ÎCCJ, decizie (scj.ro #119937)

Imposibilitatea executării hotărârii judecătorești prin care se dispusese restituirea în natură a unui teren. Construcții de interes public. Lipsa faptei ilicite a debitorului. Respingerea acțiunii în despăgubiri.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

contravaloarea lipsei de folosință

construcție

neexecutarea obligației

C.civ. din 1864, art. 998, art. 1082

Premisa de analiză a pretențiilor ce vizează plata contravalorii lipsei de folosință a unui teren, a cărei restituire în natură a fost impusă prin hotărâre judecătorească, reclamă verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998 și urm. C.civ., răspundere care poate fi antrenată doar în ipoteza în care debitorul obligației nu își execută obligația cu vinovăție sau fără justificare, situație care implică ideea de culpă în neexecutarea obligației.

Astfel, condiția premisă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, care impune existența unei fapte ilicite imputabilă debitorului obligației, nu este îndeplinită în situația în care neexecutarea obligației de restituire în natură a terenului este determinată de împrejurarea că terenul litigios nu este liber, ci ocupat de construcții cu afectațiune specială, a căror imposibilitate de ridicare decurge din caracterul acestora de obiectiv de interes public.

Prin urmare neexecutarea obligației impusă prin hotărârea judecătorească irevocabilă, nu poate fi imputabilă debitorului, întrucât imposibilitatea a fost generată de o cauză exterioară acestuia, care înlătură caracterul ilicit al faptei, iar în absența unei fapte ilicite imputabile debitorului obligației, nu poate fi reținută nici întrunirea condiției privind legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, context în care răspunderea sa nu poate fi antrenată.

Secția I civilă, decizia nr. 505 din 13 februarie 2014

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 09 iunie 2006, reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. și Ș.L. au chemat în judecată Consiliul Local Craiova, A.N.S.D.S. Dolj, Municipiul Craiova, prin primar, solicitând să fie obligați pârâții să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren intravilan de aproximativ 2.350 mp situată în Craiova și obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani, iar pârâtele să fie obligate să-și ridice construcțiile existente pe teren. În măsura în care aceste construcții nu se pot demola, reclamantele au solicitat să le fie achitat prețul pentru terenul ocupat la valoarea de piață.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanta S.V.A.M., împreună cu soțul acesteia, S.M., au dobândit imobilul situat în Craiova, compus din casă de locuit și suprafața de 4.000 mp, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx7/1954 la Notariatul de Stat, imobilul fiind confiscat de stat ca urmare a unei condamnări politice.

Urmare a promovării unui recurs în anulare, prin decizia Curții Supreme de Justiție nr. 2406/1997, imobilul de la adresa menționată a reintrat în patrimoniul autorului lor, fiind înlăturată măsura confiscării averii. S-a arătat că, din suprafața de 4.000 mp,  S.C. F.C. ocupă suprafața de 850 mp, iar restul suprafeței de teren, de 2.350 mp, este ocupată de Consiliul Local Craiova și D.S. Dolj, pe teren fiind amplasate o serie de construcții ușoare care se pot ridica, iar pe suprafața ocupată de Consiliul Local Craiova au fost amenajate străzi și stadionul I.O.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 și urm. C.civ.

În ședința publică din 24 noiembrie 2006, la solicitarea reclamantelor, a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă A.N.S.

Prin sentința civilă nr. 6710 din 02 mai 2008, pronunțată de  Judecătoria  Craiova, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamante.

Împotriva acestei hotărâri reclamantele au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 190 din 19 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj, a fost admis apelul, a fost anulată procedura urmată și sentința apelată, iar cauza a fost reținută în primă instanță la Tribunalul Dolj, pentru judecare, reținând că în raport de valoarea obiectului litigiului, competența în primă instanță aparține tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 155 din  31 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Dolj a fost respinsă acțiunea.

Tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 6888/2000 pronunțată de Judecătoria Craiova, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3266/2001 a Curții de Apel Craiova, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M., G.I. împotriva pârâților RAADPFL Craiova, Consiliul Local Craiova, DGFP Dolj – Ministerul Finanțelor, L.G., T.I., I.G. și I.P. Prin aceeași sentință, s-a dispus obligarea pârâților să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, compus din casă de locuit cu 8 camere și teren în suprafață de 4.000 mp.

S-a reținut în considerentele acestei hotărâri că prin sentința penală nr. 632/1959, autorul reclamantelor a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se totodată și confiscarea averii acestuia, ca pedeapsă complementară la pedeapsa de 18 ani închisoare, avere în care se găsea și imobilul revendicat. Urmare promovării unui recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 2406/1997, a casat sentința penală nr. 632/1959, a achitat pe inculpat și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii.

În executarea acestei hotărâri s-a constituit dosarul de executare nr. xx2/E/2001, iar creditoarea G.I. a fost pusă în posesia imobilului,  compus din casă de locuit cu 8 camere și teren aferent existent și împrejmuit. Conform procesului-verbal nu s-a putut proceda la punerea în posesie asupra întregii suprafețe de 4.000 mp întrucât era ocupată în parte.

Reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cerere care a fost respinsă prin dispoziția nr. 5767 din 26 mai 2003, cu motivarea că solicitanții au obținut imobilul prin sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Ulterior respingerii notificării, reclamantele au formulat acțiune în contradictoriu cu SC F.C., care ocupa suprafața de 850 mp, precum și prezenta acțiune în revendicare, pentru restul de teren pentru care nu au putut proceda la punerea în posesie și care, au susținut reclamantele, este în parte, în administrarea Consiliului Local Craiova, iar în parte în administrarea D.S. Dolj.

Tribunalul a constatat că există autoritate de lucru judecat, potrivit art. 1201 C.civ., în raport de sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, sentință pronunțată într-un dosar care a avut același obiect (revendicarea terenului în suprafață de 4.000 mp  din care face parte și suprafața de 2.350  mp revendicată prin prezenta cerere) și aceeași cauză (dispozițiile art. 480 C.civ.). În ceea ce privește părțile pârâte, tribunalul a constatat că există autoritate de lucru judecat în raport de Consiliul Local Craiova, care figurează în ambele dosare în calitate de pârât, iar referitor la ceilalți pârâți nu a fost reținută autoritatea de lucru judecat întrucât nu au figurat în dosarul respectiv. Or, în cauză, atât timp cât prin sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, s-a stabilit definitiv și irevocabil că statul, reprezentat în acel proces de Ministerul Finanțelor, prin DGFP Dolj, nu are un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, o astfel de hotărâre se impune cu titlu de lucru judecat și instituțiilor în a căror administrare a fost dat acest teren, iar în situația imposibilității punerii în executare a hotărârii există alte mijloace procesuale de apărare a dreptului de proprietate, fiind exclusă însă promovarea unei noi acțiuni în revendicare. De altfel, cu privire la suprafața de 190 mp, deși în raportul de expertiză se precizează că ar fi în administrarea D.S. Dolj, tribunalul a constatat că acest aspect și implicit calitatea procesuală pasivă a instituției în cauză nu este dovedită cu certitudine în sensul că nu există niciun act în acest sens, iar pârâta a susținut că nu are în administrare respectivul teren.

Cât privește capetele de cerere subsecvente acțiunii în revendicare și anume obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani și la ridicarea construcțiilor existente pe teren, iar în măsura în care aceste construcții nu se pot demola, achitarea prețului pentru terenul ocupat la valoarea de piață a acestuia, tribunalul a apreciat că nu pot fi primite. Reclamantele dețin o hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu și nu au făcut dovada efectuării unor demersuri pentru finalizarea executării, situație în raport de care nu poate fi reținută culpa pârâtelor.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantele.

În cauză, s-a învederat faptul că reclamanta S.V.A.M. a decedat. Au fost indicate ca moștenitoare numitele N.E.R.M. și Ș.L., care aveau deja calitatea de părți în cauză.

Prin decizia civila nr. 286 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova a fost admis apelul și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, pentru analizarea pe fond a cererilor în pretenții și obligații de a face.

În rejudecare, a fost încuviințată efectuarea unei expertize tehnice care să lămurească aspectele arătate în decizia nr. 286/2010, iar față de dezlegarea dată cererii formulate de D.S. Dolj, prin decizia de casare, în sensul ca aceasta cerere este o cerere de arătare a titularului dreptului, tribunalul a dispus introducerea în cauza a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că acesta a dobândit calitatea de intervenient forțat, raportat la dispozițiile art. 66 alin. (2) C.proc.civ.

La data de 21 septembrie 2012, reclamantele au precizat cuantumul pretențiilor solicitate la 430.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 2.150 mp și la 954.600 lei, reprezentând lipsa de folosința a acestui teren, 38.000 euro, în echivalent în lei la data plații, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 190 mp și suma de 82.080 lei, reprezentând lipsa de folosința a acestui teren, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză.

Prin sentința civilă nr. 281 din 16 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dolj, Secția I civilă s-a respins cererea în pretenții formulată de reclamante împotriva pârâților Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și  Sportului, Consiliul Local Craiova, A.N.S.T., D.S. Dolj.

Totodată, s-a admis acțiunea în pretenții formulată împotriva pârâtului Municipiul Craiova, prin primar și în contradictoriu cu intervenientul forțat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că pârâtul Municipiul Craiova a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 430.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 2.150 mp și suma de 954.600 lei, reprezentând lipsa de folosință a acestui teren, iar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat către reclamante la plata sumei de 38.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 190 mp și la plata sumei de 82.080 lei, reprezentând lipsa de folosință a acestui teren.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a avut în vedere problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 286/2010, reținând că reclamantele au interes să solicite obligarea pârâtelor de a ridica construcțiile existente pe teren, iar în măsura în care acestea nu se pot ridica să fie obligate pârâtele la plata contravalorii de piață a terenului;  obligarea acelorași pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani de zile, cu motivarea că, în calitate de creditoare, au făcut demersuri pentru punerea în executare a sentinței civile nr. 6888/2000, că o parte din bunurile ce au făcut obiectul hotărârii judecătorești au intrat în posesia reclamantelor, iar restul bunurilor, respectiv suprafața de 2.350 mp teren nu a fost predată nici până în prezent acestora. Executarea parțială a respectivei hotărâri și promovarea unui litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001 fac dovada faptului că reclamantele, în calitate de proprietare, nu au stat în pasivitate, ci dimpotrivă au făcut demersuri pentru a redobândi în totalitate posesia bunurilor care au fost confiscate de la autorul lor, acest lucru însă nu a fost posibil din motive independente de voința lor.

S-a avut în vedere că, prin decizia de casare, s-a mai statuat că este admisibilă acțiunea în pretenții și în obligație de a face formulată de reclamante întrucât prin aceasta se urmărește a se obține contravaloarea unor bunuri pentru care există o hotărâre judecătorească de restituire, întrucât se solicită o transformare a obligației de restituire în natură în obligație de restituire prin echivalent și că, revine tribunalului obligația de a analiza în fond cererea reclamantelor și a hotărî în ce măsură obligația stabilită în sarcina pârâtelor, prin sentința civilă nr. 6888/2000, de a restitui suprafața de 2.350 mp. Teren poate fi executată în natură sau se impune a fi executată prin echivalent bănesc.

Din raportul de expertiză, tribunalul a constatat că suprafața de teren de 2.350 mp pentru care reclamantele dețin hotărâre judecătorească de restituire este ocupată de stadionul I.O., cu elementele adiacente, inclusiv centura de asfalt, de construcții ale Consiliului Local Craiova cu structura permanentă, ce nu se pot ridica și o platformă de asfalt aflată în administrarea D.S. Dolj. Din același raport de expertiză rezultă că față de modul de folosire a terenului în litigiu și aspectul că nu pot fi ridicate construcțiile aflate pe teren, reclamantelor nu le poate fi restituit în natura terenul pentru care dețin sentința civila nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, definitivă și irevocabilă, astfel încât, în temeiul art. 1073 - 1075 și 1082 C.civ., s-a fost considerat întemeiată cererea reclamantelor de obligare a pârâților Municipiul Craiova și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, de a executa prin echivalent bănesc obligația stabilită prin sentința civilă nr. 6888/2000.

Instanța a avut în vedere faptul că stadionul este proprietatea publică a Municipiului Craiova potrivit H.G. nr. 305/2000 și H.G. nr. 141/2008 și construcțiile permanente identificate de expert pe terenul în litigiu aparțin Consiliului Local Craiova, potrivit evidentelor acestei instituții, iar platforma de asfalt ce ocupă suprafața de 190 mp și care este folosită de D.S. Dolj este bun domeniu public al Statului, dat în administrarea acestei direcții de Statul Român.

În ceea ce privește pârâții Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Consiliul Local Craiova, A.N.S.T., D.S. Dolj și A.N.S.T. București, tribunalul a constatat ca aceștia nu au calitate procesuală pasivă în privința cererii de restituire prin echivalent a terenului în litigiu, întrucât din raportul de expertiză, rezultă fără dubiu că acești pârâți nu ocupă și nu au legătură cu restituirea efectivă a terenului  de 2.350 mp.

În ceea ce privește cererea formulată de D.S. Dolj, calificată ca fiind cerere de arătare a titularului dreptului, prin decizia de casare nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 64 C.proc.civ. și art. 12 alin. (4) și 45 din Legea nr. 213/1998, întrucât în speță, din anexa 3 la H.G. nr. 2060/2004 rezultă fără dubiu că D.S. nu deține bunul aflat pe terenul de 190 mp în litigiu (platforma de beton) cu vreun titlu, ci acest bun este proprietatea statului, iar în plus prin sentința civilă nr. 6888/2000 s-a stabilit în sarcina Statului Român obligația de restituire a terenului în litigiu către reclamante, astfel încât se impune obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata contravalorii terenului în suprafață de 190 mp și a lipsei de folosință a terenului respectiv, în calitate de intervenient forțat, potrivit art. 66 alin. (2) și art. 58 C.proc.civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Consiliul Local Craiova, Municipiul Craiova, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 45 din 20 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, Secția I civilă au fost admise apelurile declarate de pârâții Municipiul Craiova, prin Primarul Municipiului Craiova și Statul Român, împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunalul Dolj, sentință ce a fost schimbată în parte în sensul că a respins cererea reclamantelor privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului și, prin urmare, a înlăturat obligarea pârâtului Municipiul Craiova la plata către reclamante a sumei de 954.600 lei și obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 82.080 lei. Totodată, a obligat pârâtul Municipiul Craiova către reclamante la plata sumei de 6.697 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pârâtul Statul Român la fost obligat la plata sumei de 583 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantele, menținându-se restul dispozițiilor sentinței atacate. Totodată, s-a respins, ca lipsit de interes, apelul declarat de pârâtul Consiliul Local.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente.

În privința excepției de netimbrare a acțiunii ridicată de Statul Român, s-a reținut netemeinicia acestei apărări având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997 apreciindu-se că instanța de apel nu poate aplica sancțiunea anulării acțiunii, ca netimbrată, chiar dacă ar aprecia că în mod greșit prima instanță a considerat că reclamantele nu au obligația de a achita taxa judiciară de timbru, într-o astfel de situație având posibilitatea de a dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru corespunzătoare.

S-a reținut ca nefondată critica apelantului referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, întrucât acțiunea promovată de reclamante a avut ca obiect principal restituirea proprietății ce le-a fost preluată de stat, iar în subsidiar s-a solicitat plata contravalorii bunului. Dispozițiile art. 15 lit. r) din legea taxelor de timbru nu disting după cum foștii proprietari, cărora statul le-a preluat abuziv imobilele, introduc o acțiune prin care se solicită restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor, astfel că scutirea de la plata taxei de timbru operează și atunci când executarea în natură  a obligației de restituire nu este posibilă, cum este cazul în speță, reținându-se și faptul că, în primul ciclu procesual instanțele de control judiciar nu au dispus obligarea părților care au declarat căile de atac la achitarea taxei judiciare de timbru și nici nu au aplicat dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997.

În ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii s-a reținut a fi nefondată, dispozițiile art. 261 pct. 5 C.proc.civ. fiind corect aplicate de prima instanță, în sensul că, ținând seama de dezlegările date de instanța de casare unor probleme de drept, tribunalul a răspuns argumentat tuturor cererilor reclamantelor și apărărilor formulate de pârâți, în condițiile legii, controlul judiciar putând fi

exercitat pe baza situației de fapt și de drept ce rezultă din considerentele sentinței.

Instanța de apel a înlăturat critica privind încălcarea regulii unanimității în promovarea acțiunii de toți moștenitorii autorului căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului pentru care se solicită despăgubiri. S-a avut în vedere că al doilea capăt al acțiunii (formulat inițial cu caracter subsidiar) și cererea inițială în pretenții, nu sunt asimilate unui act de dispoziție pentru a fi necesar acordul tuturor coproprietarilor sau moștenitorilor în promovarea cererii, nefiind o acțiune în revendicare, ci una în pretenții, în care se pune în discuție aducerea într-un patrimoniu comun a unei sume de bani care înlocuiește un bun asupra căruia proprietarii pretind că nu au dreptul de folosință acțiunea fiind un act de administrare a patrimoniului pentru a cărei exercitare nu este necesar acordul tuturor proprietarilor. În plus, potrivit art. 643 C.civ., regula unanimității nu mai este aplicabilă, fiecare coproprietar putând să stea în justiție singur, inclusiv în  acțiunea în revendicare, dispozițiile din noul cod civil aplicându-se și proceselor în curs de judecată, în cazurile în care hotărârea nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a codului, cum este cazul dosarului de față.

Criticile celor doi apelanți privind stabilirea cadrului procesual, calificarea cererii de introducere în cauză a statului și asimilarea celor două instituții reprezentative ale autorității locale s-au apreciat a fi nefondate.

Astfel, prin acțiunea inițială, reclamantele au chemat în judecată D.S., Consiliul Local și Municipiul Craiova, apreciind că aceste instituții au calitate procesuală pasivă deoarece ocupă terenul pentru care nu au putut fi puse în posesie, la executarea sentinței civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Probele administrate au relevat că o parte din teren este ocupată de un obiectiv de utilitate publică, respectiv parte din stadion, bun aflat în domeniul public al unității administrativ teritoriale, caz în care calitate procesuală pasivă o are Municipiul, reprezentat prin primar. Faptul că în dosarul nr. xx11/2000 acțiunea în revendicare a fost promovată împotriva Consiliului Local nu are relevanță pentru a stabili că acesta are calitate procesuală pasivă și în prezentul dosar, deoarece pentru capetele de cerere care au fost  admise și care fac obiectul apelului se pun în discuție chestiuni de fapt și de drept diferite. S-a apreciat că soluția de respingere a acțiunii în pretenții formulată împotriva Consiliului Local pe considerentul că nu are calitate procesuală pasivă este în acord cu dispozițiile Legii nr. 215/2000, invocate chiar de apelant, acțiunea fiind însă admisă față de Municipiu tocmai pentru faptul că această autoritate este titularul drepturilor și obligațiilor ce derivă din administrarea bunurilor aflate în domeniul public sau privat al localității.

În ce privește excepția autorității de lucru judecat s-a reținut că a fost tranșată anterior, în primul ciclu procesual de instanța de apel, reținându-se că există autoritate de lucru judecat inclusiv față de Consiliul Local doar pentru acțiunea în revendicare, nu și pentru cererea în pretenții. Instanța a constat că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces efectele unei hotărâri judecătorești ce a finalizat un litigiu având un alt obiect (respectiv, cererea în revendicare) decât cel din prezenta pricină. În manifestarea sa de excepție procesuală autoritatea de lucru judecat a fost reținută doar pentru unul din capetele de acțiune. Pentru celelalte cereri, s-a avut în vedere că acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

În ceea ce privește calitatea procesuală a statului, s-a reținut că prin cererea formulată de D.S. Dolj la data de 15 septembrie 2006 s-a invocat lipsa calității sale procesual pasive și s-a indicat titlul sub care este folosit terenul de această instituție. Cererea a fost calificată ca fiind o cerere de arătare a titularului dreptului, prin decizia nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova, hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat, care a desființat prima sentință pronunțată în cauză, dispunând a se analiza dacă cererea este întemeiată pe fond, în sensul de a se stabili dacă Statul Român este titularul dreptului ce se exercită de către D.S. pe suprafața de 190 m.p.

În ce privește suprafața de 190 m.p., ocupată de o platformă betonată, s-a avut în vedere că este menționată în anexa 3 la H.G. nr. 2060/2004 ca fiind proprietatea statului, în sarcina căruia s-a reținut și obligația de restituire a terenului prin sentința civilă nr. 6888/2000, așa încât s-a apreciat reținerea corectă a calității statului de intervenient forțat. S-a reținut că, prin H.G. nr. 305/2000, s-a dispus trecerea unei părți din stadion din proprietatea publică a statului (și din administrarea M.T.S.) în proprietatea publică a Municipiului Craiova, fiind menționate care sunt parcelele ce revin fiecărei autorități. Experții numiți în cauză au identificat parcelele de teren și au stabilit că suprafața de 2.150 m.p. se află în patrimoniul municipiului, iar restul de 190 m.p. este o parcelă care a rămas în proprietatea publică a statului, regimul juridic al terenului existent în anul 2000 nefiind modificat, terenul fiind atribuit doar pentru folosință (administrare) ministerelor care au avut în subordine, potrivit organizării guvernului, de-a lungul timpului, Agenția pentru Sport.

Situația juridică a terenului a fost confirmată de A.N.S. care a recunoscut dreptul de administrare al agenției și dreptul de proprietate publică al statului, în cuprinsul H.G. nr. 305/2000 fiind precizat faptul că ministerele de resort au asupra terenului un drept de administrare. S-a avut în vedere că prin sentința civilă nr. 6888/2000 s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a statului, prin instituțiile reprezentative, reținându-se că acesta nu are asupra terenului revendicat de reclamante un drept de proprietate, însă a fost obligat la restituirea terenului, ceea ce echivalează cu recunoașterea posesiei statului. Au fost apreciate ca nefondate susținerile apelanților privind lipsa calității procesual pasive a Statului, bunul nefiind în proprietatea ministerului de resort, în subordinea căruia se află D.S., ci figurează în evidențe ca fiind în domeniul public al statului.

În ce privește caracterizarea acțiunii promovată de reclamante, s-a avut în vedere că aceasta a fost făcută atât prin cererile acestora, cât și prin decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual. Astfel, acțiunea promovată a avut un capăt de cerere principal, acela în revendicare, asupra căruia soluția s-a stabilit cu putere de lucru judecat și care nu face obiectul apelului, un capăt de cerere accesoriu privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, un alt capăt de cerere accesoriu privind obligația de a ridica de pe teren construcțiile existente și un  capăt de cerere cu caracter subsidiar, privind plata contravalorii terenului dacă nu pot fi ridicate construcțiile.

Prin decizia de casare s-a statuat irevocabil că acțiunea privind plata contravalorii terenului nu este, în principiu, inadmisibilă, cât timp din probe rezultă că obligația de restituire a terenului nu poate fi executată în natură, ci se impune executarea prin echivalent. Instanța de control s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii, dispunând administrarea de probe pentru a se verifica temeinicia acesteia și de a constata în ce măsură este mai economic a se proceda la restituirea prin echivalent. Soluția dispusă în apel a fost confirmată prin decizia  nr. 6223 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a menținut desființarea sentinței din primul ciclu procesual, instanța supremă statuând și cu privire la admisibilitatea acțiunii de preschimbare a obligației de restituire în natură, în obligație de a plăti contravaloarea bunului. Înalta Curte a înlăturat criticile vizând faptul că reclamantele nu au depus diligențe pentru a pune în executare sentința civilă nr. 6888/2000, arătând că acțiunea de față a fost pornită tocmai pentru că nu a fost posibilă executarea silită prin executor judecătoresc, terenul nefiind liber, precum și cele care priveau obligația reclamantelor de a urma procedura Legii nr. 10/2001 și inadmisibilitatea unui alt demers judiciar. Ca urmare a faptului că aceste aspecte ale cauzei au fost irevocabil soluționate, s-a constatat a fi inadmisibil a fi reluate aceste critici.

Instanța de apel a constat din raportul de expertiză efectuat și procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc la punerea în posesie a reclamantelor potrivit sentinței civile nr. 6888/2000 că o parte din terenul ce a făcut obiectul acestei sentințe este ocupat de obiective de investiții, caz în care obligația de executare în natură a sentinței pronunțate în acțiunea în revendicare nu mai poate fi impusă debitorului, creditoarele având posibilitatea de a solicita  executarea prin echivalent.

S-au apreciat a fi nefondate susținerile apelantului Municipiul Craiova privind inadmisibilitatea acțiunii prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2000 și ale deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J. întrucât nu sunt aceleași premise de fapt, astfel încât nu pot fi aplicate în speță considerentele deciziei în interesul legii. A fost subliniat faptul că, acțiunea de față nu are ca obiect obligarea Statului Român la plata unei sume reprezentând contravaloarea unui imobil preluat abuziv, ci este o acțiune de drept comun deschisă creditorului care a obținut un  titlu executoriu având ca obiect predarea unui bun, dar care constată că această obligație este imposibil de executat în natură.

În ceea ce privește temeiul juridic al  acțiunii și invocarea dispozițiilor art. 1073 și urm. C.civ., s-a constat că în aplicarea dispozițiilor art. 84 și art. 129 C.proc.civ., instanța are obligația de a da o calificare corectă a cererii, calificare care exclude însă, posibilitatea de a modifica împrejurările de fapt pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea. În speță, s-a apreciat că în mod greșit s-au invocat de tribunal dispozițiile art. 1073 C.civ., care reglementează dreptul creditorului de a obține executarea obligației asumate de debitor, instanța de apel evocând prevederile art. 572 și 574 C.proc.civ., dispoziții în baza cărora reclamantele puteau cere executarea silită a titlului lor în cadrul unei

proceduri simplificate.

Instanța de apel a reținut că, în același timp însă, nimic nu împiedică promovarea unei acțiuni de drept comun, calificată ca  atare de instanța supremă și de instanța de apel în primul ciclu procesual, care au stabilit cadrul procesual sub acest aspect, acțiune care are aceeași finalitate, însă care urmează o altă procedură. În ambele cazuri situația debitorului obligației este aceeași, în sensul că este obligat la restituirea unei sume de bani, ca echivalent al bunului ce nu se poate restitui în natură. Alegerea unui anumit tip de acțiune este lăsată de lege la latitudinea reclamantului, cât  timp sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, care, în speță, au făcut deja obiectul unei judecăți devenite irevocabile.

A fost subliniată practica instanței europene de contencios, care este constantă în a afirma obligația statului și a instituțiilor publice, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de obligare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite. Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției. Lipsirea de proprietate datorată activității statului echivalează cu o expropriere de fapt, în condițiile în care reclamantele au un "bun" în  sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul adițional nr.1, pentru că reclamantele sunt titularele unui drept real, de proprietate și nu au o simplă "speranță legitimă" sau o "valoare patrimonială", asimilabile noțiunii de "bun". S-a reținut de instanța de apel că nu s-a pus în discuție o acțiune directă împotriva statului prin care să se pretindă obligarea acestuia la acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de o lege specială de restituire a proprietăților, ci obligarea la executarea prin echivalent a unei obligații de restituire în natură, deja statuată prin titlu executoriu, considerente în baza cărora au fost înlăturate, ca nefondate, criticile apelanților care vizează cadrul procesual, calitățile părților din proces, admisibilitatea și temeiul de drept al acțiunii.

Referitor la criticile care vizează raportul de expertiză realizat în cauză, instanța a constatat netemeinicia acestora. Astfel, apelantul Statul Român, a susținut că expertul desemnat de instanță nu este autorizat să efectueze lucrări de evaluare a imobilelor, însă în apel expertul a precizat că este atestat în specialitatea evaluări bunuri imobile, a indicat numărul legitimației sale, care face dovada că este membru titular ANEVAR. În ce privește modalitatea de evaluare a terenului, s-a constat că expertul a luat în calcul ofertele care au fost corectate cu coeficientul de corecție între ofertă și prețul posibil de obținut, la evaluare, fiind avute în vedere terenuri cu caracteristici asemănătoare. Expertiza realizată a stabilit un preț inferior de 200 euro/m.p. pentru terenul în litigiu, situat pe aceeași stradă cu un teren cumpărat de autoritatea administrativă.

Astfel, susținerea apelantului referitoare la supraevaluarea terenului s-a reținut a fi nejustificată, iar faptul că terenul este ocupat de obiective de investiții care îi scad valoarea de cumpărare pentru că nu poate fi tranzacționat pe piața imobiliară nu constituie un element pentru scăderea prețului, deoarece obligația instituită în sarcina pârâtelor este de a achita prețul real al bunului pe care nu îl pot restitui proprietarilor, conform hotărârii judecătorești pronunțate în anul 2000. Instanța de apel a concluzionat că pârâții au obligația de a plăti reclamantelor, ca titulare ale bunului ce nu poate fi restituit conform titlului executoriu, contravaloarea de piață a terenului, probele ce au fost administrate demonstrează că s-a făcut o corectă evaluare, iar pârâtul apelant nu a depus acte din care să rezulte că terenul ar fi fost supraevaluat.

Au fost constatate a fi fondate, însă, ambele apeluri sub aspectul soluționării capătului de acțiune având ca obiect obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință pe ultimii trei ani, calculați anterior introducerii acțiunii, adică începând cu data de 09 iunie 2006.

Sub acest aspect s-a reținut că, odată cu rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 6888/2000, Municipiul Craiova și Statul Român nu mai au calitatea de titulari ai dreptului real asupra bunului imobil, exercitând asupra acestuia o posesie abuzivă după ce reclamantelor li s-a recunoscut calitatea de proprietari și pârâtele au fost obligate la restituire. Obligația de executare în natură a titlului executoriu s-a transformat în obligație de restituire prin echivalent, iar prejudiciul suferit de reclamante este acoperit integral prin plata contravalorii actuale a bunului imobil, așa cum a fost calculată de expert. Acest preț acoperă atât prejudiciul efectiv, cât și foloasele nerealizate ca urmare a lipsei de folosință a bunului, cât timp se acordă prețul la valoarea actuală, iar obligarea pârâților la plata cumulată a contravalorii terenului și a contravalorii lipsei de folosință ar reprezenta o dublă despăgubire a reclamantelor, ceea ce echivalează cu o îmbogățire a lor fără justă cauză. Din aceste motive, s-a apreciat a fi nelegală soluția de obligare cei doi pârâți la plata sumelor de 954.000 lei  și de 82.080 lei, sens în care soluția a fost schimbată sub acest  aspect, fiind înlăturată obligația de plată.

Instanța de apel a reținut întemeiată critica Statului Român referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 6888/2000 s-a impus tuturor pârâților obligația de a restitui o anumită suprafață de teren. Cu ocazia  executării silite s-a constatat că terenul este ocupat de mai multe entități juridice, iar prin expertiza realizată s-au identificat parcelele de teren ocupate de cei doi pârâți apelanți, Statul Român ocupând doar o suprafață de 190 m.p. Cum obligația impusă fiecărui pârât nu este în legătură cu obligația celuilalt, nefiind părți ale unui raport juridic cu obligații solidare, s-au reținut ca aplicabile dispozițiile art. 277 C.proc.civ., cheltuielile de judecată fiind suportate de fiecare pârât, proporțional cu partea sa de culpă procesuală. Așadar, s-a concluzionat că nu este legală soluția de obligare, în solidar, celor doi pârâți la plata sumei de 7.280 lei, deoarece Statul Român ocupă o parcelă de 190 m.p., iar Municipiul Craiova o alta, de 2.340 m.p., astfel că din totalul obligației statului îi revine un procent de 8%, care se impută și asupra cheltuielilor de judecată. Așadar, din suma totală plătită de reclamante și acordată de prima instanță drept cheltuieli de judecată, s-a apreciat că Municipiului Craiova îi revine obligația de a plăti 6697 lei, iar statului diferența de 583 lei.

În consecință, potrivit art. 296 C.proc.civ. au fost admise cele două apeluri, a fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă cererea reclamantelor privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, fiind înlăturată obligarea  pârâților la această plată. Pârâtul Municipiul Craiova a fost obligat la plata sumei de 6.697 lei cheltuieli de judecată, iar statul la diferența de 583 lei, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței atacate. Apelul declarat de Consiliul Local al Municipiului Craiova a fost respins, ca lipsit de interes.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele și pârâții Municipiul Craiova, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Dolj și Primarul Municipiului Craiova.

O altă critică a vizat nerespectarea  de către instanța de apel a deciziei de casare sub aspectul că nu a fost analizată posibilitatea executării în natura sau prin echivalent a bunului ce face obiectul sentinței civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Recurenții au susținut că instanța de fond nu a analizat modul în care este folosită suprafața ce face obiectul hotărârii judecătorești și nu a comparat titlurile de proprietate deținute de părțile litigante în cadrul acțiunii în revendicare în care parații sunt titulari ai unui drept de proprietate și posesorii imobilului din litigiu.

Au fost formulate critici și din perspectiva modului de soluționare a excepției privind autoritatea de lucru judecat, apreciindu-se că excepția operează față de Consiliul local Craiova, Ministerul Finanțelor și Direcția Județeană a Finanțelor Publice. Se arată că în mod greșit instanța de fond a asimilat Consiliului local Craiova cu Municipiul Craiova, întrucât cele două entități juridice au competențe diferite în baza Legii nr. 215/2001.

În privința cererii privind lipsa de folosința formulată de reclamante, recurenții au invocat inadmisibilitate acesteia întrucât titularului dreptului real asupra bunului imobil, cum este Municipiul Craiova, nu poate fi obligat la plata contravalorii fructelor bunului său. S-a argumentat că inadmisibilitatea acestei cereri rezultă și din împrejurarea că dreptul reclamanților nu este născut deoarece a fost realizată doar o executarea parțială a hotărârii judecătorești asupra imobilului construcție și teren, iar aceștia nu au demarat procedura contencioasă prevăzută de art. 399 C.proc.civ. referitoare la imposibilitatea executării silite ori a impedimentelor la executare.

Inadmisibilitatea acțiunii a fost invocată de recurenți și din perspectiva încălcării regulii

unanimității care guvernează acțiunea în revendicare întrucât nu a fost promovată de toți moștenitorii fostului proprietar al imobilului, dar și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. S-a arătat că reclamanții, ca persoane interesate, au urmat procedura instituita de legea speciala de reparație, astfel încât acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturata de legea speciala. În acest sens este evocată Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a cărei dezlegare dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțele inferioare conform art. 329 C.proc.civ.

S-a arătat că din actele dosarului rezulta că dispoziția emisă de Primarul municipiului Craiova este actul final de soluționare a notificării formulate de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziție a cărei emitere impunea și clarificarea obiectului acțiunii în sensul statuării investirii instanței cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ. sau cu o contestație împotriva dispoziției primarului având ca temei dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Au fost formulate critici și în privința reținerii greșite a dispozițiilor 1073 C.civ. ca temei legal, precum și a modului de evaluare a terenului. S-a arătat că metoda comparației directe ar trebuit să fie determinată de regimul juridic al imobilului și afectațiunea acestuia, funcție de care se impunea tipul evaluării. Se detaliază faptul că terenul evaluat este ocupat de stadionul și, pe cale de consecință, imobilul nu poate fi evaluat prin metoda comparației. S-a apreciat că valoarea de circulație la care expertul face trimitere, de asemenea nu poate fi apreciată funcție de zonă, de proprietățile riverane, opinând că evaluarea trebuia efectuată în funcție de destinația imobilului, utilitatea acestuia și randamentul exploatării lui, de prețurile concrete acceptate de cumpărător la încheierea actelor juridice.

În concluzie, pârâții au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii și, în fond, respingerea în totalitate a acțiunii formulată de către reclamante iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre  rejudecare.

,

arătând că instanța de apel nu a respectat decizia de casare nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova, irevocabilă prin decizia nr. 6223/2012 a I.C.C.J., detaliind în cuprinsul cererii de recurs îndrumările obligatorii ale deciziei de casare date instanței de fond în vederea rejudecării cauzei. Susțin reclamantele că au demonstrat în cauză  imposibilitatea executarea silite în natură a obligației de restituire a terenului stabilită prin sentința civilă nr. 6888/2000 întrucât construcțiile existente pe teren au un caracter permanent, situație în care acțiunea privind plata contravalorii terenului și a lipsei de folosință este admisibilă, astfel cum s-a statuat prin  decizia de casare.

Se motivează că instanța de apel a reținut greșit împrejurarea că prejudiciul suferit ar fi acoperit integral prin plata contravalorii actuale a bunului imobil. Consideră greșit punctul de vedere deoarece contravaloarea terenului reprezintă doar valoarea de piață a imobilului, care nu acoperă și foloasele nerealizate ca efect a lipsei de folosința a acestuia. S-a susținut că pe terenul din litigiu se afla edificate de pârâți construcții permanente, iar din înscrisurile depuse la dosar rezultă că aceste construcții au fost închiriate de pârâți, care au condus la obținerea de beneficii materiale. Opinează greșit punctul de vedere potrivit căruia obligarea pârâților la plata cumulată a contravalorii terenului și a lipsei de folosință ar reprezenta o dublă despăgubire care ar echivala cu îmbogățire fără justă cauză. După rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova au făcut numeroase demersuri pentru a intra în posesia imobilului ce a făcut obiectul acestei hotărâri, lipsite de finalitate însă din motive independente de voința lor, împrejurare în care apreciază eronată exonerarea pârâților Municipiul Craiova și Statul Român de plata contravalorii lipsei de folosința a terenului.

Hotărârea a fost criticată și din perspectiva menținerii greșite a soluției instanței de fond de obligare a Statului Român la plate către reclamante a despăgubirilor în cuantum de 38.000 euro, fără a se analiza și posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafața de 190 mp. Consideră că suma de 38.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafața de 190 mp, a fost stabilită eronat prin raportul de expertiza efectuat în cauză. S-a criticat modul de determinare a valorii terenului și se pretinde că valoarea stabilită de expert depășește cu mult valoarea euro/mp a terenului situat în acea zonă, care este în prezent sub 150 euro/mp. Precizările depuse la raportul de expertiză nu au fost însoțite de înscrisuri din care să rezulte care sunt prețurile practicate pe piața liberă la bunurile imobile, cu atât mai mult cu cât aceasta a scăzut considerabil în actualul context social. Pârâtul susține că în mod greșit nu s-a avut în vedere că pe suprafața de teren aflată în administrarea D.S. Dolj se afla niște construcții ușoare care se pot ridica, aspect menționat și în raportul de expertiza efectuat în cauză.

În raport de jurisprudența europeană, s-a susținut că Statul și-a îndeplinit obligația de restituire a terenului preluat abuziv, fiind pronunțată o hotărâre irevocabila în acest sens, neputând fi reținută culpa sa în ceea ce privește neexecutarea hotărârii judecătorești într-un termen rezonabil.

Hotărârea atacată este criticată și sub aspectul obligării greșite a statului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 563 lei, susținând pe de o parte că, în raport de art. 274 C.proc.civ. nu se poate reține culpa sa procesuală, iar pe de altă parte pretinde că s-a aflat în imposibilitate să solicite reducerea onorariului de avocat conform art. 274 alin. (3) din moment ce chitanța de plată a onorariului s-a depus la închiderea dezbaterilor.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul înlăturării obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamante a sumei de 38.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafața de 190 mp , precum și la plata cheltuielilor de judecata în cuantum de 563 lei.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererile de recurs și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte a respins, ca nefondate, cererile de recurs având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu preliminar

, deși recurenții au încadrat criticile formulate în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că acestea pot fi încadrate și în cazul descris de pct. 5 al aceleiași norme, întrucât se pretinde nerespectarea, de către instanța de apel‚ și implicit, a celei de fond, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., context în care aceste critici - comune recursurilor declarate - vor fi analizate, urmând a se răspunde prin considerente unice.

Din această perspectivă, criticile comune formulate de recurenți referitoare la nerespectarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare, sunt nefondate.

Înalta Curte reține că, prin decizia civilă nr. 286 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în primul ciclu procesual, a fost admis apelul declarat de reclamante, sentința fiind desființată cu trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la cererile având ca obiect obligația la ridicarea construcțiilor de pe teren, iar în măsura în care obligația nu poate fi executată în natură, obligarea pârâtelor la plata contravalorii de piață a terenului și de asemenea, obligarea acelorași pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani. Prin decizia de casare s-a reținut irevocabil că acțiunea privind plata contravalorii terenului este admisibilă, impunându-se analiza în fond a cererii pentru a se hotărî în ce măsură obligația stabilită în sarcina pârâtelor prin hotărâre judecătorească, de a restitui suprafața de 2.350 mp teren, poate fi executată în natură sau se impune a fi executată în echivalent bănesc. S-a dispus ca instanța de fond, în rejudecare, să administreze probe pentru a verifica modul în care este folosit terenul litigios, dacă aceasta face parte dintr-o suprafață mai mare de teren pe care este amplasat un obiectiv de utilitate publică și, de asemenea, dacă construcțiile și celelalte amenajări existente pe teren pot fi ridicate sau se impune o restituire prin echivalent. În ceea ce privește dezlegarea d