ÎCCJ, decizie (scj.ro #153049)

Acțiune în răspundere contractuală. Încălcarea principiului disponibilității. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Actele de procedură

Index alfabetic : acțiune în răspundere contractuală

principiul disponibilității

nulitate

C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 175 alin. (1), art. 176

Decretul nr. 167/1958, art. 8 alin. (1)

C. civ., art. 2528

Conduita instanței de apel, de a reține lipsa de relevanță a algoritmului de calcul al despăgubirii pretinse prin acțiune, câtă vreme nu este îndeplinită prima condiție a angajării răspunderii contractuale, anume aceea a săvârșirii faptei ilicite, nu este de natură a aduce vreo vătămare drepturilor reclamantei, în sensul dispozițiilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Așa cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 175 alin. (1) și art. 176 C. proc. civ., încălcarea principiului disponibilității nu se încadrează printre cazurile de nulitate necondiționată, astfel că se aplică dreptul comun în materie, în sensul că, pe lângă nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, pentru existența nulității sunt necesare și întrunirea condițiilor referitoare la producerea unei vătămări, precum și imposibilitatea înlăturării în alt mod a vătămării produse.

În acest context, în mod judicios a reținut instanța de prim control judiciar că menționarea greșită, în considerente, a modalității de cuantificare a despăgubirilor pretinse nu este de natură să aducă vreo vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale părții, în condițiile în care a reținut neîndeplinirea condiției - premisă de antrenare a răspunderii civile, anume existența faptei ilicite.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 418 din 28 februarie 2019

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat de Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2015 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, reclamanta S.P.E.E.H. A. SA, prin administrator judiciar a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata de daune-interese, după cum urmează: suma de 60.347.845 lei, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu per MWh sub costul de producție; suma de 86.011.257 lei, pentru acoperirea beneficiului nerealizat, aferent perioadei 01.01.2011 - 31.05.2012, constând în diferența dintre prețul mediu ponderat pe piața contractelor bilaterale și prețul de cost mediu/prețul contractual stabilit conform actului adițional nr. 18 la contractul nr. 47/CE/08.09.2005.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente despăgubirilor solicitate de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 18 decembrie 2015, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru despăgubiri pretinse prin primul capăt de cerere, în integralitate, precum și pentru pretențiile aferente perioadei 1 ianuarie 2011 - 9 aprilie 2012, ce fac obiectul celui de-al doilea capăt de cerere.

Prin încheierea din 11 mai 2016, prima instanță a respins cererea reclamantei de administrare a probei cu expertiză contabilă.

Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 3547 din 8 iunie 2016, a respins acțiunea în răspundere civilă contractuală, ca nefondată.

Atât împotriva sentinței civile nr. 3547/2016, cât și împotriva încheierilor din 18 decembrie 2015 și din 11 mai 2016 a declarat apel reclamanta, înregistrat la data de 18 iunie 2016 pe rolul Curții de Apel București, Secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1346 din 26 septembrie 2016, apelul declarat de către reclamanta S.P.E.E.H. A. SA a fost respins, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 18.12.2015 prima instanță a admis, în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 referitoare la prescripția extinctivă, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru primul capăt de cerere în integralitate, precum și pentru al doilea capăt de cerere, numai în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 1 ianuarie 2011-9 aprilie 2012.

Apelanta a criticat această soluție prin prisma dispozițiile legale pe care le-a considerat aplicabile, susținând, în esență, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Noului C.civ. și nu dispozițiile Decretului nr.167/1958 referitoare la prescripția extinctivă dat fiind faptul că, în opinia sa, începutul termenului de prescripție este determinat fie de data la care a fost finalizat Raportul Curții de Conturi, 17.12.2014, fie de data de 27.08.2012, la care a avut loc întocmirea și publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență a Raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a A. În raport de aceste două date termenul de prescripție a dreptului la acțiune în sens material nu era împlinit la momentul depunerii cererii de chemare în judecată.

Astfel cum a arătat apelanta, dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului Cod Civil sunt în sensul că „

Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a

Codului civil

sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit

”.

Pentru a stabili dacă în cauză prima instanță a reținut corect că sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 sau, din contră, sunt incidente dispozițiile Noului Cod Civil, Curtea a avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat tragerea la răspundere a pârâtei invocând nerespectarea de către aceasta din urmă a dispozițiilor contractuale existente între părți, faptă care, potrivit susținerilor acesteia, a produs în patrimoniul reclamantei un prejudiciu exprimat ca pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu per MWh sub costul de producție pentru 1 MWh; beneficiul nerealizat de A. prin vânzarea cantității totale de 1.528.295 MWh (profitul net), calculat conform reglementarilor ANRE.

Cum temeiul acțiunii îl reprezintă răspunderea contractuală (reclamanta imputând pârâtei refuzul continuu de a da curs procedurii de negociere a contractului și abuzul de drept săvârșit în executarea contractului), Curtea a apreciat că este corectă concluzia primei instanțe că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În acest sens sunt atât dispozițiile art. 8 din Decretului nr. 167/1958, cât și cele ale 2.528 NCC.

S-a observat că regula specială de determinare a începutului prescripției extinctive în ipoteza răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite (indiferent că este vorba despre răspundere civilă delictuală sau răspundere civilă contractuală - cazul în speță) se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate să curgă și anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Raportat la această regulă, aspectul care este în divergență între apelanta-reclamantă și intimata-pârâtă și care, o dată stabilit, determină legea aplicabilă, îl reprezintă începutul termenului de prescripție care, în opinia pârâtei (reținută de prima instanță) este dat de data emiterii fiecărei facturi aferente contractului nr. 47 CE/8 septembrie 2005 (momentul obiectiv) în timp ce, în opinia reclamantei, este dat de două momente extrinseci raportului contractual, respectiv data la care a fost finalizat Raportul Curții de Conturi, 17.12.2014, sau data la care a avut loc întocmirea și publicarea în Buletinul procedurilor de insolvență a Raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a A., 27.08.2012 (momentul subiectiv).

Raportul juridic care a generat prezentul litigiu a fost materializat în contractul 47 CE/8 septembrie 2005, încheiat între reclamanta S.P.E.E.H. A. SA, în calitate de furnizor și pârâta B. SA, în calitate de consumator eligibil având ca obiect furnizarea de energie electrică la locul de consum Stația 220 KV C., completat și modificat prin 19 acte adiționale în perioada 27.12.2005 - 21.03.2014 care au vizat elemente esențiale ale contractului, precum cantitatea de energie livrată, prețul energiei, drepturile și obligațiile părților, procedura de facturare, clauze privitoare la soluționarea litigiilor.

În condițiile în care reclamanta era producătorul energiei vândute, era firesc ca aceasta să fie cea mai în măsură să cunoască costul de producție al acesteia și, astfel, să aprecieze la data vânzării că acesta este superior celui cu care valorifica această energie. Rezultă astfel că la momentul emiterii fiecărei facturi aceasta ar fi trebuit să știe că în patrimoniul său s-a produs un prejudiciu.

Referitor la persoana responsabilă de producerea prejudiciului, Curtea a apreciat că în mod corect a reținut prima instanță că aceasta nu putea fi decât pârâta, ca parte din contract, astfel că și aceasta trebuia să fie cunoscută de către reclamantă la data emiterii facturilor.

Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de apelanta-reclamantă în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care Curtea de Conturi a finalizat raportul (în cuprinsul căruia a constatat că A. a săvârșit abateri de la legalitate și regularitate constând în nerealizarea de venituri în sumă totală de 444.872,83 lei din vânzarea energiei electrice, efectuate la un preț mai mic decât costul de producție/achiziție) sau data la care  lichidatorul judiciar a întocmit raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a societății (în cuprinsul căruia a analizat contractul încheiat cu pârâta), ar însemna să se admită că, deși partea a pierdut dreptul la acțiune deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului (de la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea), intervenirea unor împrejurări extrinseci raportului juridic (cum sunt în cauză cele două rapoarte) să îi dea acesteia posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia apelantei-reclamante înseamnă a admite că propria culpă pe care reclamanta o invocă (nu a cunoscut pretinsul prejudiciu înainte ca terți de raportul juridic să facă constatări în acest sens) este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de  prescripție al dreptului material la acțiune să nu se fi împlinit.

Pentru aceste considerente, reținând că în mod corect a constatat prima instanță că termenul  de prescripție a început să curgă de la data emiterii facturilor emise în raporturile contractuale dintre părți, Curtea a apreciat că în privința prescripției dreptului material la acțiune sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958

.

Pentru aceste considerente, susținerea apelantei conform căreia

termenul de prescripție cu privire la dreptul subiectiv la despăgubire în contra cocontractantului nu numai că nu s-a împlinit, dar nici nu începuse să curgă astfel că în cauză sunt incidente în cauză prevederile Noului Cod Civil, iar nu cele ale Decretului nr. 167/1958,

a fost considerată neîntemeiată.

Față de data promovării acțiunii, 08.04.2015, în mod corect a stabilit prima instanță că pentru pretențiile aferente primului capăt de cerere în integralitate, precum și pentru cele aferente celui de al doilea capăt de cerere numai în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 01.01.2011-09.04.2012 a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Astfel, prima critică adusă sentinței a fost apreciată ca nefondată.

Prin încheierea din data de 11.05.2016 prima instanță a respins proba cu expertiza contabilă având în vedere limitele procesului și probele deja administrate, în special înscrisurile depuse ulterior termenului la care s-a soluționat excepția prescripției, modalitatea de calcul, criteriile arătate și faptul că acestea nu au fost contestate, apreciind de asemenea, că există suficiente date pentru calcularea pretențiilor formulate de reclamantă în măsura în care acestea sunt considerate întemeiate

.

Conform dispozițiilor care reglementează proba cu expertiza tehnică (art. 330-340 C. proc. civ.), Curtea a reținut că pentru a fi admisibilă, această probă trebuie să îndeplinească condițiile de legalitate, să fie verosimilă, să fie pertinentă și să fie concludentă.

Apelanta a susținut că stabilirea unor elemente precum prețul de cost al energiei și prețul energiei pe piața contractelor bilaterale (în funcție de care au fost determinate pretențiile) reprezintă o operațiune complexă, ce implică analiza contabilității sale și a datelor existente pe piața de energie, astfel încât, raportat la prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., se impunea administrarea probei cu expertiza contabilă.

Curtea a apreciat că, prin raportare la dispozițiile legale menționate, față de obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizat, în mod corect prima instanță a conchis că în cauză o expertiză contabilă care să răspundă la obiectivele solicitate de către reclamantă nu este de natură să ducă la rezolvarea prezentei spețe, dat fiind faptul că, prin apărările sale, pârâta nu a contestat aspectele pentru care reclamanta a prezentat un mod de calcul, ci a înțeles să conteste îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii contractuale.

Cum pârâta nu a prezentat propriile valori ale costului de producție rezultă că nici stabilirea diferenței dintre costul de producție și prețul de vânzare din Contractul de furnizare energie electrică încheiat cu B. (un alt obiectiv solicitat de reclamantă) nu era un aspect pentru lămurirea căruia să fie necesară părerea unui expert astfel că administrarea unei probe cu expertiza apare ca neconcludentă, soluția primei instanțe fiind astfel corectă.

În aceste condiții, susținerea apelantei-reclamante în sensul că

a depus documente ce conțin elementele componente ale prețului de cost, modalitatea de stabilire a prețului de cost și a prețului mediu ponderat de pe piața bilaterală de energie, însă aceste situații constau în analize interne ale A. SA

nu este de natură să ducă la o altă concluzie.

Instanța de apel a reținut că, dacă s-ar fi apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii contractuale, s-ar fi analizat cuantumul prejudiciului pretins de reclamantă și, din această perspectivă, stabilirea acestuia este o împrejurare care are legătură cu obiectul cauzei dar, în condițiile în care sumele pretinse de reclamantă nu au fost contestate, o expertiză care să fi răspuns la obiectivele solicitate de reclamantă: precizare costuri de producție, stabilire preț mediu de piață al energiei, nu era concludentă.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că cea de a doua critică este nefondată, apelul promovat împotriva încheierii de ședință din data de 11.05.2016 fiind nefondat.

Curtea a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei și, pe cale de consecință, obligarea acesteia la plata sumei de 60.347.845 lei, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu per MWh sub costul de producție pentru 1 MWh; obligarea la plata beneficiului nerealizat de A. prin vânzarea cantității totale de 1.528.295 MWh (profitul net), calculat conform reglementărilor ANRE; obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă.

Prin precizările în legătură cu valoarea obiectului capătului 2 de cerere privind beneficiul nerealizat reclamanta a prezentat modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Astfel, referitor la modalitatea de calcul a valorii primului capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la plata către A. a sumei de 60.347.845 lei, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preț mediu per MWh sub costul de producție pentru 1 MWh, a arătat că în anul 2011, conform prevederilor actului adițional nr. 17/2010 la Contractul nr. 47CE/08.09.2005, prețul contractual pentru MWh a fost stabilit lunar.

În ceea ce privește valoarea obiectului celui de-al doilea capăt de cerere, a indicat valoarea totală a beneficiului nerealizat în cuantum de 86.011.257 lei, reprezentând contravaloarea diferenței dintre prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale și prețul de cost mediu de producție al SC A. SA.

Apelanta a susținut, sub un prim aspect, că plecând de la o premisă greșită, întreaga motivare a instanței de fond se referă la aspecte străine pretențiilor cu care a rămas în continuare învestită instanța în urma pronunțării încheierii de ședință publică din data de 18.12.2015 deoarece, din simpla lecturare a considerentelor Sentinței civile nr. 3547/08.06.2016 rezultă faptul că Tribunalul București nu a analizat aspectele invocate în susținerea acțiunii, astfel cum aceasta a fost precizată la data de 01.02.2016 - beneficiu nerealizat aferent perioadei 10.04.2012-31.05.2012 calculat ca diferență între prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale și prețul contractual stabilit conform Actului adițional nr. 18 la Contractul nr. 47/CE/08.09.2005, raportându-se la costul de producție în cuprinsul întregii sale analize.

Instanța de apel a reținut că, într-adevăr, sub aspect formal, apelanta are dreptate în sensul că a solicitat în cuprinsul celui de al doilea capăt de cerere, precizat, beneficiul nerealizat în cuantum de 86.011.257 lei, reprezentând contravaloarea diferenței dintre prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale și prețul de cost mediu de producție al SC A. SA, iar în considerentele hotărârii s-a menționat „Cu referire la pretențiile ce urmează a fi analizate în fond, la evaluarea conduitei contractuale a pârâtei, care să îndreptățească reclamanta la repararea prejudiciului reprezentat de diferența dintre costul de producție și prețul de vânzare pentru perioada de referință”.

Însă, împrejurarea că anterior analizei fondului pretențiilor (capătul doi al cererii rămas după ce în privința pretențiilor aferente perioadei 1 ianuarie 2011 - 9 aprilie 2012 s-a admis prescripția dreptului material la acțiune) prima instanță a menționat că este vorba despre prejudiciul reprezentat de diferența dintre costul de producție și prețul de vânzare pentru perioada de referință, în loc de contravaloarea diferenței dintre prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale și prețul de cost mediu de producție al SC A. SA nu a avut, în opinia Curții, nicio relevanță, în condițiile în care, în continuarea considerentelor, prima instanță a analizat un aspect important, determinant, pentru soluția pronunțată: îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii contractuale.

Cum acest aspect este comun întregii cereri de chemare în judecată formulate de reclamantă (pentru capătul doi al cererii nu a fost invocat un alt temei în afara răspunderii civile contractuale), în condițiile în care s-a apreciat că elementele acestei răspunderi nu sunt îndeplinite în cauză, împrejurarea menționată de reclamantă este fără relevanță.

Pentru aceste considerente, nu a reținut că întreaga motivare a primei instanțe se referă la aspecte străine pretențiilor cu care a rămas învestită, după admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Referitor la îndeplinirea în cauză a condițiilor răspunderii contractuale, aspect afirmat de apelanta reclamantă în apel, Curtea a reținut următoarele:

În justificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale, în privința faptei ilicite, apelanta-reclamantă a susținut, în apel, că fapta ilicită nu vizează numai încălcarea unei anume prevederi legale din contract, respectiv a art. 8 care instituia obligația părților de a negocia cu bună credință modificarea contractului, ci abuzul de drept, executarea contractului de către pârâtă cu depășirea limitelor bunei-credințe.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 8 din contract, Curtea a arătat că se impune a menționa că situația de fapt reținută de prima instanță (cu referire expresă la actele adiționale încheiate de părți) este corectă.

Instanța de apel a reținut, de asemenea, că reclamanta SPEEH A. SA, în calitate de furnizor și pârâta SC B. SA, în calitate de consumator eligibil, au încheiat contractul de furnizare a energiei electrice nr. 47 CE/8.09.2005 având ca obiect furnizarea de energie electrică la locul de consum Stația 220 KV C.

Contractul a fost completat și modificat prin 19 acte adiționale, acestea vizând elemente esențiale ale contractului, precum cantitatea de energie livrată, prețul energiei, drepturile și obligațiile părților, procedura de facturare, clauze privitoare la soluționarea litigiilor.

În forma inițială art. 8 stabilea că

„(1) În sensul prezentului contract, prin „modificare de circumstanțe” se înțelege intrarea în vigoare a unor acte normative/reglementări publicate în Monitorul Oficial, precum și reglementări emise de autoritățile de stat, precum și modificarea/abrogarea celor existente, ulterior încheierii prezentului contract.

(2) Dacă, ulterior încheierii contractului, apare o modificare de circumstanțe care are sau poate avea ca efect:

a) creșterea pentru Furnizor a costurilor operaționale cauzate de dreptul de proprietate, de exploatarea sau întreținerea instalațiilor sale;

h) obligarea Furnizorului de a efectua noi cheltuieli de capital, al căror efect asupra costurilor anuale se evaluează plecând de la premisa că sunt amortizate egal pe o perioadă reprezentând durata de viață contabilă a activelor respective, iar valoarea cumulată a acestor efecte în anul de contract este mai mare de 5% din valoarea contractului pe anul respectiv, părțile vor modifica prețul de contract, prin încheierea de acte adiționale, astfel încât să se permită recuperarea integrală de către Furnizor a costurilor suplimentare.

(3) Modificarea prețurilor de contract se va negocia între părți, la solicitarea scrisă și motivată a uneia dintre ele

”.

Prin actul adițional nr. 1 s-a stabilit în ceea ce privește art. 8 următoarele:

„8.1 Secțiunea (1) a Articolului 8 din Contract se modifică după cum urmează: Dacă, urmare a intrării în vigoare a unor acte normative/reglementări publicate în Monitorul Oficial, precum și a reglementărilor emise de autoritățile de stat, precum și în cazul modificării sau abrogării celor existente, ulterior încheierii prezentului Contract, se introduc sau se modifică taxe și tarife aplicabile prețului contractual, părțile se vor întâlni pentru adaptarea prevederilor prezentului contract, potrivit prevederilor legale nou apărute.8.2 Secțiunile 8 (2) și 8 (3) din Contract de abrogă”

Modificări ale art. 8 au fost aduse prin Actul adițional nr. 4  în sensul că

„

După aliniatul 8 (I) din art. 8 din contract se introduce aliniatul 8 (2) cu următorul conținut: dacă, urmare a intrării în vigoare a unor acte normative ale Uniunii Europene aplicabile în materie în România, ulterior încheierii prezentului Contract și care sunt incidente acestei relații contractuale, respectivele acte normative vor aduce o influență directă asupra prețului contractual, părțile se vor întâlni pentru adaptarea prevederilor prezentului Contract în conformitate cu noile reglementări”.

Într-adevăr, în forma inițială a art. 8, modificarea prețurilor de contract se negocia între părți, la solicitarea scrisă și motivată a uneia dintre ele (alin. 3) dar, prin modificări ulterioare ale acestuia, părțile au stabilit că

se vor întâlni pentru adaptarea prevederilor prezentului Contract potrivit prevederilor legale nou apărute/în conformitate cu noile reglementări (alin. 1 și 2),

fără a mai folosi termenul de

negociere.

Cum, în forma aplicabilă litigiului, art. 8 nu menționa nicio obligație de negociere, ci prevedea întâlniri între părți în vederea adaptării contractului, iar ipotezele menționate pentru a se întâlni vizau

prevederile legale nou apărute/în conformitate cu noile reglementări,

Curtea a apreciat că susținerea apelantei-reclamante, în sensul că

art. 8 din contract instituie obligația părților contractante de a negocia, cu bună credință, modificarea contractului în situația în care, pe parcursul executării acestuia, apar modificări de circumstanțe de natură a duce la creșterea costului pentru vânzător,

este neîntemeiată.

Pentru aceleași considerente a fost apreciată ca neîntemeiată și susținerea apelantei reclamante în sensul că pârâta ar fi trebuit să negocieze prețul contractului, astfel încât să asigure cel puțin acoperirea costurilor de producție ale reclamantei ori alinierea acestui preț contractual la prețurile medii pe piața contractelor bilaterale.

Față de cele menționate, Curtea a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut că nicio dispoziție legală nu impunea pârâtei o altă modificare de preț în afara celei generate de noi taxe și tarife, și în niciun caz nu instituie pârâtei obligația de a negocia un preț care să asigure creșterea profitului reclamantei.

Reclamanta a susținut că prin Raportul de control nr. 133829/17.12.2014, întocmit de către Curtea de Conturi a României - Departamentul IV s-a stabilit că au fost încălcate și următoarele dispoziții legale: art. 27 din Legea energiei nr. 13/2007 (versiunea în vigoare în anul 2011), art. 79 din Legea energiei nr. 13/2007 ce reglementează principiile care stau la baza stabilirii prețurilor și tarifelor reglementate pentru energia electrică și termică, art. 2 din Regulamentul privind cadrul organizat de tranzacționare a contractelor bilaterale de energie electrică aprobat prin Ordinul ANRE nr. 45/2005, conform căruia: prin crearea pieței centralizate a contractelor bilaterale de energie electrică se asigură transparența tranzacțiilor prin contracte de vânzare-cumpărare a energiei electrice și egalitatea de șanse a participanților la piață; pct. 1.2. din Procedura Operațională privind funcționarea Pieței Centralizate a Contractelor Bilaterale pentru energie electrică atribuite prin licitație publică, elaborată de OPCOM și avizată de ANRE.

Referitor la această susținere, Curtea a arătat că dispozițiile legale expuse în calea de atac reglementează regulile de funcționare a pieței de energie electrică; principiile care stau la baza stabilirii prețurilor și tarifelor reglementate pentru energia electrică; principiile care stau la baza atribuirii contractelor pentru livrare de energie electrică, fără însă a prevedea o obligație legală a pârâtei de a negocia termenii contractului în perioada în litigiu în sensul afirmat de reclamantă.

În ceea ce privește abuzul de drept decurgând din executarea contractului de către pârâtă cu depășirea limitelor bunei-credințe, cu încălcarea legii și obiceiului, s-au reținut următoarele:

Conform art. 970 C. civ., „

Convențiile trebuie executate cu bună-credință.  Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa

”.

În condițiile în care s-a reținut că pârâta nu avea obligația de a negocia modificarea prețului contractului în sensul afirmat de reclamantă (stabilirea unui preț de vânzare care să reflecte cel puțin prețul de cost cu producerea energiei electrice ori alinierea acestui preț contractual la prețurile medii pe piața contractelor bilaterale) pentru a se asigura recuperarea diferenței dintre prețul mediu ponderat de pe piața contractelor bilaterale și prețul de cost mediu de producție al SC A. SA, Curtea a apreciat că nu se poate reține în sarcina pârâtei depășirea limitelor bunei-credințe în executarea contractului.

În condițiile în care potrivit art. 969 C. civ. „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, Curtea a apreciat că nu s-ar putea reține în sarcina pârâtei săvârșirea unui abuz în executarea contractului din împrejurarea că nu a acceptat un preț mai mare al bunului cumpărat. A dispune astfel ar însemna chiar ignorarea principiului libertății de voință  care guvernează contractul și care înseamnă că dacă se respectă legea și regulile de conviețuire socială subiectele de drept sunt libere să încheie convenții cu conținutul pe care îl agreează.

De altfel, s-a constatat că părțile au  încheiat și actul adițional nr. 18/21.03.2014  prin care au stabilit un preț de tranzacționare al energiei electrice pentru perioada 1.01.2012-30.01.2018 determinat lunar prin aplicarea unei formule de calcul și au stabilit că prețul pentru energia tranzacționată în perioada 1.01.2012-31.07.2012 este de 165 lei/MWh la care se adaugă TVA, preț care se aplică retroactiv.

Față de cele reținute, Curtea a constatat că în cauză nu se poate reține în sarcina pârâtei săvârșirea unei fapte ilicite constând în refuzul de negociere a contractului sau în abuzul de drept săvârșit în executarea contractului încheiat cu reclamanta, fiind astfel nefondată și cea de a treia critică adusă sentinței.

Având în vedere că răspunderea civilă contractuală poate fi angajată numai în cazul îndeplinirii cumulative a tuturor condițiilor (existența unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligație, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv, existența unui prejudiciu patrimonial, un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, săvârșirea cu vinovăție a faptei), iar în speță condiția existenței faptei ilicite nu a fost dovedită, Curtea nu a mai analizat și celelalte susțineri ale apelantei-reclamante referitoare la existența prejudiciului, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și la vinovăția intimatei-pârâte.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile  răspunderii contractuale, dat fiind faptul că nu s-a reținut în sarcina pârâtei fapta de a încălca  dispozițiile contractuale de maniera susținută de reclamantă, Curtea a reținut că este legală și temeinică soluția instanței de fond de respingere a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta S.P.E.E.H. A. SA, înregistrat la data de 8 decembrie 2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată, sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Un prim motiv de casare este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Astfel, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reținând, ca și instanța de fond, o cauză incompletă a acțiunii cu care a fost învestită și aplicând o serie de texte de lege care nu sunt incidente în cauză.

Instanța de fond, la evaluarea conduitei pârâtei, care să îndreptățească reclamanta la repararea prejudiciului, a reținut în mod greșit că prejudiciul reclamat pentru perioada 10.04.2012 - 31.05.2012, aferent celui de-al doilea capăt de cerere, ar fi reprezentat de diferența dintre costul de producție și prețul de vânzare. Or, cel de-al doilea capăt de cerere a vizat beneficiul nerealizat, calculat pentru anul 2012, ca diferență între prețul mediu ponderat pe piața contractelor bilaterale și prețul contractual stabilit conform actului adițional nr. 18 la contractul nr. 47/CE/08.09.2005.

Deși, din simpla lecturare a considerentelor sentinței apelate rezulta că prima instanță nu a analizat aspectele invocate în susținerea acțiunii (astfel cum a fost precizată la 01.02.2016), instanța de apel, în mod nelegal, a apreciat că această împrejurare este lipsită de relevanță. Procedând astfel, instanța de prim control judiciar a încălcat principiul disponibilității în materie civilă, lăsând astfel nesoluționat fondul pricinii.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a aplicat, în mod nelegal, dispozițiile Decretului nr. 167/1958, respectiv o normă care nu era incidentă în speță și a subscris această critică tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv ipoteza nesocotirii principiului disponibilității procesuale.

Cât privește criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material în materia prescripției dreptului material la acțiune, precum și în materia răspunderii civile contractuale.

A susținut recurenta că excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, se impunea a fi respinsă.

Sub un prim aspect, a arătat că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt incidente numai cu privire la acele termene de prescripție începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Noului Cod civil. Or, la momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil, termenul de prescripție nici nu începuse să curgă, astfel că instanțele de fond, făcând aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, au aplicat un text de lege străin raportului juridic dedus judecății.

În speță, erau aplicabile prevederile art. 2523 și art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora dreptul la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea.

Raportat la aceste texte legale, contrar celor reținute prin decizia recurată, reclamanta a avut reflectarea prejudiciului cauzat de intimata-pârâtă abia la data de 17 decembrie 2014, data înregistrării la A. SA a raportului de control nr. 133829, întocmit de către Curtea de Conturi a României.

Chiar și în situația în care s-ar considera că momentul la care reclamanta ar fi putut cunoaște paguba rezultată din derularea relațiilor contractuale cu intimata-pârâtă nu coincide cu cel al finalizării raportului Curții de Conturi, oricum nu s-ar putea concepe curgerea termenului la un moment anterior întocmirii raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a societății. Or, acest raport a fost publicat în Buletinul procedurilor de insolvență nr. 11723 din 27 iulie 2012.

Așadar, apreciază recurenta că decizia pronunțată în apel este nelegală, deoarece, luând în considerare oricare din cele două momente anterior indicate, oricum termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, în sens material, nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată.

În ce privește încălcarea regulilor răspunderii civile contractuale, a susținut recurenta că, contrar considerentelor instanței de apel, creșterea costului de producție, ce ar fi implicat adaptarea contractului, s-a datorat tocmai modificării prețurilor, taxelor, tarifelor, diferitelor componente ce intră în costul de producție (unele cu justificarea intervenției unor modificări legislative).

A mai relevat recurenta că, chiar dacă creșterea costului de producție nu s-ar circumscrie ipotezei avute în vedere de art. 8 din contract, obligația executării cu bună-credință a contractului este reglementată prin norme imperative, de la care părțile nu pot deroga.

Contrar celor reținute de instanța de apel, un contract sinalagmatic cu titlu oneros presupune existența unui raport rezonabil între drepturile și obligațiile interdependente ale părților, un echilibru între prestații.

A mai relevat recurenta că negocierea nu trebuie să fie una formală, ci constructivă, astfel că interpretarea art. 8 din contract de către instanța de apel este nelegală și lipsește de conținut atât prevederile contractuale, cât și dispozițiile legale imperative incidente în materia executării cu bună-credință a contractului.

Contrar celor constatate de către instanța de prim control judiciar, în cauză, erau îndeplinite toate condițiile necesare antrenării răspunderii civile a pârâtei.

Din această perspectivă, instanța de apel a reținut o cauză incompletă a acțiunii, care s-a întemeiat nu numai pe prevederile contractuale (în întregul lor, nu numai pe un singur articol), ci și pe textele referite (art. 970 C. civ.). În speță, fapta ilicită a constat în abuzul de drept al cocontractantului B. SA, care a refuzat stabilirea unui preț de vânzare, care să reflecte cel puțin prețul de cost al furnizorului ori alinierea acestui preț contractual la prețurile medii pe piața contractelor bilaterale, cauzând un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

În continuare, deși instanța de apel s-a limitat la analizarea doar a condiției referitoare la săvârșirea faptei ilicite, recurenta a relevat îndeplinirea și a celorlalte condiții pentru antrenarea răspunderii civile contractuale (prejudiciu, legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăție).

În drept, a invocat dispozițiile art. 483 și urm., coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În dovedirea recursului, a depus înscrisuri referitoare la dosarul nr. x/3/2012 al Tribunalului București (ce a avut ca obiect insolvența societății recurente), precum și înscrisuri referitoare la calitatea de reprezentanți legali ai societății reclamante.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă SC B. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia pronunțată în apel este legală.

Referitor la criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de prim control judiciar a apreciat corect lipsa de relevanță a împrejurării că judecătorul fondului s-a raportat, prin considerente, la un alt algoritm de calcul al despăgubirilor decât cel invocat prin cel de-al doilea capăt de cerere.

Astfel, atâta vreme cât instanțele de fond au apreciat că nu erau îndeplinite condițiile legale de angajare a răspunderii civile contractuale a pârâtei, era de prisos orice discuție privitoare la cuantumul prejudiciului ce se cerea a fi reparat. Ca atare, este imposibil să se rețină existența unei vătămări determinate de conduita instanței de apel, în sensul dispozițiilor art. 174 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reținut motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A mai arătat intimata-pârâtă că, în ce privește critica referitoare la greșita aplicare a prevederilor Decretului nr. 167/1958, aceasta nu poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, ci celui de-al optulea motiv de recurs, cuprins în art. 488 alin. 1 C. proc. civ.

A relevat, totodată, că nici critica privitoare la alegerea eronată, de către instanța de apel, a legii substanțiale aplicabile prescripției extinctive, critică fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită. Astfel, instanța a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 71/2011, reținând că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Noului Cod civil (1 octombrie 2011), rămân supuse legii vechi, respectiv Decretului nr. 167/1958. Pentru pretențiile aferente perioadei 01.01.2011 - 30.09.2011 s-a constatat corect că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, în temeiul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Chiar dacă s-ar aprecia că pentru o parte din pretențiile constatate prescrise de către instanța de apel (mai precis, cele aferente perioadei 1 octombrie 2011- 9 aprilie 2012), sunt incidente prevederile legii noi, soluția de constatare a operării prescripției extinctive este corectă, dispozițiile art. 2528 alin. (1) NCC preluând, în esență, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În ce privește critica recurentei referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, intimata a arătat că A. putea să cunoască, la finalul fiecărei luni, cu acuratețe, existența oricăror discrepanțe între prețul obținut în urma vânzării unei anumite cantități de energie electrică către pârâtă, pe de o parte, și costul de producție a respectivei cantități de energie electrică, pe de altă parte.

În plus, soluția de constatare a operării prescripției extinctive este legală și în ceea ce privește perioada 1 ianuarie 2011 - 9 aprilie 2012, aferentă celui de-al doilea capăt de cerere formulat prin acțiunea introductivă. În concret, prin acest capăt de cerere A. și-a evaluat beneficiul nerealizat prin luarea în considerare a diferenței dintre prețul mediu ponderat pe piața contractelor bilaterale și prețul contractual stabilit conform actului adițional nr. 18 la contractul perfectat de părți. Or, prețul mediu ponderat practicat pe piață putea fi cunoscut de către recurenta-reclamantă cu o frecvență lunară/anuală, așa cum rezultă din art. 46 din Metodologia de monitorizare a pieței en gros de energie electrică pentru aprecierea nivelului de concurență pe piață și prevenirea abuzului de poziție dominantă, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 35/2006, precum și din prevederile art. 9 alin. (1) lit. r) și art. 9 alin. (4) lit. j) din O.U.G. nr. 33/2007.

Așadar, a concluzionat intimata, reclamanta putea cunoaște paguba, precum și identitatea persoanei care răspunde pentru paguba cauzată, cu mult anterior emiterii Raportului Curții de Conturi ori publicării raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a A.

În sfârșit, intimata a susținut, prin întâmpinare, că în mod corect a reținut instanța de apel că nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile contractuale, reiterând apărările formulate în fazele procesuale anterioare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, ce a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 6 decembrie 2018, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea de către instanțele de fond a principiului disponibilității ce guvernează procesul civil nu pot fi primite.

Acest motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural, care pot atrage sancțiunea nulității, motiv destinat să valorizeze atât încălcarea normelor procedurale de ordine publică, cât și a celor de ordine privată. Casarea unei hotărâri judecătorești pentru cel de-al cincilea motiv de casare se poate obține însă în mod diferit, în funcție de natura imperativă sau dispozitivă a normelor încălcate.

Este adevărat că disponibilitatea constituie un principiu specific procesului civil și că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ. Este adevărat, de asemenea, că instanța de fond a fost învestită cu o acțiune în răspundere civilă contractuală, cu două capete de cerere, unul care viza despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului efectiv, constând în diferența dintre prețul de vânzare al energiei electrice către pârâtă și costul de producție, pentru perioada martie 2011 - decembrie 2011 și un altul referitor la beneficiul nerealizat în perioada 01.01.2011 - 31.05.2012, contravaloarea diferenței dintre prețul mediu ponderat pe piața contractelor bilaterale și prețul contractual, stabilit prin actul adițional nr. 18/10.08.2012 la contractul perfectat de părți.

După pronunțarea încheierii din 18 decembrie 2015, prin care s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru despăgubirile aferente perioadei 01.01.2011 - 09.04.2012, instanța de fond a rămas învestită cu cel de-al doilea capăt de cerere, vizând beneficiul nerealizat în perioada 10 aprilie 2012 - 31 mai 2012. În pofida acestui fapt, judecătorul fondului, în considerentele hotărârii, a continuat să se raporteze la prejudiciul ce se cerea a fi reparat, constând în diferența dintre prețul de vânzare și costul de producție.

Încălcarea principiului disponibilității, constând, în opinia reclamantei, în reținerea unei cauze incomplete a acțiunii, a fost invocată, în adevăr,

in limine litis

, pe calea apelului, însă instanța de apel a respins, în mod corect, această critică, vizând nesocotirea unei norme de ordine privată, o nulitate condiționată de existența unei vătămări.

Așa cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 175 alin. (1) și art. 176 C. proc. civ., încălcarea principiului disponibilității nu se încadrează printre cazurile de nulitate necondiționată, astfel că se aplică dreptul comun în materie, în sensul că, pe lângă nesocotirea dispozițiilor legale privitoare la desfășurarea procesului civil, pentru existența nulității sunt necesare și întrunirea condițiilor referitoare la producerea unei vătămări și imposibilitatea înlăturării în alt mod a vătămării produse.

În acest context, în mod judicios a reținut instanța de prim control judiciar că menționarea greșită, în considerente, a modalității de cuantificare a despăgubirilor pretinse nu a fost de natură să aducă vreo vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale părții. Concret, judecătorul fondului nu a reținut o „cauză incompletă” a acțiunii, acesta, învestit fiind cu o acțiune în răspundere contractuală, trebuia să stabilească, înainte de cuantificarea prejudiciului ce se cerea a fi reparat, dacă sunt întrunite condițiile legale pentru angajarea răspunderii civile contractuale a SC B. SA. Concret, nu se punea problema cuantumului prejudiciului, câtă vreme, anterior, ar fi trebuit să se stabilească dacă pârâta a săvârșit o faptă ilicită, constând în încălcarea unor prevederi din contract, respectiv art. 8, sau și-a executat abuziv drepturile decurgând din convenție, dacă fapta a fost săvârșită cu vinovăție și dacă există legătură de cauzalitate între acțiunile sau inacțiunile pârâtei și paguba ce se cerea a fi reparată.

Așadar, conduita instanței de apel, de a reține lipsa de relevanță a algoritmului de calcul al despăgubirii, câtă vreme nu este îndeplinită prima condiție a angajării răspunderii contractuale, anume aceea a săvârșirii faptei ilicite, nu a fost de natură a aduce vreo vătămare drepturilor recurentei, în sensul dispozițiilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei, relative la pretinsa aplicare eronată a unui act normativ care nu era în incident în speță (Decretul nr. 167/1958), caracterizează existența unei situații de greșită aplicare a unei norme de drept material. Așadar, aceste critici nu pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și vor fi analizate, ulterior, în cadrul părții din hotărâre consacrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța constată neîntemeiate și criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material, în materia prescripției dreptului material la acțiune și în materia răspunderii civile contractuale.

Dintru început, se cuvine a preciza că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar pentru motivele de nelegalitate limitativ determinate de lege, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu și pentru motive de netemeinicie.

Pot fi subscrise celui de-al optulea motiv de casare numai acele critici care vizează interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice, deși aceasta nu era incidentă în speță ș.a.m.d.

În acest context, reține că se invocă, prin cererea de recurs, greșita aplicare a Decretului nr. 167/1958, un act normativ care, în opinia părții, nu era incident în speță.

Potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

În acest context, pentru a stabili care este legea substanțială aplicabilă prescripției extinctive, instanțele de fond au fost obligate, mai întâi, să determine momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Legea nouă, respectiv Noul Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, cuprinde o soluție identică în ce privește începutul prescripției extinctive a dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (art. 2528 alin. (1) C. civ.).

Așadar, ambele legi succesive instituie două momente ale începutului cursului prescripției, unul subiectiv (când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și un altul obiectiv (când cel prejudiciat trebuia să cunoască paguba și pe cel chemat să o repare). Stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripție, respectiv a momentului obiectiv de la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască nașterea dreptului la acțiune, este o chestiune de fapt, iar nu de drept. Momentul obiectiv a fost stabilit de către instanțele de fond, în funcție de împrejurările de fapt rezultate din analiza materialului probator administrat.

Atâta vreme cât instanțele de fond au stabilit că prescripția a început să curgă anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, ele au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, alegând să aplice raportului juridic dedus judecății legea veche. Prin urmare, pe calea recursului, reclamanta nu poate solicita instanței, limitată în analiza sa doar la aspectele de nelegalitate, să procedeze la reinterpretarea materialului probator administrat și, drept urmare, să stabilească o altă situație de fapt, anume aceea că titularul dreptului nu putea să cunoască nașterea dreptului său la acțiunea în despăgubiri decât la data întocmirii raportului Curții de Conturi s