ÎCCJ, Decizia nr. 310/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1740 din 27 octombrie 2009

a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca

nefondată, plângerea formulată de petentul T.M. împotriva rezoluției nr. 412/P/2008

din 24 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția urmărire penală și criminalistică, și s-a menținut rezoluția

atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

rezoluția nr. 412/P/2008 din 24 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a

dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. 6 raportat la art. 10 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistratul procuror F.G.,

din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj

,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 289 C. pen.

Împotriva acestei

rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 5301/2545/II/2/2009

din 1 iunie 2009.

Procurorii au reținut

că modul de soluționare a unei plângeri penale nu poate constitui temei pentru

atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluția criticată,

pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de

atac prevăzută de art. 278 și art. 278

1

C. proc. pen.

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere

împotriva rezoluției nr. 412/P/2008 din 24 aprilie 2009 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 1740

din 27 octombrie 2009 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cu motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existența

unor indicii din care să rezulte săvârșirea infracțiunii reclamate.

Împotriva sentinței

de respingere a plângerii, petentul T.M. a declarat recurs, potrivit motivelor

de recurs depuse în scris la dosar (filele 2 - 3), solicitând admiterea

recursului, casarea sentinței atacate, desființarea rezoluțiilor și reluarea

cercetării faptei.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din analiza actelor

premergătoare efectuate nu a rezultat că intimatul magistrat F.G.

,

ar

fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a

infracțiunii de fals intelectual.

În cauza de față,

magistratul intimat F.G., în calitate de procuror din cadrul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Cluj, și-a exercitat atribuțiile cu care a fost investit,

analizând plângerea formulată și probele administrate în scopul aflării

adevărului și dispunând soluții, conform convingerilor lui obiective și

nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse

acestuia nu sunt întemeiate, simplele afirmații și aprecieri subiective ale

petentului, nesusținute de probe, neafectând temeinicia soluțiilor pronunțate.

În speță, magistratul

procuror F.G. a emis rezoluția de respingere a plângerii în concordanță cu

probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la

termenul de soluționare și temeiul juridic privind plângerile contra soluției,

iar emiterea de soluții nefavorabile petentului, nu conferă automat date sau

indicii cu privire la săvârșirea unor fapte penale, având în vedere faptul că

acesta avea posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc.

Deoarece din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimatul magistrat, ar fi

săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a infracțiunii

prevăzută de art. 289 C. pen., în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de acesta.

Criticile

recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală

adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a

și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au

dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

În consecință,

soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva

rezoluției nr. 412/P/2008 din 24 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, este

legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul T.M. împotriva sentinței primei

instanțe.

Conform art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul T.M. împotriva sentinței nr. 1740 din

27 octombrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 5209/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 mai 2011.