ÎCCJ, decizie (scj.ro #234623)

Acțiune în răspundere civilă contractuală. Lipsa prejudiciului. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Executarea obligațiilor. Executarea silită a obligațiilor

Index alfabetic: Acțiune în răspundere civilă contractuală

Clauză penală

Daune-interese

Inexistența prejudiciului

C. civ., art. 1350 alin. (1)-(2), art. 1530, art. 1531 alin. (2), art. 1538 alin. (4)

În accepțiunea art. 1.538 C.civ., creditorul obligației neîndeplinite poate pretinde plata despăgubirilor convenite convențional prin clauza penală numai în măsura în care din probele administrate în cauză nu rezultă absența totală a oricărui prejudiciu suferit, de vreme ce funcția răspunderii civile contractuale, inclusiv atunci când părțile au convenit o clauză penală pentru predeterminarea despăgubirii cuvenite, este aceea de a repara un prejudiciu încercat de creditor prin neexecutarea de către debitor a obligației sau executarea ei cu întârziere ori în alt loc decât cel stabilit contractual.

Astfel, în cazul în care neexecutarea obligației asumate de către debitor nu doar că nu a fost de natură a cauza un prejudiciu concret creditoarei ci a și conferit acesteia oportunitatea de a obține un folos patrimonial augmentat, prin valorificarea aceleași cantități de gaze naturale către un alt partener contractual, la un preț mai mare, nu se poate dispune obligarea debitorului la plata unei despăgubiri convenite contractual, în absența prejudiciului patrimonial încercat de creditoare, întrucât ar echivala cu o aplicare greșită a dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă contractuală și o denaturare a funcției sale reparatorii, cu consecința îmbogățirii nejustificate a creditorului.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 1324 din 24 septembrie 2025

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 06.01.2023 sub nr. x/85/2023, reclamanta S.N.G.N. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

Prin sentința civilă nr. 195/02.05.2023, această instanță a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 18.01.2023 sub nr. y/85/2023, reclamanta S.C. B. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.N.G.N. A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să dispună, în principal, obligarea acesteia din urmă să-i restituie suma de 317.730 lei, achitată de către C. S.A., în baza scrisorii de garanție bancară nr. 266/02.06.2021, în principal, în temeiul răspunderii civile contractuale, într-un prim subsidiar, în temeiul plății nedatorate, într-un al doilea subsidiar, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză;

- să constate inexistența dreptului de creanță al pârâtei cu privire la suma de 12.264,38 lei stabilită în sarcina sa în temeiul art. 3 alin. (2) din contractul de vânzare-cumpărare gaze naturale nr. 80DC/10.02.2021;

- în subsidiar, în ipoteza în care va respinge ca neîntemeiate petitele principale, să dispună adaptarea contractului, respectiv a art. 3 alin. (2), în principal, în temeiul impreviziunii, iar, în subsidiar, în temeiul solidarismului contractual, al bunei-credinței și al echilibrului contractual;

- să dispună și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 244/30.05.2023, Tribunalul Sibiu, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția conexității și a conexat acest proces la cel ce face obiectul dosarului nr. x/85/2023 al Tribunalului Timiș.

Urmare a reunirii și judecării împreună a celor două cereri, prin sentința civilă nr. 160/PI/06.02.2024, Tribunalul Timiș, Secția a II-a civilă:

- a respins ca inadmisibile capetele de cerere nr. 1 și 2 formulate de reclamanta S.N.G.N. A. S.A. în dosarul nr. x/85/2023;

- și a respins ca neîntemeiate capetele de cerere nr. 3 și 4;

- a admis cererea formulată de reclamanta S.C. B. S.A. în dosarul conexat nr. y/85/2023, a obligat pârâta S.N.G.N. A. S.A. să-i restituie suma de 317.730 lei, achitată de către C. S.A., în temeiul scrisorii de garanție bancară nr. 266/02.06.2021;

- a constatat inexistența dreptului de creanță al pârâtei cu privire la suma de 12.264,38 lei stabilită în sarcina reclamantei în temeiul art. 3 alin. (2) din contract;

- a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, a luat act că pârâta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, dispunând, totodată, ca un exemplar al hotărârii să se comunice către S.C. D. S.A.

Această decizie a fost atacată cu apel de către S.N.G.N. A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 444/A/02.10.2024, Curtea de Apel Timișoara, Secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii civile, S.N.G.N. A. S.A. a promovat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare, cu referire la considerentele prin care curtea de apel a statuat că părțile, prin clauza penală, anticipează cuantumul despăgubirilor, fără ca aceasta să însemne că poate fi aplicată în lipsa unui prejudiciu, a apreciat că dispozițiile art. 1.538 C. civ. au fost interpretate în mod eronat, lipsind de eficiență clauza penală convenită de părți. A reproșat instanței faptul că nu a analizat clauza penală în corelare cu obligația de plată a intimatei, susținând că dacă ar fi procedat astfel ar fi constatat că pretențiile sale respectă rigorile art. 1.538 C. civ.

În altă ordine de idei, a precizat că, potrivit alin. (4) al textului de lege menționat, incidența clauzei penale determină prezumția irefragabilă a existenței prejudiciului, astfel că stipularea acesteia în contract îl liberează pe creditor de dovada prejudiciului suferit prin neexecutarea obligației principale sau a cuantumului prejudiciului.

În continuare, a precizat că, deși instanța de apel a reținut existența clauzei penale și faptul că prejudiciul nu trebuie dovedit de creditor, a statuat că debitorul obligației neexecutate are un drept corelativ de a dovedi lipsa prejudiciului, adăugând astfel la lege.

În fine, a apreciat că aceste aspecte sunt cel puțin contradictorii întrucât, atât timp cât dovedirea prejudiciului nu este necesară, fiind statuat legal, iar cuantumul acestuia este stabilit convențional, anticipat, debitorului nu i se poate crea un drept care contravine atât prevederilor legale, cât și celor convenționale.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, învederând că interpretarea dispozițiilor art. 1.538 C. civ. nu este eronată în contextul în care recurenta nu a dovedit existența și cuantumul prejudiciului pretins. A evidențiat că, și în situația în care în contract a fost inserată o clauză penală, acest aspect nu o exonerează pe recurentă de obligația de a face dovada existenței prejudiciului, ci doar o dispensează de a proba întinderea acestuia.

Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 07.04.2025 s-a fixat termen în ședință publică la 24.09.2025, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate solicita când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Autoarea căii de atac deduce verificării în recurs maniera în care au fost interpretate dispozițiile art. 1.538 C. civ, reproșând instanței devolutive de control faptul că a lipsit de eficiență clauza penală convenită de părți, susținând că existența acesteia determină prezumția irefragabilă a prejudiciului, astfel că în mod nelegal s-a creat un drept corelativ al debitorului de a dovedi lipsa prejudiciului.

Analizând critica și argumentele recurentei, Înalta Curte observă că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă contractuală prin care a solicitat obligarea pârâtei la repararea unui pretins prejudiciu încercat și care ar fi fost cauzat prin nepreluarea cantităților de gaze naturale contractate de către pârâtă, invocând clauza penală înscrisă în art. 3 alin. (2) din contract.

În apărare, pârâta a susținut inaplicabilitatea clauzei penale, arătând că activarea acesteia era posibilă numai în situația rezilierii contractului din vina uneia din părți, or nepreluarea cantității de gaze naturale contractate nu s-a datorat conduitei culpabile a acesteia, ci urmare a unei imposibilități obiective determinate de retragerea licenței de furnizare a gazelor naturale, aceasta fiind o cauză de încetare a contractului, conform art. 13 alin. (1) lit. b).

Statuând asupra acestei chestiuni litigioase, Curtea de apel a procedat la interpretarea corelată a prevederilor art. 13 cu cele ale art. 3 alin. (2) din contract și, constatând că voința contractantă a fost în sensul de a prevedea ca și ipoteze distincte de încetare a contractului situația în care una dintre părți încetează să mai dețină autorizațiile/licențele necesare executării obligațiilor, respectiv cazul rezilierii contractului din culpa uneia dintre părți, a confirmat concluzia primei instanțe care a statuat că incidența clauzei penale era condiționată de rezilierea convenției pentru culpa contractuală a pârâtei, iar nu de apariția unui alt caz de încetare a acesteia.

În continuare, analizând probatoriul și susținerile părților, în raport cu dispozițiile art. 1.538, art. 1.350 și art. 1.530 C. civ., a reținut, de asemenea, că reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu, în condițiile în care cantitatea de gaze naturale nepreluată de către pârâtă a fost valorificată ulterior de către aceasta la un preț superior către un alt partener contractual.

În acest cadru, reținând că prejudiciul reprezintă una dintre condițiile fără de care antrenarea răspunderii civile contractuale nu poate opera, a statuat că nu există niciun text de lege care să prevadă în mod expres că inclusiv în lipsa prejudiciului debitorul trebuie să achite despăgubirea stipulată prin clauza penală. De asemenea, a subliniat că prerogativele recunoscute creditorului care beneficiază de această clauză - lipsa obligației de a dovedi existența și cuantumul prejudiciului, posibilitatea de a opta între executarea în natură și plata penalității - presupun în mod corelativ și dreptul debitorului de a dovedi lipsa prejudiciului.

De asemenea, cu referire la caracterul sancționator al clauzei penale, a reținut că acesta nu poate acoperi și ipoteza inexistenței unui prejudiciu, deoarece, în această situație, protecția creditorului care beneficiază de clauza penală ar deveni una abuzivă și ar avea drept consecință îmbogățirea fără justă cauză a acestuia, contrar principiilor fundamentale ale dreptului civil. A conchis în sensul că în situații diferite raționamentul de interpretare nu poate fi același, astfel că debitorul nu poate fi obligat la achitarea clauzei penale.

Aceste considerente ale instanței de apel reflectă o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale criticate.

Contrar susținerilor recurentei, în accepțiunea art. 1.538 C. civ., creditorul obligației neîndeplinite poate pretinde plata despăgubirilor convenite convențional prin clauza penală numai în măsura din probele administrate în cauză nu rezultă absența totală a oricărui prejudiciu suferit, de vreme ce funcția răspunderii civile contractuale, inclusiv atunci când părțile au convenit o clauză penală pentru predeterminarea despăgubirii cuvenite, este aceea de a repara un prejudiciu încercat de creditor prin neexecutarea de către debitor a obligației sau executarea ei cu întârziere ori în alt loc decât cel stabilit contractual.

Textul de lege cu privire la care recurenta susține că a primit o interpretare și aplicare greșită din partea instanței de apel consacră o prezumție de existență a unui prejudiciu în patrimoniul creditorului, iar o astfel de concluzie rezultă din conținutul normei analizate - art. 1538 alin. (4) C. civ. - conform căreia „

creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu

”.

Prezumția de existență a prejudiciului nu este însă una absolută, irefragabilă, ci una relativă, aceasta putând fi răsturnată de către debitor, care are posibilitatea fie de a invoca inaplicabilitatea clauzei penale în cazul neexecutării obligației contractuale invocată de către creditor ori de a dovedi inexistența unui prejudiciu încercat de creditor, aceasta fiind situația în speță, fie de a invoca un motiv de nulitate a acesteia pe considerentul că nu îndeplinește anumite cerințe de fond sau de formă, fie de a invoca caracterul abuziv al clauzei, fie de a solicita reducerea acesteia în condițiile prevăzute de art. 1.541 C. civ.

Așadar, dreptul creditorului de a cere despăgubirea convenită contractual pentru repararea pagubei încercate, sprijinindu-se pe prezumția de existență a prejudiciului consacrată de art. 1538 alin. (4) C. civ., nu înlătură dreptul debitorului de a dovedi, prin orice alt mijloc de probă admis de lege, inexistența vreunui prejudiciu încercat de creditor urmare a neexecutării obligației asumate.

O astfel de concluzie este impusă de principiul general care fundamentează răspunderea contractuală, înscris în art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ., conform căruia:

- orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat;

- iar atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.

În completarea acestor norme, se impun a fi amintite și dispozițiile cuprinse în Secțiunea a 4-a destinată evaluării prejudiciului (Cartea a V-a „Despre obligații”, Titlul V - Executarea obligațiilor, Capitolul II „Executarea silită a obligațiilor”), înscrise în art. 1530 C. civ., având denumirea marginală „dreptul la daune-interese” conform căruia, „

c

reditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației

”.

Prin urmare, dreptul la daune-interese al creditorului, constând în îndreptățirea sa la încasarea unei despăgubiri, și, totodată, premisa antrenării răspunderii contractuale a debitorului o constituie producerea unui prejudiciu în patrimoniul creditorului ca urmare a conduitei contractuale necorespunzătoare și culpabile a debitorului, fie că acest prejudiciu reprezintă pierderea efectiv suferită de creditor sau beneficiul de care acesta a fost lipsit, în sensul art. 1531 alin. (2) C. civ. care explică ce se înțelege prin repararea integrală a prejudiciului.

Dispozițiile art. 1538-1543 C. civ. referitoare la clauza penală nu pot fi interpretate și aplicate disociat de prevederile legale sus-menționate. Ele nu derogă de la funcția reparatorie a răspunderii civile contractuale, ci au menirea de a facilita demersul de determinare a cuantumului daunelor-interese cuvenite creditorului în caz de neexecutare a obligației asumate ori de executare necorespunzătoare a acesteia din partea debitorului, dacă o asemenea conduită contractuală a fost de natură a produce un prejudiciu în patrimoniul creditorului.

Existența unui prejudiciu cert produs în patrimoniul creditorului reprezintă, așadar, premisa răspunderii civile contractuale a debitorului, independent dacă determinarea întinderii despăgubirii se realizează prin intermediul clauzei penale convenite de către părți ori prin intermediul celorlalte moduri de evaluare a prejudiciului și a despăgubirii cuvenite reglementate de lege.

Or, așa cum au stabilit instanțele de fond prin probatoriul administrat, neexecutarea obligației asumate de către intimată nu doar că nu a fost de natură a cauza un prejudiciu concret creditoarei-recurente, ci și a conferit acesteia oportunitatea de a obține un folos patrimonial augmentat, prin valorificarea aceleași cantități de gaze naturale către un alt partener contractual la un preț mai mare.

În acest context factual, obligarea debitorului la plata unei despăgubiri convenite contractual, în absența unui prejudiciu patrimonial încercat de creditoare (așa cum a solicitat reclamanta-creditoare prin acțiune), ar echivala cu o aplicare greșită a dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă contractuală și la o denaturare a funcției sale reparatorii, cu consecința îmbogățirii nejustificate a creditorului.

În considerarea celor ce preced, se constată că instanța devolutivă de control judiciar, prin raportare la starea de fapt reținută, a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 1.538 C. civ., în corelare cu principiile înscrise în art. 1.350 și 1.530 C. civ., iar criticile recurentei vizând contrarietatea argumentelor expuse sau cele privind o pretinsă interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor de drept material se dovedesc a fi nefondate.

Față de toate aceste considerente, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul.

În ce privește cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, cheltuieli de deplasare și servicii de cazare, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele 52-58 ale dosarului - factura RRR nr. 525/24.07.2025, achitată cu ordinul de plată nr. 810/22.08.2025, factura TSR nr. 4079917/22.08.2025, achitată cu ordinul de plată nr. 816/22.08.2025 și factura BR2025 nr. 169/18.09.2025, achitată cu ordinul de plată nr. 842/18.09.2025 -, atestă efectuarea acestora, în cuantum de 10.952 lei.

Față de soluția pronunțată în cauză, reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante precum și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus obligarea acesteia la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a sumei de 10.952 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.