ÎCCJ, Decizia nr. 306/2011

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2107 din 8 decembrie 2009 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul V.A. împotriva rezoluției nr. 1647/P/2007 din 24 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, și s-a menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin rezoluția nr. 1647/P/2007 din 24 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații procurori M.M. și V.C., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj , sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247 și art. 249 C. pen. Împotriva acestei rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 5285/2567/II/2/2009 din 1 iunie 2009. Procurorii au reținut că modul de soluționare a unei plângeri penale nu poate constitui temei pentru atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluția criticată, pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de atac prevăzută de art. 278 și art. 278 1 C. proc.

pen. În temeiul art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluției nr. 1647/P/2007 din 24 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 2107 din 8 decembrie 2009 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existența unor indicii din care să rezulte săvârșirea infracțiunilor reclamate. Împotriva sentinței de respingere a plângerii, petenții V.A., V.F. și SC M.I. SRL au declarat recurs, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar (filele 9 - 10), solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu valorificarea actelor probatorii.

Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate de petenți nu sunt fondate. Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați M.M. și V.C. , ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247 și art. 249 C. pen. În cauza de față, magistrații intimați M.M. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și V.C. - procuror general adjunct la aceeași unitate de parchet și-au exercitat atribuțiile cu care au fost investiți, analizând plângerile formulate și probele administrate în scopul aflării adevărului și dispunând soluții, conform convingerilor lor obiective și nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse acestora nu sunt întemeiate, simplele afirmații și aprecieri subiective ale petenților, nesusținute de probe, neafectând temeinicia soluțiilor pronunțate.

În speță, magistrații procurori au emis rezoluții de respingere a plângerilor în concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la termenul de soluționare și temeiul juridic privind plângerile contra soluției, iar emiterea de soluții nefavorabile petentului, nu conferă automat date sau indicii cu privire la săvârșirea unor fapte penale, având în vedere faptul că acesta avea posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc. Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați, ar fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247 și art. 249 C. pen., în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

Criticile recurenților petenți reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei instanțe. În consecință, soluția primei instanțe de respingere a plângerii petenților împotriva rezoluției nr. 1647/P/2007 din 24 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, este legală și temeinică. Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petenții V.A., V.F.

și SC M.I. SRL împotriva sentinței primei instanțe. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenții petenți vor fi obligați la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de petenții V.A., V.F. și SC M.I. SRL împotriva sentinței nr. 2107 din 8 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 5101/1/2009. Obligă recurenții petenți la plata sumei de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 mai 2011.