Decizia nr. 116/2014 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Acțiune în răspundere civilă. Invocarea încălcării unui principiu de drept substanțial ca urmare a soluționării cauzei cu respectarea principiului disponibilității

Principiul priorității răspunderii civile contractuale ca răspundere specială în raport cu răspunderea civilă delictuală, principiu care aparține dreptului substanțial, și principiul disponibilității care aparține dreptului procesual nu sunt comparabile și, în mod obiectiv, nu se pot exclude reciproc dat fiind obiectul de reglementare sau aplicare, ele coexistând. Ca atare, critica recurentei în sensul că instanțele au greșit dând eficiență principiului disponibilității este lipsită de fundament legal și de coerență juridică, aplicarea corectă a legii procesuale de către instanță neputând fi distorsionată în contrariul ei, a unei aplicări greșite a legii prin opoziție cu aplicarea unui principiu de drept de drept substanțial.

Pentru a fi în situația angajării răspunderii civile, trebuie să existe o obligație civilă de a cărei neexecutare să se prevaleze persoana care se pretinde prejudiciată. Când obligația neexecutată este reglementată contractual, iar neexecutarea nu a depășit limitele contractuale, reclamanta nu are un drept de opțiune între răspunderea civilă contractuală și cea delictuală, aceasta putându-se prevala numai de răspunderea civilă contractuală. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 116 din 21 ianuarie 2014 Notă : În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil și din vechiul Cod de procedură civilă. Prin sentința nr. 1360 din 13 martie 2012, Tribunalul Specializat Cluj, în rejudecare după desființarea de către decizia nr. 123/A/2009 pronunțată la 18 decembrie 2009 de Curtea de Apel Alba Iulia a sentinței nr. 734 din 8 august 2009 a Tribunalului Sibiu, a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC R.H.T. SRL și a dispus obligarea pârâtei SC E.H. SRL la plata sumei de 81.420 lei cu titlu de despăgubiri, precum și la plata sumelor de 35.081,4 lei cheltuieli de judecată în fața tuturor instanțelor reprezentând: 23.200 lei onorariu avocațial; 8.632 lei cheltuieli cu expertizele și 3.244,40 lei taxă de timbru și timbru judiciar, aferente pretențiilor precizate și admise. Motivul care a determinat desființarea sentinței cu trimitere pentru rejudecare a fost lămurirea temeiului de drept al cauzei și pentru ca instanța să pună în discuția părților obiectivele expertizei și să indice expertului să răspundă la aceste obiective, cu luarea în considerare a tuturor apărărilor părților. În acest context, reclamanta a precizat expres că temeiul de drept al acțiunii este răspunderea civilă delictuală, respectiv prevederile art. 998 C. civ. Prima instanță a reținut că ceea ce solicită reclamanta prin acțiune este recuperarea prejudiciului cauzat prin reținerea abuzivă a mijlocului auto, că în discuție nu este contractul de reparații, iar în temeiul principiului disponibilității reclamanta are dreptul de a alege temeiul de drept, așa încât inadmisibilitatea afirmată de pârâtă nu există. Instanța de fond a înlăturat apărarea pârâtei că reținerea a fost justificată de dreptul de retenție al mijlocului auto cu motivarea că pentru a fi aplicabil dreptul de retenție trebuie ca bunul la care referă să fie proprietatea exclusivă a debitorului deținătorului, or, bunul era în folosința reclamantei, fiind în leasing, subzistând, astfel, obligația de restituire. Confirmând raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză și clarificând temeiul de drept al acțiunii ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală, în sensul celor dispuse de instanța de control judiciar, reținând îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, prima instanță, în temeiul art. 998 C. civ., a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 81.420 lei cu titlu de despăgubiri. Prin decizia nr. 170 din 27 noiembrie 2012, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă. Criticile apelantei cu privire la nelegalitatea sentinței sub aspectul încălcării raportului dintre răspunderea delictuală și răspunderea contractuală, dar și al înlăturării apărării sale cu privire la inexistența opțiunii reclamantei între cele două forme de răspundere în contextul în care reclamanta a recunoscut existența contractului, precum și criticile privind cuantumul prejudiciului au fost înlăturate de instanța de apel. Instanța de apel a reținut realitatea contractului de prestări servicii pe care părțile l-au încheiat în iulie 2006, când reclamanta a încredințat societății pârâte – societate de service auto – autocamionul pentru reparații, afirmată de apelantă și a constatat încetarea oricărei forme de răspundere contractuală, prin neexecutarea reciprocă a obligațiilor asumate. Decizia confirmă motivarea sentinței sub aspectul opțiunii reclamantei de a se prevala de răspunderea civilă delictuală în temeiul principiului disponibilității, situație în care inadmisibilitatea afirmată de pârâtă nu există, prin încorporarea, fără semnele citării, a pasajului care conține aceste considerente (p. 8,alin. 3 din dec./ p. 3,alin. 3 din sent.). Temeinicia sentinței apelate este, de asemenea confirmată, în raport de probele administrate, martori, înscrisuri, expertize, contraexpertize, obiecțiuni la expertize prin care s-au dovedit, se susține, fapta, culpa, prejudiciul și legătura cauzală între fapta de a reține abuziv camionul predat pentru reparație și prejudiciu. În concluzie, instanța de apel a apreciat ca legală sentința sub aspectul temeiului de drept analizat, art. 998 C. civ. și ca temeinică sub aspectul situației de fapt, sens în care a menținut-o prin respingerea apelului declarat de pârâtă. În contra acestei decizii a declarat recurs pârâta SC E.H. SRL solicitând admiterea recursului și , în principal, casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului cu consecința respingerii acțiunii. Recurenta și-a structurat criticile în motivele de nelegalitate care urmează: I. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motivele de apel fiind înlăturate fără o cercetare judecătorească (art. 304 pct. 7 raportat la art. 261 pct. 5 C. proc. civ. ). 1. Instanța de apel nu analizează motivele de apel formulate de recurenta subscrisă, ci le înlătură în bloc fără o motivare care să ateste că acestea au făcut obiectul unei cercetări, că au fost „auzite” de instanță. Arată recurenta că prima parte a considerentelor deciziei nu reprezintă altceva decât copierea integrală și identică a primei părți a întâmpinării depuse de către reclamanta-intimată în apel, fără o preluare critică și fără a observa că acestea sunt susțineri noi, anume că autovehiculul nu a fost reparat de apelantă, deși toate probele atestă că reparația a fost efectuată. Instanța de apel preia fără nicio analiză critică afirmațiile reclamantei cu privire la încetarea răspunderii contractuale și nu lămurește cum este posibil ca aceasta să înceteze, iar contractul să existe. Instanța de apel reia fără nicio modificare ori argument primul considerent, primul paragraf din considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță, al cărui citat îl dă. Or, recurenta a invocat nelegalitatea acestui considerent ce admite posibilitatea opțiunii între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală. Astfel, rezultă nesocotirea art. 261 pct. 5 C. proc. civ. în conținutul lui. Instanța de apel nu a observat că tocmai inexistența opțiunii între cele două forme de răspundere a format critica în apel, preluând sub acest aspect motivarea primei instanțe. A mai arătat recurenta că instanța de apel s-a mărginit la redarea unor considerente de ordin general fără a releva aplicarea lor la starea de fapt și de drept din speță, sens în care citează din decizie paragraful relativ la reținerea de către expert și de către instanța de fond a susținerilor sale, neprocedând astfel la o judecată proprie. Greșit s-a înlăturat critica cu privire la încălcarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, față de faptul că rejudecarea fondului a fost consecința admiterii apelului pe care, ea, pârâta, l-a declarat. 2. I-a fost încălcat dreptul la apărare, la un proces echitabil, nefiind păstrat echilibrul între părțile din proces, judecătorul fondului primind necondiționat exclusiv susținerile reclamanților. Recurenta a invocat în susținere practica Înaltei Curți care a statuat în sensul că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, că motivarea trebuie să creeze convingerea că cererile și apărările părților au fost „auzite”, fiindu-i încălcat prin urmare, dreptul la apărare și la un proces echitabil. II. Hotărârea atacată este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și fiind greșit interpretat raportul juridic contractual al părților (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). 1. Instanța de apel a nesocotit principiul neadmiterii opțiunii între acțiunea în răspundere civilă delictuală și acțiunea în răspundere civilă contractuală, fără cercetarea motivelor de apel cu acest obiect. a. Existența contractului, în temeiul căruia i-a fost transmisă detenția bunului și în temeiul căruia recurenta i-a refuzat restituirea, a fost recunoscută de reclamantă la interogator, reclamanta recunoscând predarea pentru prestarea unor servicii de tip service, obligația recurentei de restituire avându-și izvorul în contract. Caracterul culpabil sau nu al faptei se stabilește prin raportare la contract, iar răspunderea pentru eventuala încălcare culpabilă a acestei obligații este una exclusiv contractuală. b. Hotărârea recurată este nelegală deoarece încalcă principiul specialia generalibus derogant . Răspunderea civilă contractuală este o răspundere specială față de răspunderea delictuală, neexistând un drept de opțiune între acestea, incidență prioritară având cea dintâi, în acest sens fiind doctrina, pe care o citează. c. Atât instanța de apel cât și cea de fond încalcă principiul consacrat al lipsei dreptului la opțiune între cele două tipuri de răspundere civilă și, implicit, nu dau eficiență normelor derogatorii, fără a justifica această alegere. Greșit instanța a evocat principiul disponibilității reclamantei, cererea de angajare a unei răspunderi generale fiind inadmisibilă în prezența unei răspunderi speciale, recurenta invocând inadmisibilitatea ca o apărare de fond, iar nu ca o excepție peremtorie. Instanța de apel nu a dezlegat motivul de apel ce viza această problemă. d. Numai în apel intimata-reclamantă a susținut neefectuarea reparației, în fața instanței de fond aceasta a cerut repararea prejudiciului pentru reținerea abuzivă a mijlocului de transport . Efectuarea reparației rezultă din procesul-verbal de conciliere și declarația martorului audiat în cauză. 2. A fost aplicată greșit legea cu privire la elementele constitutive ale răspunderii civile . a. Cum reclamanta nu și-a îndeplinit propriile obligații era în drept să refuze restituirea bunului reparat, reținerea fiind expresia unui drept de retenție, iar nu a unui abuz, excepția de neexecutare a contractului fiind invocată cu temei, instanța de apel neanalizând acest motiv de apel. Deși nu a existat un contract în formă scrisă, a existat comanda reclamantei pe care a acceptat-o, între părți existând relații comerciale anterioare, reclamanta având debite scadente și neonorate, reținerea autovehiculului fiind bazată pe excepția de neexecutare conform art. 969, 970, 1020 C. civ. Recurenta a susținut că „ a refuzat îndeplinirea obligației de predare a autovehiculului motivat de neîndeplinirea obligațiilor asumate de către reclamantă în cadrul general al raporturilor comerciale existente între părți”. b. Pentru a analiza caracterul culpabil al faptei instanța de fond trebuia să analizeze contextul neexecutării de către reclamantă a propriilor obligații asumate contractual. c. Sub aspectul determinării cuantumului prejudiciului nelegalitatea apare sub multiple aspecte. Prin încălcarea dreptului la apărare, instanța de apel respinge cererea de a efectua o nouă experti ză, în contextul în care și prima instanță a respins această cerere, iar experta nu a răspuns obiectivului formulat, la care nu a renunțat. Prima instanță se bazează pe o împrejurare de fapt ce a fost reținută vădit eronat, esențială pentru judecata cauzei, fiind nesocotite prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., expertiza efectuată încălcând prevederile art. 21 lit. a) din O.G. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză, cererea de completare a expertizei fiind pertinentă. Stabilirea profitului a fost greșit statuată de prima instanță și necenzurată de instanța de apel, încălcând dezlegarea în drept a deciziei de desființare. Elementele avute în vedere cu privire la costurile fixe sunt și ele eronate și nu s-a probat că existența unui mijloc de transport în plus ar fi generat un câștig efectiv și direct , fiind evidentă lipsa de cauzalitate între folosința unui autovehicul și cheltuielile indirecte ale unei societăți, care nu sunt legate direct de exploatarea bunului.

A fost încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac , prin sentința desființată în primul ciclu procesual fiind obligată la numai 77.729 lei cu titlu de despăgubiri, iar în rejudecare, consecință a admiterii apelului său, la 81.420 lei.

Nelegalitatea dată de neaplicarea art. 276 C. proc. civ . Greșit aplicat a fost și art. 276 C. proc. civ., onorariile avocaților fiind mari în raport cu valoarea pretențiilor care au fost admise numai în parte. Intimata a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului și menținerea deciziei ca legală. Intimata-reclamantă a arătat că, deși a achitat costul reparației, pârâta a refuzat restituirea camionului, acesta fiindu-i predat după ce a mai plătit odată costul reparației, conduita abuzivă a pârâtei fiind dovedită. Pârâta a ignorat prevederile legale, neavând nici un drept de retenție, ignorând și hotărârile judecătorești care au reglementat raporturile dintre părți și prin folosirea forței i-a produs pagube economice de natură să-i accepte pretențiile oricât de aberante și ilegale ar fi fost acestea. Recursul este fondat în limita și pentru considerentele care se arată în continuare . 1. Ca o primă observație se impune remarca cu privire la solicitarea recurentei-pârâte de a casa, în principal, hotărârea atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, că motivele de nelegalitate pe care le invocă, respectiv art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ. atrag soluția modificării hotărârii atacate, cu mențiunea că recursul a fost redactat și susținut de un profesionist al dreptului, de un avocat. 2. O a doua observație privește caracterul recursului și limitele examinării deciziei atacate. Recursul este o cale extraordinară de atac, iar hotărârea supusă examinării instanței de recurs, în speță, Înaltei Curți, este o hotărâre pronunțată în temeiul procedurii reglementate de Cap. XIV din Codul de procedură civilă „Dispoziții privind soluționarea litigiilor dintre profesioniști” , definitivă conform art. 377 și 720 8 C. proc. civ. și executorie . Verificarea hotărârii atacate cu recurs este limitată prin dispoziția imperativă a art. 304 C. proc. civ. partea introductivă numai la motive de nelegalitate, limitativ enumerate, instanța de recurs nefiind o instanță devolutivă, ea neavând puterea de a dispune refacerea probelor și de a le administra, atribuție care i-ar permite o apreciere asupra lor cu consecința confirmării sau stabilirii unei alte situații de fapt. În calea extraordinară de atac a recursului instanța de recurs poate să cenzureze numai aplicarea dreptului la o situație de fapt confirmată sau stabilită de instanța devolutivă care a pronunțat hotărârea definitivă supusă recursului. 3. Drept urmare, se impune concluzia că vor fi exceptate controlului de legalitate, pe de o parte, criticile prin care recurenta antamează hotărârea instanței de fond, obiectul recursului formându-l decizia pronunțată în apel, iar, pe de altă parte, vor fi exceptate criticile care deși privesc decizia din apel, iar nu sentința au ca obiect temeinicia acesteia din urmă, iar nu legalitatea. 4. Și o ultimă observație cu privire la recursul declarat privește lipsa de adecvare a obiectului criticii la motivul de nelegalitate invocat. Se constată că atât sub motivul I reglementat de art. 304 pct. 7 cât și sub motivele tratate global sub pct. II din recurs, reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., problema de nelegalitate majoră care se invocă, cu mici diferențe de adaptare în argumentare, este una singură: nesocotirea principiului lipsei de opțiune dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală, a principiului priorității răspunderii civile contractuale care este o răspundere specială față de răspunderea delictuală, aplicare a principiului specialia generalibus derogant , greșita evocare a principiului disponibilității al reclamantei în a sesiza instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală.

Cu privire la incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin raportare la art. 261 pct. 5 C. proc. civ. , Înalta Curte a constatat că acesta nu poate fi primit. Prealabil examinării motivului se impune precizarea că art. 261 C. proc. civ. reglementează cuprinsul unei hotărâri pronunțată în primă instanță, textul făcând parte din Titlul III, Procedura în fața primei instanțe, iar reglementarea prezentei faze procesuale, a recursului, este conținută de Titlul V , Căile extraordinare de atac , fază în care conform art. 316 dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs în măsura compatibilității lor cu această reglementare, și, prin filtrul art. 298 C. proc. civ., dispozițiile privind judecata în primă instanță. Punctul 5 al art. 261 care dispune că hotărârea va cuprinde: „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților ” privește hotărârea primei instanțe, a instanței de fond, când părțile au posibilitatea procedurală de a investi instanța cu acțiunea, cu cerere reconvențională, cu cereri de chemare în garanție, fază în care pot interveni și terții cu cereri în interes propriu, iar soluția de admitere sau de înlăturare a lor trebuie motivată în fapt și în drept. Cuprinsul hotărârii din apel este corespunzător regulilor de procedură care reglementează această fază procesuală, limitată legal la ceea ce prima instanță a judecat și la cât din ce s-a judecat a fost criticat prin apel, iar motivarea unei hotărâri a instanței de recurs când verifică o decizie dată în apel este limitată la considerentele pentru care sunt primite sau înlăturate motivele de nelegalitate care în mod real și efectiv se încadrează în enumerarea limitativă reglementată de art. 304 C. proc. civ.

Ca atare, din perspectiva motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., procedând la verificarea corespondenței criticilor formulate cu ipotezele legale se constată că, în ciuda efortului său de sistematizare, recurenta ignoră exigențele legale.

Faptul că în exprimarea unor considerente și aprecieri instanța de apel împrumută formulări din sentință fără respectarea exigențelor gramaticale din care să rezulte acest lucru, sau că preia din redactarea întâmpinării depusă de reclamantă termeni nespecifici unui limbaj juridic, aprecieri și considerații redundante sunt aspecte care țin de calitatea intrinsecă și stilul motivării care nu pot fi cenzurate de instanța de recurs, întrucât nu au aptitudinea de a conduce la modificarea hotărârii din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nici înlăturarea în bloc a „motivelor de apel” și nici redarea unor „considerente de ordin general” nu au această aptitudine, recurenta operând o confuzie a motivelor cu argumentele pe care le-a adus în susținerea lor și care pot primi o rezolvare globală din perspectiva jurisprudenței convenționale, mai ales atunci când acestea se autogenerează în formulări multiple. Nu realizează nici exigența convențională, că nu au fost în mod real „auzite” deoarece motivele de apel au fost examinate de instanța de control judiciar cu respectarea garanțiilor procesuale pentru ambele părți și în limita celor două principii care guvernează judecata apelului: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicata , iar motivarea incompletă a aspectului neagravării situației în propria cale de atac, poate fi și este corectată prin hotărârea de față.

Prin urmare, nemulțumirile recurentei cu privire la calitatea motivării câtă vreme nu se încadrează în ipotezele de reglementare ale art. 304 pct. 7 C. proc. civ. : „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii” nu au aptitudinea de a conduce la modificarea hotărârii atacate, context în care susținerea ei în sensul că în acest mod i s-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil este fără temei. 9 . Cu privire la motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dezvoltate global sub pct. II recurs. Aceste motive evocă explicit problema de drept mai sus menționată, a raportului dintre cele două forme de răspundere: contractuală și delictuală, a existenței contractului și a priorității răspunderii civile contractuale în aplicarea principiului specialia generalibus derogant și încălcarea principiului neadmiterii opțiunii între cele două forme de răspundere civilă, cât și a greșitei rețineri a principiului disponibilității.

Trebuie menționat, însă, că în contextul în care reclamanta nu a dedus judecății raportul de drept contractual, ci un fapt juridic ilicit, extracontractual, și în care nici pârâta nu a formulat o cerere reconvențională cu temei contractual, iar instanțele au soluționat pe fond acțiunea răspundere civilă delictuală, motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.: „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia” , este lipsit de obiect.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impun, de asemenea, precizări prealabile. Codul civil de la 1864, sub incidența căruia s-a încheiat contractul evocat de recurentă și sub care s-a comis fapta ilicită reclamată de intimată, nu conține nicio reglementare a raportului dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală. Principiul priorității răspunderii civile contractuale ca răspundere specială în raport cu răspunderea civilă delictuală care constituie răspunderea de drept comun este o creație a practicii judecătorești susținută de doctrină. Această problemă este o problemă de drept substanțial. Principiul disponibilității, căruia instanțele i-au acordat eficiență, este însă o problemă de drept procesual, care beneficiază de o reglementare legală, anume art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Concluzia care se impune este în sensul că cele două principii, unul aparținând dreptului substanțial și altul dreptului procesual, nu sunt comparabile și, în mod obiectiv, nu se pot exclude reciproc dat fiind obiectul de reglementare sau aplicare, ele coexistă. Ca atare, critica recurentei în sensul că instanțele au greșit dând eficiență principiului disponibilității este lipsită de fundament legal și de coerență juridică, aplicarea corectă a legii procesuale de către instanță neputând fi distorsionată în contrariul ei, a unei aplicări greșite a legii prin opoziție cu aplicarea unui principiu de drept de drept substanțial.

Pentru a fi în situația angajării răspunderii civile, trebuie să existe o obligație civilă de a cărei neexecutare să se prevaleze persoana care se pretinde prejudiciată. Când obligația neexecutată este reglementată contractual, iar neexecutarea nu a depășit limitele contractuale, reclamanta nu are un drept de opțiune între răspunderea civilă contractuală și delictuală. Se poate prevala numai de răspunderea civilă contractuală.

Prin urmare, problema în speță nu este aceea că instanța a ignorat existența contractului de prestări servicii, că acesta mai este sau nu în vigoare, ci aceea dacă obligația de restituire a mijlocului de transport este o obligație reglementată contractual și reținerea acestuia prin opunere și refuz la restituire, în condițiile pretinse de pârâtă, după efectuarea reparației, are o atare justificare contractuală, și dacă da, limitele ei de reglementare nu au fost depășite, sau dacă o atare reglementare contractuală nu există, situație în care, în absența și a unui beneficiu legal, refuzul de restituire s-a făcut arbitrar, cu încălcarea drepturilor posesorului în drept cu privire la bun.

Neexistând un contract scris de prestări servicii, ci un contract încheiat în forma simplificată a comenzii urmată de executare, nu există o reglementare contractuală a obligațiilor părților dincolo de acceptarea comenzii și prestarea serviciului, deci nu există o reglementare cu privire la restituirea bunului, și nici nu s-a susținut contrariul, precum nu există nici o reglementare a cazurilor de încetare a contractului. Sub acest ultim aspect, aplicând regula de drept comun, contractul în speță, oneros-sinalagmatic, încetează prin executarea obligațiilor: prestarea serviciului comandat și plata acestui serviciu.

Comportamentul procesual al pârâtei-recurente relevă și el inexistența unei justificări contractuale în a reține bunul, ea opunând un drept de retenție fără a se raporta la o prevedere contractuală. Nu s-a raportat, însă, nici la o bază legală pentru dreptul de retenție invocat în apărare, pârâta nefiind în măsură, la solicitarea instanței de fond, prin precizarea depusă la dosar să indice un temei legal, temei legal care există în situația altor contracte, de ex. a contractului de vânzare-cumpărare, art. 1322 C. civ., opunând acceptarea existenței lui în sistemul nostru de drept chiar în lipsa unei reglementări cu valoare de principiu a acestuia.

Comportamentul procesual al pârâtei relevă inexistența unei legături directe, exclusive și indestructibile dintre debitul invocat ca neonorat și bunul a cărui restituire a refuzat-o, prin chiar recursul de față, recurenta făcând referire la contracte anterioare, la raporturi contractuale în general care au existat între părți și la debite scadente în baza lor. Această realitate este confirmată de conținutul cererilor prin care ulterior refuzului de restituire și a notificării ei de către reclamantă, cu privire la caracterul abuziv al acestuia în contextul susținut, al plății reparației, din 25.07.2006, a sesizat în calitate de reclamantă instanța și prin care a cerut obligarea la plata unor facturi anterioare lunii iulie 2006, încheierii contractului în speță, pentru piese auto, din martie și aprilie 2006, și în nici un caz pentru plata prestației reparației acestui camion. Astfel sunt cererea de somație de plată promovată la 07.08.2006, respinsă prin sentința nr. 2587/19.09.2006 de Judecătoria Mediaș și cererea de ordonanță președințială pentru instituirea unui sechestru asigurător din 07.08.2006, de asemenea respinsă prin hotărârea nr. 2382/2006 de Judecătoria Mediaș, irevocabilă prin decizia nr. 578/08.12.2006, cererea de chemare în judecată înregistrată la 09.10.2006 conform sentinței nr. 3178/08.11.2007. Susținerea cu privire la izvorul debitului în baza căruia a refuzat restituirea pe care o face recurenta prin recursul de față, f.3, alin. 2 și 3 din „ Scurt istoric ”, este și ea relevantă sub aspectul caracterului incert al acestuia.

Procesul de față a demarat din 17 septembrie 2007 când reclamanta-intimată a învestit tribunalul cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 111.260,79 lei reprezentând valoarea prejudiciului cauzat ca urmare a reținerii abuzive a camionului încredințat pentru reparații, din iulie 2006 până în decembrie 2006, temeiul de drept invocat fiind art. 998 C. civ.

Prima sentință - nr. 734 din 08.05.2009, după administrarea probelor inclusiv cu expertiză contabilă și după ce expertul a răspuns la obiecțiunile pârâtei, reținând că evidențele contabile ale reclamantei respectă prevederile Legii nr. 82/1991 – legea contabilității, a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 77.124 despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, admițând în parte acțiunea.

Dând satisfacție procesuală apelantei-pârâte cu privire la clarificarea temeiului de drept al acțiunii și pentru a se pune în discuția părților obiectivele expertizei și a se indica expertului să răspundă la acestea, prima instanță de apel, prin decizia nr. 123 din 18 decembrie 2009, a desființat sentința mai sus menționată și a trimis cauza spre rejudecare.

Instanța de fond, în rejudecare, clarifică temeiul de drept al acțiunii în sensul dispus de instanța de control judiciar ca fiind o acțiune în răspundere delictuală conform dispozițiilor art. 998 C. civ. (p. 3 alin. 5 din sent. nr. 1360/13.03.2012), reclamanta precizându-și acțiunea în această fază procesuală prin reiterarea obiectului inițial al acțiunii ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ.

A doua instanță de apel, prin decizia atacată cu recursul de față, a confirmat această sentință observând corecta întemeiere a pretențiilor solicitate pe dispozițiile art. 998 C. civ., ale căror condiții, și ea, le-a apreciat ca dovedite, sens în care relevă probele administrate.

Înalta Curte constată că răspunderea civilă delictuală constituie dreptul comun în raport cu răspunderea civilă contractuală și că incidența răspunderii contractuale nu este o problemă de opțiune în concurs cu răspunderea delictuală în condițiile în care contractul preexistă și prejudiciul este cauzat prin nerespectarea unei obligații reglementată de contract, fără depășirea acesteia, situație în care se angajează răspunderea contractuală. În cauza de față însă problema angajării răspunderii contractuale ca răspundere specială nu este operantă nici din punct de vedere procesual și nici al dreptului substanțial, pentru dezvoltările care urmează.

În cadrul procesual fixat de reclamantă, prejudiciul pretins, cum s-a arătat supra: pct. 14-16, nu a fost reclamat ca izvorând din nerespectarea unei obligații contractuale ci în baza art. 998 C. civ. și nici recurenta-pârâtă nu s-a prevalat de vreo clauză contractuală în justificarea refuzului restituirii bunului după reparație, ci a invocat numai contractul în general, anume, existența unui contract în formă simplificată, nescris.

Reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ. constând în obligarea pârâtei la acoperirea unui prejudiciu cauzat de o faptă abuzivă a cărei comitere nu are acoperire în contractul de prestări servicii, preexistent. Acțiunea reclamantei nefiind întemeiată pe contractul de prestări servicii, ci pe fapta ilicită delictuală, aprecierea instanței cu privire la respectarea principiului disponibilității este legală în raport de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

După o desființare cu trimitere pentru lămurirea temeiului de drept al acțiunii, față de precizarea obiectului acțiunii de către reclamantă, acela al răspunderii civile delictuale în raport de art. 998 C. civ., examinarea acțiunii în raport de un alt temei de drept, dacă judecătorul în baza rolului activ și în conformarea cu recomandarea instanței de control judiciar n-ar fi constatat și el adecvarea temeiului de drept invocat de reclamantă la situația de fapt pe care aceasta a reclamat-o, ar fi condus la nesocotirea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și, desigur, la o altă soluție, cea preconizată de recurentă, de respingere ca inadmisibilă a acțiunii.

Recurenta-pârâtă și prin dezvoltarea recursului confirmă că reclamanta i-a predat un autocamion pentru reparații, că părțile nu au încheiat un contract scris și că după executarea reparației a refuzat să-i predea camionul cu apărarea neexecutării de către reclamantă și a unor obligații de plată din debite anterioare acestui contract, scadente, și cu invocarea unui drept de retenție asumat personal.

Chiar dacă se consideră ca fiind încheiat un contract de prestări servicii în formă simplificată, și, de fapt, necontestat nici de partea adversă și nici de instanță, este dincolo de orice îndoială și recurenta-pârâtă nu neagă, ci afirmă că a refuzat înapoierea autocamionului sub pretext că reclamanta nu și-ar fi executat și debite exigibile generate de contracte anterioare, istoricul relațiilor comerciale dintre părți fiind relevat chiar de recurentă, iar nu în justificarea unei clauze contractuale sau dispoziții legale. 28 . Ca atare , reținerea mijlocului de transport este una abuzivă câtă vreme, după efectuarea reparației cum pretinde recurenta, aceasta, detentor precar, a refuzat manu militari restituirea bunului deținătorului de drept, exercitând astfel un drept de retenție asupra bunului care nu i-a fost instituit pe nicio cale: nici contractual, nici legal și nici judiciar, recurenta neinvocând în apărare vreo prevedere din contractul de prestări servicii, vreo dispoziție legală sau hotărâre judecătorească care să o îndreptățească la reținerea mijlocului de transport pentru debite anterioare contractului în baza căruia i-a fost încredințat sau pentru debitul pretins neachitat din contractul în speță.

Apărarea pârâtei în sensul că refuzul de a preda bunul a fost justificat de valorificarea unui drept de retenție acceptat ca atare în dreptul nostru chiar fără o reglementare de principiu, în mod corect a fost înlăturată de instanțe. Dreptul de retenție, nereglementat convențional și nici legal, se instituie judiciar de către instanță, dacă se apreciază ca fiind întrunite condițiile pentru a dispune grevarea bunului cu un drept real de garanție imperfect, dreptul de retenție, în lipsa unei reglementări, de lege lata, neputând fi instituit prin act unilateral de voință prin extinderea cazurilor reglementate punctual la situații neavute în vedere de legiuitor. Înlăturarea acestei apărări de instanța de fond, confirmată de instanța de apel a fost motivată însă, nu pe absența temeiului juridic al dreptului de retenție, ci cu luarea în considerare a temeiului extrapolării invocat de pârâtă, pe inexistența condiției de instituire a lui, aceea ca bunul să fie proprietatea personală a debitorului, constatare pe care recurenta-pârâtă nu a combătut-o și la care se adaugă și lipsa condiției ca debitul pretins neexecutat să aibă ca unic izvor contractul a cărui neexecutare se invocă (supra:nr.16).

Orice acțiune sau inacțiune care nu este săvârșită în executarea unei obligații contractuale sau în realizarea unui drept contractual în raport de art. 969 și 970 C. civ., care nu are o justificare în limite contractuale dar nici o bază legală sau judiciară, cu privire la care nu sunt întrunite nici condițiile analogiei legii, prin care se prejudiciază o altă persoană, chiar cocontractant, cazul în speță, reprezintă un abuz și este o faptă delictuală care atrage răspunderea civilă delictuală a autorului în temeiul art. 998 C. civ., abuzul fiind limita convențională și legală de exercitare a oricărui drept.

Ca atare, în mod corect instanțele au examinat cauza sub aspectul întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale raportat la art. 998 C. civ. în care se încadrează fapta reclamată, criticile recurentei cu privire la încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil sau a nesocotirii echilibrului procesual fiind fără suport raportat la decizia atacată, procedura de judecată în fața instanței desfășurându-se cu respectarea principiilor și garanțiilor procesuale valabile în egală măsură pentru ambele părți.

Instanțele, examinând acțiunea în limitele sesizării și a temeiului de drept pe care l-au confirmat, excepția de neexecutare contractuală de care s-a prevalat pârâta plasându-se în afara cadrului procesual, în mod legal nu a făcut obiect de examinare în raport de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Cât privește critica cuantumului prejudiciului și a aprecierii probelor administrate în dovedirea îndeplinirii condițiilor răspunderii, aceasta este o critică exclusivă de temeinicie a hotărârii atacate, nu de legalitate, și care, astfel cum s-a arătat, excede atribuțiilor de verificare ale instanței de recurs, justificat, de vreme ce această instanță nu poate aprecia și proceda, de ex., la refacerea probelor. Se impune și observația că recurenta prin apărător nu a indicat vreun text de lege pe care instanța de apel să nu-l fi respectat, neindicând nici actul procedural prin care i s-a respins proba cu expertiză și nici nu a făcut o critică a motivelor care au fundamentat o astfel de soluție.

Sub acest aspect se impun însă constatările care urmează în lumina art. 723 alin. (1) C. proc. civ. care dispune: ”Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”.

În fața primei instanțe de fond s-a administrat proba cu expertiză contabilă, a cărei completare cu obiectivele părților s-a dispus de instanța de control judiciar. În rejudecare, după desființare cu trimitere, instanța de fond a administrat probatoriul solicitat și încuviințat, inclusiv o nouă expertiză contabilă, solicitată de reclamantă, la care pârâta inițial s-a opus dar cu privire la care a avut obiective proprii încuviințate și propuse expertului, prin încheierile interlocutorii din 01.02.2011; 15.03.2011 și 12.04.2011. Obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de ambele părți, deci și de pârâtă, au fost încuviințate de instanță prin încheierea din 01.11.2011, răspunsul la obiecțiuni fiind depus la dosar. Constatând că expertul a răspuns la toate obiecțiunile formulate, că, deci, este lămurită, cu respectarea prevederilor art. 212 C. proc. civ., cererea pârâtei de a se dispune o contraexpertiză a fost respinsă de instanța de fond prin încheierea din 14.02.2012, expertiza efectuată, chiar dacă a fost la cererea reclamantei, utilitatea acestei probe a fost confirmată și de pârâtă prin propunerea propriilor obiective.

Prin apel, pârâta a cerut proba cu expertiză contabilă și cu expertiză auto, susținând în fața instanței în cuvântul de propunere a probelor spre încuviințare numai proba cu expertiză contabilă, cerere pe care a motivat-o în sensul că nu este mulțumită cum au răspuns expertizele administrate în fața intanței de fond la obiectivele pe care le-a propus . Această cerere a fost respinsă de instanța de apel la termenul din 27 noiembrie 2012 cu motivarea că pârâta-apelantă a avut posibilitatea formulării obiecțiunilor, fiind respectate prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. care conferă posibilitatea refacerii sau completării probelor administrate la prima instanță: ”... dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei„ . Ca atare, critica recurentei cu privire la respingerea refacerii probei cu expertiză contabilă, fără indicarea încălcării vreunui text de lege, nu poate fi primită.

Fără fundament, neavând corespondent în realitate, este și susținerea recurentei conform căreia raportul de expertiză administrat la fond nu îndeplinește condițiile art. 21 lit. a) din O.G. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză judiciară, articol care reglementează cuprinsul raportului de expertiză printr-o normă fără caracter imperativ, la lit. a) a articolului fiind reglementată partea introductivă și mențiunile la care aceasta referă, printre care și mențiunea bibliografiei pe baza căreia expertiza a fost efectuată, dincolo de faptul că recurenta nu a invocat pricinuirea unei vătămări concrete conform dispozițiilor art. 108 alin. (2) C. proc. civ., neregularitatea dacă s-ar fi constatat nefiind sancționată expres cu nulitatea raportului de expertiză și nefiind de ordine publică.

Înalta Curte a apreciat că nu poate fi primită critica recurentei motivată pe aplicarea greșită a dispozițiilor art. 276 C. proc. civ. Ipoteza dispoziției art. 276 C. proc. civ. privește situația în care ambele părți au cereri de sesizare a instanței în a căror susținere au făcut cheltuieli de judecată, care să permită compensarea: ”... când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte...” , or, în cauza de față, pârâta nu a formulat cerere reconvențională pentru a se putea pune problema compensării cheltuielilor de judecată corespunzător pretențiilor admise, în ce o privește fiind incident sub aspectul onorariilor de avocat exclusiv prevederile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ea fiind partea care a căzut în pretenții.

Este întemeiată, însă, critica recurentei cu privire la încălcarea prevederilor art. 296 C. proc. civ., a neîngreunării situației în propria cale de atac, critică care se încadrează în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Într-adevăr, prima sentință a fost desființată urmare admiterii apelului pârâtei-recurente și cum prin cea de a doua sentință, pronunțată după desființare cu trimitere, i s-a creat o situație mai grea decât în sentința desființată, fiind obligată la un cuantum mai mare pentru acoperirea prejudiciului, Înalta Curte a admis recursul sub aspectul și în limita acestui motiv, a modificat decizia atacată în sensul că a admis apelul limitat la această critică de nelegalitate, a schimbat sentința în parte, stabilind cuantumul obligației de plată până la concurența sumei inițial stabilită de 77729 lei în loc de 81420 lei. În limita cuantumului diminuat se vor diminua corespunzător și cheltuielile cu taxa judiciară de timbru de la 3244,40 lei la 2938,12 lei.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în parte cererea recurentei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în raport de probele administrate, și a obligat intimata, cu acest titlu, la plata sumei de 3.062,8 lei reprezentând taxe de timbru în apel și recurs, apreciind ca nedovedit onorariul de avocat față de prevederile art. 39 din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aplicabile prin analogie, înscrisurile depuse provenind de la avocat fără o confirmare bancară.