispozițiile art. 11 alin. (1) din lege, acțiunea excede vădit competenței acestuia, care presupune coordonarea și supravegherea procedurii colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență. Întrucât acțiunea având ca obiect executarea unor antecontracte de vânzare-cumpărare nu valorifică o contestație sau obiecțiuni prevăzute de lege s-a apreciat că este de competența specială a instanței de drept comun. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. 44393/3/2012*. Prin Sentința civilă nr. 6020 din 7 octombrie 2013, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere obiectul cererii deduse judecății - pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil și Decizia în interesul legii nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, în determinarea competenței materiale de soluționare în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept patrimonial. Datorită faptului că evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară, acțiunea fiind asimilată acțiunilor patrimoniale, a căror competență de soluționare se determină prin raportare la valoarea obiectului cererii, în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., întrucât valoarea litigiului este de 312.720 lei, deci mai mică de 500 000 lei, s-a reținut competența de soluționare a judecătoriei și, raportat la art. 7 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia cererea îndreptată împotriva unei persoane de drept privat se face la instanța de la sediul principal, a Judecătoriei Sectorului 3 București. A avut în vedere instanța și incidența dispozițiilor art. 158 și art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr. 56657/301/2013. Prin Sentința civilă nr. 2178 din 18 februarie 2014, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția de necompetență materială a judecătoriei; a declinat competența de judecată a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VII-a civilă; în temeiul art. 22 alin. (2) C. proc.

civ. a constatat intervenit conflict negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel București. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, raportat la dispozițiile art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și art. 159 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 134 C. proc. civ., ca ulterior primei zile de înfățișare - 21 ianuarie 2013 - instanța întâi sesizată cu soluționarea cererii nu mai era îndreptățită a pune în discuție competența, fie și funcțională de soluționare a cauzei. A apreciat instanța că și pentru cazul în care excepția de necompetență poartă asupra competenței funcționale, creație doctrinară, asimilată noțiunii de competență în general, devin incidente dispozițiile art. 159 1 C. proc.

civ., excepția neputând fi invocată oricând în cursul procesului. De asemenea, în definirea primei zile de înfățișare, conform art. 134 C. proc. civ., s-a apreciat că în cursul procesului, în primă instanță, poate fi reținută din punct de vedere procesual o primă zi de înfățișare unică, în fața instanței inițial sesizate. Raportat la aceste argumente, instanța a opinat că măsura declinării competenței, ulterior scoaterii dosarului de pe rolul secției a VII-a civilă și înaintării spre competentă soluționare către secția a VI-a civilă a Tribunalului București, a fost dispusă cu nerespectarea art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care secția a VII-a civilă a Tribunalului București devenise competentă material să soluționeze acțiunea.

Cu privire la competența materială de soluționare a cauzei, s-a reținut că acesta revine Tribunalului București, secția a VII-a civilă, în considerarea dispozițiilor art. 2 pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 6 alin. (1) și art. 93 1 din Legea nr. 85/2006, apreciindu-se că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul, chiar dacă nu s-a prevalat expres de dispozițiile incidente, contestă activitatea lichidatorului judiciar care refuză încheierea contractului de vânzare-cumpărare și a înțeles să sesizeze instanța învestită cu soluționarea procedurii insolvenței.

Învestită cu pronunțarea regulatorului de competență, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București, pentru următoarele considerente: Obiectul cererii de chemare în judecată, cu privire la competența căreia instanța este ținută a se pronunța, vizează constatarea dreptului de proprietate, în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare din 10 septembrie 2009, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de înscris autentic de vânzare-cumpărare, temeiul de drept fiind art. 1295 C. civ., art. 969 C. civ., art. 948 și urm. C. civ., art. 5 alin. (2) Titlul X - Legea nr. 247/2005 (abrogat prin art. 230 lit. a) Legea nr. 71/2011).

În cauză este în discuție și incidența dispozițiilor art. 93 Legea nr. 85/2006, potrivit cărora obligațiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă prețul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărator; prețul nu este inferior valorii de piață a bunului; bunul nu are o importanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare. Din motivarea cererii de chemare în judecată a rezultat că reclamantul se regăsește în prima ipoteză, în care prețul a fost achitat și bunul se află deja în posesia acestuia.

Cu privire la natura excepției de necompetență funcțională și la incidența dispozițiilor art. 159 1 C. proc. civ., se constată că atât jurisprudența (Decizia nr. 15/2007 - Înalta Curte de Casație și Justiție), cât și doctrina au definit împărțirea pe secții, prin raportare la specializările diferite reglementate de lege, ca o chestiune de organizare a instanței, în privința căreia operează principiile repartizării aleatorii a cauzelor și continuității instanței. Denumirea generică de "competență funcțională" nu este, în sine, suficientă pentru a asimila o problemă legată de greșita repartizare sau înregistrare a cererii, pe rolul uneia dintre secțiile aceleiași instanțe, competenței de soluționare, ca aptitudine recunoscută unei instanțe judecătorești de a judeca o anumită pricină.

Competența funcțională a fost definită ca un incident legat de compunerea și constituirea instanței și nu ca o chestiune legată de competența de soluționare cauzei. Prin urmare, greșita înregistrare a cererii pe rolul altei secții a aceleiași instanțe decât cea specializată în anumite materii, chiar și în temeiul legii, constituie o problemă organizatorică, fără ca excepției să i se poată opune dispozițiile art. 159 1 C. proc. civ. Rezultă că pentru încheierea de la 10 iunie 2013, pronunțată de către judecătorul sindic, secția a VII-a civilă a Tribunalului București, în Dosar nr. 44393/3/2012, este irelevant, raportat la art. 159 1 C. proc. civ., faptul că s-a dispus asupra competenței funcționale ulterior primei zile de înfățișare, prin măsura dispusă fiind soluționat un incident asimilat compunerii și constituirii instanței și nu privind competența acesteia.

Cât privește excepția de necompetență materială de soluționare a pricinii, invocată la 7 octombrie 2013, soluționată prin Sentința civilă nr. 6020 din 7 octombrie 2013 de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 134 C. proc. civ. ulterior transpunerii cauzei pe rolul secției competente funcțional, chiar și în lipsa unei dispoziții similare celei prevăzute de art. 160 C. proc. civ., s-a apreciat că actele îndeplinite de instanța necompetentă funcțional sunt nule cu excepția dovezilor administrate, în măsura în care instanța competentă nu dispune refacerea lor, astfel că nu se poate reține în nici un caz existența unei "prime zile de înfățișare unice". Instanța sesizată prin încheierea de dezînvestire este îndreptățită și obligată să își cenzureze propria competență în condițiile prevăzute de art. 159 1 C. proc.

civ. Cu privire la competența funcțională și materială de soluționare a pricinii, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 93 1 Legea nr. 85/2006. Din interpretarea dispozițiilor menționate, coroborat cu dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2006, reținând faptul că legiuitorul limitează competența judecătorului sindic la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței, se constată că cererea având ca obiect constatarea dreptului de proprietate și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare nu poate fi valorificată în procedura insolvenței, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu s-a prevalat de dispozițiile speciale. Reclamanta nu a apelat la procedura prevăzută de art. 93 1 din Legea nr. 85/2006, nu a sesizat administratorul judiciar cu cerere de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, pentru ca refuzul acestuia să fie supus controlului de legalitate al judecătorului sindic.

Pe de altă parte, instanța, fie și în temeiul rolului activ, este ținută a respecta principiul disponibilității, nefiindu-i îngăduit a schimba temeiul de drept al cererii precizat cu claritate și fără echivoc. În cauză, față de valoarea obiectului cererii, 312.720 lei, raportat la dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. 1865, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată - 22 octombrie 2012, precum și la dispozițiilor art. 7 alin. (1) C. proc. civ. 1865, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Sectorului 3 București. Împotriva acestei din urmă sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive: În mod nelegal, instanța a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006 privind competența instanței de insolvență în soluționarea cererii.

Argumentele care pledează pentru competența instanței de insolvență derivă din aplicarea corectă a Legii nr. 85/2006, precum și din situația de fapt care a determinat promovarea acțiunii. Potrivit art. 11 alin. (2) din lege, atribuțiunile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar, precum și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței și realizării scopului legii care, potrivit art. 2 din lege, constă în "instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență". Apartamentul în litigiu face parte din averea debitorului, iar valoarea bănească de înlocuire a intrat în patrimoniul acestui debitor, odată cu primirea prețului acestuia.

Convenția de vânzare materializată prin antecontract a fost încheiată cu reprezentanții de la acea dată ai debitorului și ea își produce efecte continuu, fiind opozabilă administratorului, lichidatorului și oricăror persoane care ar avea atribuțiuni de conducere. După deschiderea procedurii, administratorul și apoi lichidatorul judiciar aveau obligația să recunoască efectele convenției, conform art. 93 1 din Legea nr. 85/2006. Promovarea prezentei acțiuni este consecința neîndeplinirii acestei obligații. Atitudinea administratorului bazată pe o verificare sumară a situației a fost deosebit de subiectivă întrucât în multe situații similare a executat antecontractele, încheiind contracte de vânzare-cumpărare.

Temeiul juridic al acțiunii este constituit din dispozițiile dreptului comun în materie, întrucât convenția încheiată a creat efectele reglementate de codul civil. Intrarea în insolvență a societății debitoare atrage însă o competență specială a judecătorului sindic, întrucât "din momentul deschiderii procedurii insolvenței, întreaga avere este afectată scopului urmărit de procedură, validitatea actelor verificându-se implicit prin exercitarea atribuției judecătorului sindic de a controla activitatea administratorului". Argumentele curții de apel referitoare la incidența dispozițiilor art. 93 1 din Legea nr. 85/2006, justificate de împrejurarea că reclamantul nu a sesizat administratorul judiciar cu cerere de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, pentru ca refuzul acestuia să fie supus controlului de legalitate al judecătorului sindic, sunt greșite.

Așa cum s-a motivat în acțiune, reclamantul a fost obligat să apeleze la acest gen de acțiune după ce a constatat că administratorul judiciar a refuzat să-i încheie contractul de vânzare-cumpărare. În Dosarul de insolvență nr. 44142/3/2009 există nu numai cererea prin care solicita ca administratorul judiciar să-i încheie contractul, dar și notificarea din data de 9 august 2011, prin care solicita administratorului să întreprindă "toate măsurile necesare pentru perfectarea de urgență a contractului de vânzare-cumpărare și ridicarea ipotecii". Mai mult, reclamantul a formulat chiar și o plângere penală prin care reclama refuzul administratorului de a-i încheia contractul. În această plângere făcea referire la o altă notificare a sa din data de 20 iulie 2011, prin care cerea ca administratorul să stabilească o dată și un notar în vederea perfectării contractului.

Este adevărat că instanța curții de apel nu a avut la dispoziție aceste înscrisuri, dar situația de fapt rezulta din dosarul supus regulatorului de competență. De îndată ce administratorul judiciar nu a respectat legea, este nevoie de intervenția judecătorului sindic și nu a altui judecător pentru a proteja drepturile tuturor persoanelor care au fost afectate de deschiderea acestei proceduri. Pe de altă parte, în situația când bunul litigios ar fi fost vândut (cum s-a întâmplat într-o altă situație similară), cererea de anulare este evident că nu poate fi judecată de nimeni altcineva decât de judecătorul sindic, care în acest fel își exercită controlul asupra activității lichidatorului. De altfel, poziția lichidatorului cu privire la competența de soluționare a cererii de natura celei în litigiu a fost consecventă în sensul soluționării litigiului de către completul de insolvență al tribunalului.

Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea dedusă judecății, reclamantul a solicitat să se constatate calitatea sa de proprietar, în baza convenției de vânzare-cumpărare încheiată la data de 10 septembrie 2009 cu pârâta, asupra apartamentului x din clădirea P. și să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de înscris autentic de vânzare-cumpărare pentru acest imobil, invocând refuzul lichidatorului judiciar al pârâtei de a încheia contractul. Raportat la aceste limite ale învestirii instanței, în determinarea competenței materiale de soluționare a cauzei trebuie avute în vedere dispozițiile art 2 pct. 4 C. proc. civ., art. 6 alin. (1), art. 11 alin. (1) lit. i) și alin. (2), art. 93 1 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, art. 2 pct. 4 C. proc. civ. prevede că tribunalul judecă în orice alte materii date prin lege în competența sa, iar art. 6 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței statuează că: "Toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepția recursului prevăzut la art. 8, sunt de competența tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului comercial, în a cărui circumscripție își are sediul debitorul.

Dacă în cadrul tribunalului sau al tribunalului comercial a fost creată o secție specială de insolvență, acesteia îi aparține competența pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege." Conform art. 93 1 din Legea nr. 85/2006, "Obligațiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă: - prețul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător; - prețul nu este inferior valorii de piață a bunului; - bunul nu are o importanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare." De asemenea, potrivit art. 11 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 85/2006, "principalele atribuții ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentei legi, sunt judecarea contestațiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sau de lichidator", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "Atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței.

Atribuțiile manageriale aparțin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-și administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunității de către creditori, prin organele acestora." Or, prin prezenta acțiune, reclamantul contestă tocmai activitatea lichidatorului judiciar care refuză încheierea contractului de vânzare-cumpărare, după cum s-a invocat expres în motivarea acțiunii (Dosar 44393/3/2012, Tribunalul București, secția a VII-a civilă), iar potrivit art. 11 alin. (1) lit. i) și alin. (2) din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic are ca atribuții exercitarea controlului judecătoresc asupra activității lichidatorului judiciar, criticile în acest sens fiind fondate.

Este adevărat că reclamantul nu a invocat expres dispozițiile art. 93 1 din Legea nr. 85/2006, dar în cuprinsul acțiunii a făcut analiza acestora, justificându-și demersul judiciar inițiat prin aceea că bunul a fost predat, prețul a fost achitat, iar lichidatorul judiciar al promitentei-vânzătoare refuză să-i încheie contractul de vânzare-cumpărare, deci exact pe condițiile prevăzute de art. 93 1 din Legea nr. 85/2006. Prin urmare, acțiunea dedusă judecății nu este una de drept comun, ci este supusă procedurii speciale reglementate de Legea nr. 85/2006. De altfel, reclamantul a depus prezenta acțiune în cadrul Dosarului de insolvență nr. 44142/3/2009, urmărind, așadar, ca aceasta să-i fie soluționată pe calea procedurii speciale.

Faptul că reclamantul nu a invocat expres dispozițiile art. 93 1 din Legea nr. 85/2006 nu înseamnă ca aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, cum greșit a apreciat curtea de apel, ignorând că motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată se grefează tocmai pe condițiile art. 93 1 din Legea nr. 85/2006. Întrucât acțiunea reclamantului se circumscrie dispozițiilor art. 93 1 din Legea nr. 85/2006, prin ea contestându-se activitatea lichidatorului judiciar care refuză executarea obligațiilor rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare, iar exercitarea controlului judecătoresc asupra activității lichidatorului judiciar intră în competența judecătorului sindic, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. i) și alin. (2) din Legea nr. 85/2006, raportat la aceste dispoziții legale, competența de soluționare în primă instanță a cauzei revine Tribunalului București, secția a VII-a civilă - judecătorul sindic.

Având în vedere considerentele prezentate, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale sus-menționate, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamantului și va modifica sentința atacată, în sensul că va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VII-a civilă - judecătorul sindic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul K.L. împotriva Sentinței nr. 23 din 5 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Modifică sentința civilă în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul București, secția a VII-a civilă - judecătorul sindic. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL