ÎCCJ, Decizia nr. 181/2011

Ședința publică de la 28 martie 2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

1851 din 9 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 4183/1/2009 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea

formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 1131/P/2008 din 15 aprilie

2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția

Urmărire Penală și Criminalistică, și s-a menținut rezoluția atacată, cu

obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

nr. 1131/P/2008 din 15 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus în

baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C.

proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistratul procuror P.G. din

cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara

,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

Împotriva acestei

rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 4889/2325/II/2/2010

din 11 mai 2009.

Procurorii au reținut

că modul de soluționare a unei plângeri penale nu poate constitui temei pentru

atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluția criticată,

pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de

atac prevăzută de art. 278 și art. 278

1

C. proc. pen.

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere

împotriva rezoluției nr. 1131/P/2008 din 15 aprilie 2009 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și

criminalistică, plângere care a fost respinsă, ca nefondată prin sentința nr. 1851

din 9 noiembrie 2009 a Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cu motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existența

unor indicii din care să rezulte săvârșirea infracțiunilor reclamate.

Împotriva sentinței

de respingere a plângerii, petentul A.I. a declarat recurs, potrivit motivelor

de recurs depuse în scris la dosar (fila 12), solicitând admiterea recursului,

casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu valorificarea actelor

probatorii.

S-a susținut, în

esență, că: sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 10

lit. j), art. 62, art. 277, art. 278

1

alin. (2) și art. 12 C. proc.

pen., art. 6 din Legea nr. 304/2004 și art. 21 din Constituția României.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din analiza actelor

premergătoare efectuate nu a rezultat că intimatul magistrat P.G.

,

ar

fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În cauza de față,

magistratul intimat P.G., în calitate de procuror din cadrul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara, și-a exercitat atribuțiile cu care a fost

investit, analizând plângerea formulată și probele administrate în scopul

aflării adevărului și dispunând soluții, conform convingerilor lui obiective și

nepărtinitoare, astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse

acestuia nu sunt întemeiate, simplele afirmații și aprecieri subiective ale

petentului, nesusținute de probe, neafectând temeinicia soluțiilor pronunțate.

În speță, magistratul procuror P.G.

a emis rezoluția de respingere a plângerii în concordanță cu probatoriile administrate,

cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la termenul de soluționare și

temeiul juridic privind plângerile contra soluției, iar emiterea de soluții

nefavorabile petentului, nu conferă automat date sau indicii cu privire la

săvârșirea unor fapte penale, având în vedere faptul că acesta avea

posibilitatea exercitării căilor de control judecătoresc.

Din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimatul magistrat, în

exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor

legale ale unei persoane, așa încât în mod corect s-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de acesta.

În ceea ce privesc

susținerile recurentului petent, în sensul nerespectării termenelor prevăzute

de art. 277 C. proc. pen., sunt neîntemeiate, având în vedere caracterul de

recomandare al normelor cuprinse în conținutul acestor dispoziții legale.

Soluția pronunțată de

prima instanță nu reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 21 din

Constituția României, întrucât instanța a procedat la o riguroasă interpretare

a normelor arătate, limitarea dreptului de a acționa în instanță și

condiționarea exercitării acestuia de îndeplinirea unor cerințe legale

neconstituind o îngrădire a accesului liber la justiție.

Criticile

recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală

adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acestei, după cum s-a și

demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au

dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

În consecință,

soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva

rezoluției nr. 1131/P/2008 din 15 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, este

legală și temeinică.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I.

împotriva sentinței nr. 1851 din 9 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4183/1/2009.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata

sumei de 300 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1851 din 9

noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 4183/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.