ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2758/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2758/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 22 octombrie

2012, în Dosar de insolvență nr. 44142/3/2009 înregistrat pe rolul Tribunalului

București, reclamantul K.L. a chemat în judecată pe pârâta SC M.&K.C. SRL

prin lichidator judiciar R.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:

este proprietar, în baza convenției de vânzare-cumpărare încheiată la 10

septembrie 2009, asupra apartamentului x din clădirea P., compus din trei

camere și dependințe, în suprafață utilă de 92 mp și terasă de 55 mp (147 mp

suprafață construită);

hotărâre care să țină loc de înscris autentic de vânzare-cumpărare pentru

imobilul sus-menționat;

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea

completatoare formulată la data de 16 ianuarie 2012, reclamantul a solicitat și

înscrierea în CF Brașov, pe numele său, a dreptului de proprietate asupra

apartamentului x din clădirea P., municipiul Brașov.

Prin încheierea de la

29 octombrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 44142/3/2009, Tribunalul București

a dispus disjungerea cererii formulată de reclamantul K.L., fiind constituit

Dosarul nr. 44393/3/2012.

Prin încheierea de la

10 iunie 2013, Tribunalul București a admis excepția necompetenței funcționale

a secției a VI-a civilă a Tribunalului București și a dispus înaintarea cauzei

către Secția a VI-a civilă a Tribunalului București.

Pentru a dispune

astfel, instanța a apreciat că soluționarea pricinii nu este de competența

judecătorului sindic, cererea nefiind de natura celor prevăzute de Legea nr.

85/2006.

A reținut instanța că

cererea nu este întemeiată pe dispozițiile art. 93

1

din lege pentru

a atrage competența funcțională a judecătorului sindic și că, raportat la

dispozițiile art. 11 alin. (1) din lege, acțiunea excede vădit competenței

acestuia, care presupune coordonarea și supravegherea procedurii colective

pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență.

Întrucât acțiunea

având ca obiect executarea unor antecontracte de vânzare-cumpărare nu

valorifică o contestație sau obiecțiuni prevăzute de lege s-a apreciat că este

de competența specială a instanței de drept comun.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr.

44393/3/2012*.

Prin Sentința civilă

nr. 6020 din 7 octombrie 2013, Tribunalul București a admis excepția

necompetenței materiale a Tribunalului București și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a avut în vedere obiectul cererii deduse judecății - pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui

imobil și Decizia în interesul legii nr. 32/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, potrivit căreia, în determinarea competenței materiale de soluționare

în primă instanță și în căile de atac, sunt evaluabile în bani litigiile civile

și comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui

drept patrimonial.

Datorită faptului că

evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară, acțiunea fiind asimilată

acțiunilor patrimoniale, a căror competență de soluționare se determină prin

raportare la valoarea obiectului cererii, în cauză, în conformitate cu

dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., întrucât valoarea litigiului

este de 312.720 lei, deci mai mică de 500 000 lei, s-a reținut competența de

soluționare a judecătoriei și, raportat la art. 7 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit căruia cererea îndreptată împotriva unei persoane de drept privat se

face la instanța de la sediul principal, a Judecătoriei Sectorului 3 București.

A avut în vedere

instanța și incidența dispozițiilor art. 158 și art. 159 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ.

După declinare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, sub nr.

56657/301/2013.

Prin Sentința civilă

nr. 2178 din 18 februarie 2014, Judecătoria Sectorului 3 București a admis

excepția de necompetență materială a judecătoriei; a declinat competența de

judecată a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VII-a civilă; în

temeiul art. 22 alin. (2) C. proc. civ. a constatat intervenit conflict negativ

de competență și a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut, raportat la dispozițiile art. 159 alin. (1) pct. 2

C. proc. civ. și art. 159

1

C. proc. civ. coroborat cu art. 134 C.

proc. civ., ca ulterior primei zile de înfățișare - 21 ianuarie 2013 - instanța

întâi sesizată cu soluționarea cererii nu mai era îndreptățită a pune în

discuție competența, fie și funcțională de soluționare a cauzei.

A apreciat instanța

că și pentru cazul în care excepția de necompetență poartă asupra competenței

funcționale, creație doctrinară, asimilată noțiunii de competență în general,

devin incidente dispozițiile art. 159

1

C. proc. civ., excepția

neputând fi invocată oricând în cursul procesului.

De asemenea, în

definirea primei zile de înfățișare, conform art. 134 C. proc. civ., s-a

apreciat că în cursul procesului, în primă instanță, poate fi reținută din

punct de vedere procesual o primă zi de înfățișare unică, în fața instanței

inițial sesizate.

Raportat la aceste

argumente, instanța a opinat că măsura declinării competenței, ulterior

scoaterii dosarului de pe rolul secției a VII-a civilă și înaintării spre

competentă soluționare către secția a VI-a civilă a Tribunalului București, a

fost dispusă cu nerespectarea art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ., în

condițiile în care secția a VII-a civilă a Tribunalului București devenise

competentă material să soluționeze acțiunea.

Cu privire la

competența materială de soluționare a cauzei, s-a reținut că acesta revine

Tribunalului București, secția a VII-a civilă, în considerarea dispozițiilor

art. 2 pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 6 alin. (1) și art. 93

1

din Legea nr. 85/2006, apreciindu-se că prin cererea de chemare în judecată,

reclamantul, chiar dacă nu s-a prevalat expres de dispozițiile incidente,

contestă activitatea lichidatorului judiciar care refuză încheierea

contractului de vânzare-cumpărare și a înțeles să sesizeze instanța învestită

cu soluționarea procedurii insolvenței.

Învestită cu

pronunțarea regulatorului de competență, Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Sectorului 3 București, pentru următoarele considerente:

Obiectul cererii de

chemare în judecată, cu privire la competența căreia instanța este ținută a se

pronunța, vizează constatarea dreptului de proprietate, în temeiul

antecontractului de vânzare-cumpărare din 10 septembrie 2009, pronunțarea unei

hotărâri care să țină loc de înscris autentic de vânzare-cumpărare, temeiul de

drept fiind art. 1295 C. civ., art. 969 C. civ., art. 948 și urm. C. civ., art.

5 alin. (2) Titlul X - Legea nr. 247/2005 (abrogat prin art. 230 lit. a) Legea

nr. 71/2011).

În cauză este în

discuție și incidența dispozițiilor art. 93 Legea nr. 85/2006, potrivit cărora

obligațiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă,

anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul-vânzător intră în

procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la

cererea promitentului-cumpărător, dacă prețul contractual a fost achitat

integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia

promitentului-cumpărator; prețul nu este inferior valorii de piață a bunului;

bunul nu are o importanță determinantă pentru reușita unui plan de

reorganizare.

Din motivarea cererii

de chemare în judecată a rezultat că reclamantul se regăsește în prima ipoteză,

în care prețul a fost achitat și bunul se află deja în posesia acestuia.

Cu privire la natura

excepției de necompetență funcțională și la incidența dispozițiilor art. 159

1

C. proc. civ., se constată că atât jurisprudența (Decizia nr. 15/2007 - Înalta

Curte de Casație și Justiție), cât și doctrina au definit împărțirea pe secții,

prin raportare la specializările diferite reglementate de lege, ca o chestiune

de organizare a instanței, în privința căreia operează principiile repartizării

aleatorii a cauzelor și continuității instanței.

Denumirea generică de

"competență funcțională" nu este, în sine, suficientă pentru a

asimila o problemă legată de greșita repartizare sau înregistrare a cererii, pe

rolul uneia dintre secțiile aceleiași instanțe, competenței de soluționare, ca

aptitudine recunoscută unei instanțe judecătorești de a judeca o anumită

pricină.

Competența

funcțională a fost definită ca un incident legat de compunerea și constituirea

instanței și nu ca o chestiune legată de competența de soluționare cauzei.

Prin urmare, greșita

înregistrare a cererii pe rolul altei secții a aceleiași instanțe decât cea

specializată în anumite materii, chiar și în temeiul legii, constituie o

problemă organizatorică, fără ca excepției să i se poată opune dispozițiile

art. 159

1

C. proc. civ.

Rezultă că pentru

încheierea de la 10 iunie 2013, pronunțată de către judecătorul sindic, secția

a VII-a civilă a Tribunalului București, în Dosar nr. 44393/3/2012, este

irelevant, raportat la art. 159

1

C. proc. civ., faptul că s-a dispus

asupra competenței funcționale ulterior primei zile de înfățișare, prin măsura

dispusă fiind soluționat un incident asimilat compunerii și constituirii

instanței și nu privind competența acesteia.

Cât privește excepția

de necompetență materială de soluționare a pricinii, invocată la 7 octombrie

2013, soluționată prin Sentința civilă nr. 6020 din 7 octombrie 2013 de către

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cu privire la aplicarea

dispozițiilor art. 134 C. proc. civ. ulterior transpunerii cauzei pe rolul

secției competente funcțional, chiar și în lipsa unei dispoziții similare celei

prevăzute de art. 160 C. proc. civ., s-a apreciat că actele îndeplinite de

instanța necompetentă funcțional sunt nule cu excepția dovezilor administrate,

în măsura în care instanța competentă nu dispune refacerea lor, astfel că nu se

poate reține în nici un caz existența unei "prime zile de înfățișare

unice".

Instanța sesizată

prin încheierea de dezînvestire este îndreptățită și obligată să își cenzureze

propria competență în condițiile prevăzute de art. 159

1

C. proc. civ.

Cu privire la

competența funcțională și materială de soluționare a pricinii, în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 93

1

Legea nr. 85/2006.

Din

interpretarea dispozițiilor menționate, coroborat cu dispozițiile art. 11 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 85/2006, reținând faptul că legiuitorul limitează

competența judecătorului sindic la procesele și cererile de natură judiciară

aferente procedurii insolvenței, se constată că cererea având ca obiect

constatarea dreptului de proprietate și pronunțarea unei hotărâri care să țină

loc de act de vânzare-cumpărare nu poate fi valorificată în procedura

insolvenței, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu s-a prevalat de

dispozițiile speciale.

Reclamanta nu a

apelat la procedura prevăzută de art. 93

1

din Legea nr. 85/2006, nu

a sesizat administratorul judiciar cu cerere de încheiere a contractului de

vânzare-cumpărare, pentru ca refuzul acestuia să fie supus controlului de

legalitate al judecătorului sindic.

Pe de altă parte,

instanța, fie și în temeiul rolului activ, este ținută a respecta principiul

disponibilității, nefiindu-i îngăduit a schimba temeiul de drept al cererii

precizat cu claritate și fără echivoc.

În cauză, față de

valoarea obiectului cererii, 312.720 lei, raportat la dispozițiile art. 2 pct.

1 lit. b) C. proc. civ. 1865, în vigoare la data formulării cererii de chemare

în judecată - 22 octombrie 2012, precum și la dispozițiilor art. 7 alin. (1) C.

proc. civ. 1865, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei

Sectorului 3 București.

Împotriva acestei din

urmă sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, criticând-o

pentru următoarele motive:

În mod nelegal,

instanța a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 11 din

Legea nr. 85/2006 privind competența instanței de insolvență în soluționarea

cererii.

Argumentele care

pledează pentru competența instanței de insolvență derivă din aplicarea corectă

a Legii nr. 85/2006, precum și din situația de fapt care a determinat

promovarea acțiunii.

Potrivit art. 11

alin. (2) din lege, atribuțiunile judecătorului sindic sunt limitate la

controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar, precum și la

procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței și

realizării scopului legii care, potrivit art. 2 din lege, constă în

"instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului

debitorului aflat în insolvență".

Apartamentul în

litigiu face parte din averea debitorului, iar valoarea bănească de înlocuire a

intrat în patrimoniul acestui debitor, odată cu primirea prețului acestuia.

Convenția de vânzare materializată prin antecontract a fost încheiată cu

reprezentanții de la acea dată ai debitorului și ea își produce efecte

continuu, fiind opozabilă administratorului, lichidatorului și oricăror

persoane care ar avea atribuțiuni de conducere.

După deschiderea

procedurii, administratorul și apoi lichidatorul judiciar aveau obligația să

recunoască efectele convenției, conform art. 93

1

din Legea nr.

85/2006.

Promovarea prezentei

acțiuni este consecința neîndeplinirii acestei obligații. Atitudinea

administratorului bazată pe o verificare sumară a situației a fost deosebit de

subiectivă întrucât în multe situații similare a executat antecontractele,

încheiind contracte de vânzare-cumpărare.

Temeiul juridic al

acțiunii este constituit din dispozițiile dreptului comun în materie, întrucât

convenția încheiată a creat efectele reglementate de codul civil.

Intrarea în

insolvență a societății debitoare atrage însă o competență specială a

judecătorului sindic, întrucât "din momentul deschiderii procedurii

insolvenței, întreaga avere este afectată scopului urmărit de procedură,

validitatea actelor verificându-se implicit prin exercitarea atribuției

judecătorului sindic de a controla activitatea administratorului".

Argumentele curții de

apel referitoare la incidența dispozițiilor art. 93

1

din Legea nr.

85/2006, justificate de împrejurarea că reclamantul nu a sesizat

administratorul judiciar cu cerere de încheiere a contractului de

vânzare-cumpărare, pentru ca refuzul acestuia să fie supus controlului de

legalitate al judecătorului sindic, sunt greșite.

Așa cum s-a motivat

în acțiune, reclamantul a fost obligat să apeleze la acest gen de acțiune după

ce a constatat că administratorul judiciar a refuzat să-i încheie contractul de

vânzare-cumpărare.

În Dosarul de

insolvență nr. 44142/3/2009 există nu numai cererea prin care solicita ca

administratorul judiciar să-i încheie contractul, dar și notificarea din data

de 9 august 2011, prin care solicita administratorului să întreprindă

"toate măsurile necesare pentru perfectarea de urgență a contractului de

vânzare-cumpărare și ridicarea ipotecii".

Mai mult, reclamantul

a formulat chiar și o plângere penală prin care reclama refuzul

administratorului de a-i încheia contractul. În această plângere făcea referire

la o altă notificare a sa din data de 20 iulie 2011, prin care cerea ca

administratorul să stabilească o dată și un notar în vederea perfectării

contractului.

Este adevărat că

instanța curții de apel nu a avut la dispoziție aceste înscrisuri, dar situația

de fapt rezulta din dosarul supus regulatorului de competență.

De îndată ce

administratorul judiciar nu a respectat legea, este nevoie de intervenția

judecătorului sindic și nu a altui judecător pentru a proteja drepturile

tuturor persoanelor care au fost afectate de deschiderea acestei proceduri.

Pe de altă parte, în

situația când bunul litigios ar fi fost vândut (cum s-a întâmplat într-o altă

situație similară), cererea de anulare este evident că nu poate fi judecată de

nimeni altcineva decât de judecătorul sindic, care în acest fel își exercită

controlul asupra activității lichidatorului.

De altfel, poziția

lichidatorului cu privire la competența de soluționare a cererii de natura

celei în litigiu a fost consecventă în sensul soluționării litigiului de către

completul de insolvență al tribunalului.

Examinând sentința

atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea dedusă

judecății, reclamantul a solicitat să se constatate calitatea sa de proprietar,

în baza convenției de vânzare-cumpărare încheiată la data de 10 septembrie 2009

cu pârâta, asupra apartamentului x din clădirea P. și să se pronunțe o hotărâre

care să țină loc de înscris autentic de vânzare-cumpărare pentru acest imobil,

invocând refuzul lichidatorului judiciar al pârâtei de a încheia contractul.

Raportat la aceste

limite ale învestirii instanței, în determinarea competenței materiale de

soluționare a cauzei trebuie avute în vedere dispozițiile art 2 pct. 4 C. proc.

civ., art. 6 alin. (1), art. 11 alin. (1) lit. i) și alin. (2), art. 93

1

din Legea nr. 85/2006.

Astfel, art. 2 pct. 4

C. proc. civ. prevede că tribunalul judecă în orice alte materii date prin lege

în competența sa, iar art. 6 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenței statuează că: "Toate procedurile prevăzute de prezenta lege,

cu excepția recursului prevăzut la art. 8, sunt de competența tribunalului sau,

dacă este cazul, a tribunalului comercial, în a cărui circumscripție își are

sediul debitorul. Dacă în cadrul tribunalului sau al tribunalului comercial a

fost creată o secție specială de insolvență, acesteia îi aparține competența

pentru derularea procedurilor prevăzute de prezenta lege."

Conform art. 93

1

din Legea nr. 85/2006, "Obligațiile rezultând dintr-un antecontract de

vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care

promitentul-vânzător intră în procedură, vor fi executate de către

administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului-cumpărător, dacă:

- prețul contractual

a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află

în posesia promitentului-cumpărător;

- prețul nu este

inferior valorii de piață a bunului;

- bunul nu are o

importanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare."

De asemenea, potrivit

art. 11 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 85/2006, "principalele atribuții

ale judecătorului-sindic, în cadrul prezentei legi, sunt judecarea

contestațiilor debitorului, ale comitetului creditorilor ori ale oricărei

persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar sau

de lichidator", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol,

"Atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc

al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la

procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței.

Atribuțiile manageriale aparțin administratorului judiciar ori lichidatorului

sau, în mod excepțional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de

a-și administra averea. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul

oportunității de către creditori, prin organele acestora."

Or, prin prezenta

acțiune, reclamantul contestă tocmai activitatea lichidatorului judiciar care

refuză încheierea contractului de vânzare-cumpărare, după cum s-a invocat

expres în motivarea acțiunii (Dosar 44393/3/2012, Tribunalul București, secția

a VII-a civilă), iar potrivit art. 11 alin. (1) lit. i) și alin. (2) din Legea

nr. 85/2006, judecătorul sindic are ca atribuții exercitarea controlului

judecătoresc asupra activității lichidatorului judiciar, criticile în acest

sens fiind fondate.

Este adevărat că

reclamantul nu a invocat expres dispozițiile art. 93

1

din Legea nr.

85/2006, dar în cuprinsul acțiunii a făcut analiza acestora, justificându-și

demersul judiciar inițiat prin aceea că bunul a fost predat, prețul a fost

achitat, iar lichidatorul judiciar al promitentei-vânzătoare refuză să-i

încheie contractul de vânzare-cumpărare, deci exact pe condițiile prevăzute de

art. 93

1

din Legea nr. 85/2006.

Prin urmare, acțiunea

dedusă judecății nu este una de drept comun, ci este supusă procedurii speciale

reglementate de Legea nr. 85/2006. De altfel, reclamantul a depus prezenta

acțiune în cadrul Dosarului de insolvență nr. 44142/3/2009, urmărind, așadar,

ca aceasta să-i fie soluționată pe calea procedurii speciale.

Faptul că reclamantul

nu a invocat expres dispozițiile art. 93

1

din Legea nr. 85/2006 nu

înseamnă ca aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, cum greșit a apreciat

curtea de apel, ignorând că motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată

se grefează tocmai pe condițiile art. 93

1

din Legea nr. 85/2006.

Întrucât acțiunea

reclamantului se circumscrie dispozițiilor art. 93

1

din Legea nr.

85/2006, prin ea contestându-se activitatea lichidatorului judiciar care refuză

executarea obligațiilor rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare,

iar exercitarea controlului judecătoresc asupra activității lichidatorului

judiciar intră în competența judecătorului sindic, potrivit dispozițiilor art.

11 alin. (1) lit. i) și alin. (2) din Legea nr. 85/2006, raportat la aceste

dispoziții legale, competența de soluționare în primă instanță a cauzei revine

Tribunalului București, secția a VII-a civilă - judecătorul sindic.

Având în vedere

considerentele prezentate, reținând că hotărârea atacată a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale sus-menționate, în

temeiul art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul reclamantului și va modifica sentința atacată,

în sensul că va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția a VII-a civilă - judecătorul sindic.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantul K.L. împotriva Sentinței nr. 23 din 5 mai 2014

a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Modifică sentința

civilă în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalul București, secția a VII-a civilă - judecătorul sindic.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2014.

Procesat de GGC - CL