ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 467/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 467/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 9489 din 8 octombrie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială s-a respins

acțiunea promovată de reclamanta SC U. SA în contradictoriu cu pârâta B.C.R.,

ca neîntemeiată.

Reclamanta a

solicitat prin acțiunea formulată ca instanța să constate nulitatea notificării

din 18 ianuarie 2010 denumită „scrisoare de cesiune a încasării din acreditiv”;

să dispună repunerea părților în situația anterioară prin obligarea pârâtei la

plata sumei de 43.184,77 euro, virată către U.L.R. SRL din acreditivul deschis

la B.C.R. în favoarea reclamantei; să oblige pârâta la plata sumei de 4010,28 euro

cu titlu de daune pentru virarea cu întârziere din același acreditiv a sumei de

1.276.000 euro în contul SC T.B. SRL.

Instanța de fond a

reținut că pârâta B.C.R. a avizat deschiderea unui acreditiv irevocabil în

favoarea reclamantei având ca ordonator emitent B.A. pentru suma de 1.595.000 euro

cu dată de expirare 25 decembrie 2008.

Urmare a unui

contract de asociere pe care reclamanta l-a încheiat cu SC T.B., aceasta s-a

obligat să execute mașina pe care reclamanta s-a obligat să o livreze unei

societăți indiene, reclamanta urmând ca din prețul obținut să restituie

coasociatei sale aportul de 1.000.000 de euro constituit prin credit bancar de

la R.B., comisioanele și dobânzile fiind în sarcina reclamantei. În acest scop

reclamanta a cesionat către SC T.B. 70% din creanța de încasat de la

cumpărătorul mașinii iar cesionara, la rândul ei, s-a obligat să o cesioneze cu

titlu de garanție pentru credit, dobânzi și comisioane, sumă ce trebuia

restituită în 3 zile.

Plata a 90 de

procente din acreditivul deschis la B.C.R., din valoarea totală de 1.435.500 euro,

urma a fi făcută în baza prezentării anumitor documente conform pct. 46 A din

acreditiv.

Instanța de fond a

reținut că nici până la data de 1 februarie 2010 între reclamantă și

transportator nu s-a încheiat un contract de transport, culpa fiind a

reclamantei pentru emiterea scrisorii de cesiune a încasării din acreditiv, nu

pârâtei. De asemenea, nici faptul că transportatorul a condiționat eliberarea

conosamentului de semnarea unui contract de cesiune pentru suma de 43.187,77 euro

nu este imputabil pârâtei, deoarece în scrisoarea de cesiune a încasării din

acreditiv nr. 1737 din 18 ianuarie 2010 se face referire la existența unui

contract de cesiune din 14 ianuarie 2010. Deoarece copia de la dosar nu era

certificată, instanța n-a putut aprecia dacă în realitate actul este semnat sau

nu de reclamantă. În plus, nu s-a dovedit dacă reclamantei i s-a ridicat dreptul

de a-și administra averea.

Cu privire la al

doilea capăt de cerere s-a reținut pe baza probelor că pârâta a efectuat plata

către SC T.B. la 4 februarie 2010, cu respectarea termenului de 5 zile bancare

prevăzut de art. 14 lit. b) din Publicația 600 a Camerei Internaționale de

Comerț de la Paris care reglementează acreditivele documentare, și această

cerere fiind apreciată ca neîntemeiată.

Reclamanta –

societate în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar a declarat

apel împotriva sentinței pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelanta a criticat

reținerile instanței cu privire la întemeierea soluției pe legalitatea

notificării cesiunii de către SC U.L.R. SRL întrucât nu acesta era obiectul

acțiunii; neîncheierea contractului de transport până la data de 1 februarie

2010 nu justifică atribuirea culpei pentru semnarea scrisorii de cesiune iar

instanța a ignorat faptul că prin adresa din 26 ianuarie 2010 SC U. SA prin

reprezentant statutar și administrator judiciar a revocat scrisoarea de

cesiune. Culpa aparține pârâtei întrucât nu a depus diligențele impuse de lege

(art. 80 alin. (2), art. 81 și art. 85 alin. (3) din Legea nr. 99/1999), anume

de verificare a existenței contractului de cesiune și a conformității

semnăturii debitorului.

De altfel, debitorul

aflat în insolvență nu are dreptul să efectueze operațiuni fără autorizarea

administratorului judiciar conform art. 20, 103, 46 din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, greșit

s-a reținut că termenul de 5 zile bancare începe să curgă de la anunțul exportatorului

privind efectuarea plății de către banca importatorului.

Prin Decizia nr. 306

din 7 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială a admis

apelul declarat de reclamantă, împotriva sentinței pe care a schimbat-o în tot,

în sensul că a admis cererea și a constatat nulitatea notificării nr. 1737 din 18

ianuarie 2010 intitulată „scrisoare de cesiune a încasării din acreditiv”

adresată de reclamata SC U. SA pârâtei; a dispus repunerea părților în situația

anterioară, prin obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de

43.184,77 euro și la 4010,28 lei cu titlu de daune.

Instanța de apel a

reținut că primul capăt de cerere este întemeiat deoarece reclamanta a depus

documentele enumerate la art. 46/ A din acreditiv la data de 18 ianuarie 2010,

conform scrisorii de emitere documente înregistrată la bancă la 19 ianuarie

2010.

Pârâta B.C.R. a

încasat suma de 1.435.500 euro la data de 29 ianuarie 2010 conform adresei sale

din 5 februarie 2010. La data de 18 ianuarie 2010 reprezentantul statutar al SC

U. a semnat o cesiune de creanță în favoarea transportatorului SC U.L. SRL

pentru suma de 43.184,77 euro din totalul acreditivului și a trimis pârâtei

notificarea nr. 1737 privind această cesiune. Ulterior la data de 26 ianuarie

2010 reclamanta prin adresă a comunicat pârâtei revocarea scrisorii de cesiune

a încasării din acreditiv în favoarea SC U.L. SRL, transmițând și scrisoarea de

refuz parțial a facturii emise de transportator la 1 februarie 2010.

Temeiul de drept al

nulității absolute a cesiunii de creanță invocat de reclamantă în cererea sa a

fost art. 46 din Legea nr. 85/2006, reclamanta fiind în procedura reorganizării

judiciare.

Reținând că

reclamanta nu este în perioada de observație, nefiind incidente excepțiile de

la art. 49 și 82 din Legea nr. 85/2006 și că operațiunea de cesiune nu a fost

autorizată de către administratorul judiciar și nici încuviințată de

judecătorul sindic, s-a constatat ca fiind lovită de nulitate în condițiile art.

46 din Legea nr. 85/2006.

Ca o consecință a constatării

acestei nulități, s-a dispus repunerea părților în situația anterioară, prin

obligarea pârâtei la plata sumei de 43.184,77 euro.

În ce privește cel

de-al doilea capăt de cerere, s-a reținut că pârâta B.C.R. a încasat la data de

29 ianuarie 2010 sume din acreditiv, conform adresei din 5 februarie 2010, dar

a efectuat plata către cesionarul SC T.B. SRL la data de 4 februarie 2010,

conform adresei din 8 februarie 2010, contrar pct. 41D din acreditiv, pentru

întârzierea de 3 zile (1 februarie - 3 februarie 2010) creând reclamantei un

prejudiciu constând în dobânda la credit în valoarea de 4010,28 lei.

În contra deciziei a

declarat recurs pârâta B.C.R. pentru motivele care urmează:

de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. coroborat cu art. 105 alin. (2) raportat la

încălcarea principiului contradictorialității prin faptul că nu a pus în

discuția părților excepția inadmisibilității cererii de constatare privind un

act bilateral fără chemarea în judecată a uneia din părțile acestui act, și nepronunțarea

prin dispozitiv asupra acestei excepții, contrar art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. și art. 137 C. proc. civ.

de art. 304.9 C. proc. civ., ca o consecință a primului motiv de nelegalitate.

Hotărârea a fost dată

cu aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 47 C. proc. civ., art. 129 alin.

(6) și art. 112 C. proc. civ., față de faptul că, în ce privește acțiunea

formulată se impunea existența unui coparticipări procesuale pasive obligatorii

prin participarea în calitate de pârât a transportatorului SC U.L. România SRL,

(care a avut calitatea de cesionar în contractul de cesiune din 14 ianuarie

2010, a cărui lipsă de efecte juridice se solicită a fi constatată.

Opinia intimatei.

Intimata apreciază

prin întâmpinarea depusă la dosar ca nefondate motivele de nelegalitate

menționate: art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Obiectul acțiunii l-a

format constatarea nulității notificării cesiunii, nu a contractului de

cesiune. Recurenta a invocat în apel inadmisibilitatea administrării înscrisului

„contract de cesiune din 14 ianuarie 2010 și implicit a inexistenței

contractului de cesiune fără ca cesionarul să fie chemat în judecată prin

întâmpinare. Recurenta nu s-a opus la administrarea probei în fața primei

instanțe care a rămas dobândită cauzei.

Instanța de apel nu a

încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ., față de obiectul acțiunii.

Întrucât excepția se referea la administrarea probelor, instanța nu era

obligată să se pronunțe prin dispozitiv iar ultimul temeiul acțiunii l-a

constituit art. 46 din Legea nr. 85/2006, nefiind încălcat nici principiu

contradictorialității și nici dreptul de apărare al acesteia. Recurenta era cea

care ar fi trebuit să cheme în garanție societatea căreia i s-a făcut plata.

Opinia Înaltei Curți.

Intimata reclamantă a

investit instanța de fond cu o cerere prin care a solicitat să se constate

nulitatea notificării nr. 1737 din 18 ianuarie 2010 intitulată, „scrisoare de

cesiune a încasării din acreditiv” și repunerea părților în situația

anterioară, în contradictoriu cu pârâta recurentă.

În fața instanței de

fond pârâta recurentă nu s-a prezentat și nici nu a depus întâmpinare,

încălcând obligația instituită de art. 7204 alin. (2) C. proc. civ.,

întâmpinare prin care, conform art. 115 alin. (2) C. proc. civ., să fi ridicat

eventuale excepții, cu privire la admisibilitatea acțiunii în aplicarea art. 137

C. proc. civ., situație în care prima instanță a soluționat cauza pe fond.

Reclamanta apelantă a

solicitat prin cererea de apel, conform art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

prezentarea înscrisului contract de cesiune deținut de pârâta B.C.R., față de

înlăturarea ca probă de către instanța de fond a copiei existente la dosar.

Cu privire la această

solicitare pârâta-recurentă, prin întâmpinarea depusă în apel la pct. E a

invocat „excepția” de inadmisibilitate a acțiunii prin nechemarea în judecată a

părților contractante, fiind astfel încălcat principiul contradictorialității

iar introducerea din oficiu a unei părți ar fi încălcat principiul

disponibilității conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ. raportat la art. 112 C.

proc. civ., cu privire la acțiune s-ar fi impus o coparticipare procesuală

pasivă obligatorie.

Cu privire la această

„excepție” apelanta reclamantă a solicitat respingerea ei prin răspunsul la

întâmpinare formulat arătând că obiectul cererii îl formează nulitatea

notificării cesiunii iar pentru dovedirea acestuia solicită prezentarea de

către pârâtă a înscrisului.

Prin urmare, deși

pârâta recurentă și-a denumit apărarea față de solicitarea probatorie a

intimatei, „excepție” aceasta are semnificația unei apărări fiind menționată în

întâmpinarea depusă în apel la pct. E: „Aspecte procedurale E.1, cu privire la

administrarea probei cu înscrisuri”, în contextul în care obiectul acțiunii nu

l-a format nulitatea contractului de cesiune ci a notificării cesiunii și a

faptului că, potrivit art. 115 pct. 2 C. proc. civ. întâmpinarea cuprinde

excepțiile de procedură pe care pârâtul, în cazul de față pârâta-intimată în

apel, le ridica „la cererea reclamantului”, în cazul dat la apelul formulat,

iar acesta privea respingerea pe fond a acțiunii cu ignorarea probei

înscrisului depus în copie constituit de contractul de cesiune și al temeiului

de drept al acțiunii art. 46 din Legea nr. 85/2006. Inadmisibilitatea acțiunii

se constituia într-o veritabilă excepție de procedură, dirimantă, în fața

instanței de fond, când putea fi ridicată prin întâmpinare față de cererea cu

care a fost investită instanța de fond, dar nu prin întâmpinarea la cererea de

apel, obiectul apelului fiind critica sentinței pronunțată asupra acțiunii iar

conform cu art. 1361 C. proc. civ. „Excepțiile de procedură care nu au fost

propuse în condițiile art. 115 și art. 132 nu vor mai putea fi invocate în

cursul judecății, afară de cele de ordine publică, care pot fi invocate în

cursul procesului, în cazurile și condițiile legii”.

Prin urmare motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu poate fi

primit, nefiind încălcat nici art. 137 C. proc. civ. și nici art. 129 alin. (6)

cât privește conținutul dispozitivului.

Analizând din

perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 încălcarea

prevederilor art. 47, art. 129 alin. (6) și art. 112 C. proc. civ., se constată

că prin acțiune nu s-a solicitat nulitatea unui contract de cesiune, care ar fi

reclamat participarea părților contractante în proces, nefiind încălcat în

consecință nici art. 47 și 112 C. proc. civ. cu privire la coparticiparea

procesual pasivă și conținutul cererii de chemare în judecată și nici art. 129

din alin. (6) și respectiv art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., cu privire la

condiția unui proces echitabil, instanța pronunțându-se asupra obiectului

cererii. Nu a fost încălcat nici principiul disponibilității, instanța

nedispunând introducerea din oficiu a unei părți în proces și nici principiul

contradictorialității, intimata răspunzând la întâmpinarea formulată, pe de o

parte, iar pe de altă parte, nerespectarea acestui principiu nu poate fi invocat

decât de partea față de care s-a produs o eventuală vătămare, iar nu de partea

neprejudiciată pentru partea adversă sau pentru o persoană care nu are

calitatea de parte în dosar.

Prin urmare, nici

acest motiv de nelegalitate nu se găsește întemeiat.

nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 34 și 39 din Publicația nr. 600 (UCP) a

Camerei Internaționale de Comerț „Regulile și Uzanțele Uniforme privind

acreditivele documentare”, (3 și 5 din expunerea motivelor).

În dezvoltarea

acestui motiv de nelegalitate, defalcat de recurentă în motivele 3 și 5 din

recurs, se critică, față de art. 34 din Publicația nr. 600, care consacră

imperativ caracterul documentar al acreditivului și limitează în același mod

eventuala răspundere juridică a băncii exportatorului, exonerarea de răspundere

privind efectul legal al documentelor.

Declarația de cesiune

și notificarea adresată transportatorului respectă întocmai condiția prevăzută

de art. 39 din Publicație nr. 600; banca pârâtă nu are nicio culpă în cauză,

având în vedere caracterul documentar al acreditivului nu avea obligația să

cerceteze dacă înscrisurile prezentate materializau o voință juridică

constrânsă.

Orice pretinsă culpa

ar fi aparținut transportatorului, care nu a fost chemat în judecată.

Constrângerea

exercitată asupra reprezentantului statutar în împrejurările invocate nu era de

natură a-l obliga necondiționat pe reclamant să se supună voinței

transportatorului, reprezentantul statutar al reclamantei a fost constrâns de

interesul de a prezenta toate documentele solicitate prin deschiderea de

acreditiv, în termenul prevăzut de ordonator. După deschiderea procedurii

obținerii și depunerii documentelor recurenta susține că a efectuat plățile

întrucât erau îndeplinite toate condițiile documentare și în conformitate cu

instrucțiunile invocabile ale reclamantei.

Opinia intimatei.

Cu privire la acest

motiv întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. intimata

reclamantă, solicită respingerea lui.

Arată că art. 34 din

Publicația 600 se referea doar la documentele care atestă livrarea și prestarea

serviciului prevăzute în acreditiv, documente care se prezintă băncii de către

furnizor/prestator în vederea încasării acreditivului și nici decum nu se

referă la contractul de cesiune sau la notificarea cesiunii. Aceste documente

sunt prevăzute de art. 46 A din acreditiv și din „Scrisoarea de remitere de

documente în cadrul unui acreditiv documentar” nr. 1175 din 19 ianuarie 2010 și

deci recurenta nu se poate prevala de art. 34 din Publicația 600 (care nu se

referă la documente neprevăzute în acreditiv, pentru exonerarea sa de

răspundere, în cazul în care face o plată nelegală din acreditiv).

Art. 39 din

Publicație care se referă la cesiune face trimitere la legea aplicabilă iar

banca este responsabilă pentru plățile pe care le efectuează cu nerespectarea

cerințelor legale.

Opinia instanței.

Înalta Curte constată

că, deși criticile dezvoltate sub motivele 3 și 5 din recurs fac trimitere la art.

304.9 C. proc. civ., dezvoltarea acestora au ca obiect stabilirea culpei

recurentei prin raportare la documentele prezentate, condițiile documentare,

constrângerea exercitată asupra reprezentantului statutar, elemente care

vizează, ca principiu, temeinicia hotărârii atacate, stabilirea situației de

fapt pe baza aprecierii probelor administrate, și care, conform art. 304 C.

proc. civ., partea introductivă, exced controlului de legalitate la care este

limitată verificarea instanței de recurs.

În altă ordine de

idei, este de observat că ceea ce a atras nulitatea notificării de cesiune este

incidența prevederilor art. 46 din Legea nr. 85/2006, iar nu alte carențe

reglementare sau probatorii.

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta, sub acest

motiv prin raportare la art. 39 din Publicația 600 face de asemenea, o

descriere a îndeplinirii condițiilor și respectării etapelor pe care le

stabilește acest text arătând că pentru dovedirea lipsei sale de culpă a

prezentat adresa din 30 septembrie 2010 iar prin întâmpinarea din apel a

descris în mod amănunțit modul de derulare a cesiunii din acreditiv.

Opinia intimatei.

Prin întâmpinare,

intimata arată că acest motiv este nefondat întrucât nu indică în ce constă

schimbarea de către instanță a naturii ori a înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic al actului juridic acreditiv documentar.

În ce o privește,

apreciază că cesiunea trebuie să fie notificată exclusiv de cesionar conform art.

85 alin. (1) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, texte cărora li supun toate

cesiunile, iar inexistența sau nulitatea unui contract de cesiune atrage

nulitatea actului subsecvent.

Opinia Înaltei Curți.

Motivele de

nelegalitate care se pot dezvolta în baza situațiilor reglementate de art. 304

sunt ținute de îndeplinirea ipotezelor legale. În ceea ce privește incidența art.

304.8 C. proc. civ. care dispune că se poate cere modificarea unei hotărâri

„când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății; a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia”, în cauza de

față se constată că recurenta nu precizează în ce a constatat interpretarea

greșită a instanței de o asemenea manieră încât să determine schimbarea naturii

și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului, situație în care o

verificare a respectării legalității prin decizia atacată din perspectiva

acestui text de lege nu este posibilă.

(6 și 7) întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. relativ la soluționarea

problemei repunerii părților în situația anterioară.

Instanța a încălcat

dispozițiile art. 989 și 1391 – 1392 C. civ., deoarece nulitatea absolută a

operațiunii de cesiune de creanță atrage repunerea în situația anterioară

pentru părți iar nu pentru terți. Repunerea în situația anterioară nu este

realizabilă în forma propusă de reclamantă, fiind încălcat principiul de drept

„quod nullum est, nullum producit effectum” care presupunea reconstituirea în

contul bancar a tuturor plăților efectuate din acreditiv în valoare de

1.435.000 euro.

Opinia intimatei.

Instanța, conform

dispozitivului a constatat nulitatea notificării din 18 ianuarie 2010 adresată

de reclamantă pârâtei și ca urmare a constatării nulității acesteia s-a dispus

repunerea părților în situația anterioară. Repunerea în situația anterioară nu

vizează raporturile dintre vânzătorul exportator și cumpărătorul importator.

Opinia Înaltei Curți.

Premisa de la care

pornește recurenta nu corespunde realității. Instanța de apel nu a constatat nulitatea

contractului de cesiune pentru a fi incident art. 969 ci nulitatea notificării

cesiunii, nefiind încălcate nici prevederile art. 1391 - 1392 prin raportare la

dezvoltarea în fapt a criticii de către recurentă și față de obiectul

nulității.

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304.9 C. proc. civ. prin raportare la art.

46 din Legea nr. 85/2006.

Prin decizia atacată

efectele juridice ale art. 46 din Legea nr. 85/2006 au fost aplicate trunchiat,

deoarece nulitatea nu operează în ipoteza prevăzută de art. 82 din Legea nr. 85/2006

și de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, reclamanta îndeplinind activitățile

comerciale cuvenite în vederea executării comenzii ferme iar judecătorul sindic

nu poate controla deciziile manageriale sub aspectul oportunității,

reprezentantul statutar al reclamantei având conform regulilor de funcționare a

conturilor bancare calitatea de mandatar. Pârâta recurentă este apărată prin art.

1546 alin. (2) teza a II-a C. civ., întrucât în cauză administratorul judiciar,

creditorii și asociații au primit și aprobat sporirea patrimoniului reclamantei

și art. 35 din Decretul nr. 31/1954 care ocrotesc interesele terților, art. 55

din Legea nr. 31/1990, reclamanta fiind reprezentată prin administratorul

statutar.

Opinia intimatei.

Intimata apreciază ca

neîntemeiat și acest motiv de recurs, instanța de apel făcând o corectă

aplicare a prevederilor art. 46 din Legea nr. 85/2006 reținând că în speță nu

sunt incidente situațiile de excepție reglementate de art. 82. Legea nr. 85/2006

instituie o singură excepție de la aplicarea sancțiunii nulității actelor

autorizate de judecătorul sindic și anume cazurile de la art. 49 care privesc

perioada de observație.

Opinia Înaltei Curți.

Din dezvoltarea

motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 prin raportare la art. 46

din Legea nr. 85/2006 se constatată că recurenta nu se raportează la

argumentele cuprinse în decizia atacată cu recurs pentru înlăturarea acelorași

apărări cu privire la incidența situațiilor de excepție prevăzută la art. 49 și

82 din Legea nr. 85/2006. Procedând însă la o verificare a acestora se constată

că instanța de apel a făcut o corectă aplicare de dispoziției art. 46 din Legea

nr. 85/2006 cât privește sancțiunea nulității, reținând de asemenea corect că

în speță nu au incidență situațiile de excepție, reclamanta intimată fiind în

perioada de observație astfel cum aceasta este precizată de art. 3 pct. 14 și

15 din Legea nr. 85/2006.

În ce privește

invocarea prevederilor art. 1546 C. civ., art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art.

55 din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte constată că acestea se constituie în

norme de drept comun, generale care nu au aplicare în prezența unei dispoziții

speciale, în cazul de față, prevederile Legii nr. 85/2006, conform principiului

specialia generalibus derogant.

recurs cu privire la capătul de cerere privind obligarea recurentei la plata

sumei de 4010,28 lei cu titlu de despăgubiri.

Recurenta arată că

instanța a făcut o greșită aplicare a art. 14 din Publicația nr. 600 (UCP)

fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Arată că a respectat termenul de 5

zile bancare de la data prezentării tuturor documentelor.

Opinia intimatei.

Intimata solicită

respingerea și a acestui motiv deoarece conform art. 14 lit. b) din Publicație,

documentele care se prezintă băncii în vederea încasării unui acreditiv de

către furnizor, prestor sunt cele care atestă livrarea/prestarea serviciului

prevăzut în acreditiv.

Notificarea unor

cesiuni nu se numără printre aceste documente și nu se supune procedurii de

verificare prevăzute de art. 14 din Publicație, cum greșit susține recurenta

iar întârzierea a fost recunoscută cu adresa din 5 februarie 2010.

Opinia Înaltei Curți.

Recurenta deși

încadrează critica de nelegalitate în art. 304.9 C. proc. civ. prin raportare

la art. 14 din Publicația 600 (UCP) pe care susține că l-a respectat,

raportându-se la zilele de 30 și 31 ianuarie 2010 ca fiind zile nebancare, la

adresa înregistrată la 1 februarie 2010, nu se raportează însă și la motivarea

deciziei sub acest aspect, hotărârea instanței fiind obiect al criticilor și al

verificării legalității ei, dincolo de faptul că elementele prezentate nu se

pot asocia nelegalității hotărârii ci temeiniciei acesteia iar aceasta excede

verificării instanței de recurs conform art. 304 partea introductivă C. proc.

civ.

În concluzie, față de

cele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul declarat ca nefondat,

menținând ca legală decizia atacată pentru temeiurile de drept motivate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta - pârâtă B.C.R. București împotriva Deciziei nr. 306 din

7 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2012.