ÎCCJ, decizie (scj.ro #117494)

Formularea cu rea-credință a unei cereri de punere sub interdicție. Abuz de drept. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Daune morale.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

daune morale

abuz de drept

faptă ilicită

cerere de punere sub interdicție

C.civ. din 1864, art. 998

C.proc.civ. din 1865, art. 723

C. familiei, art. 142

Notă : Codul familiei a fost abrogat la 1 octombrie 2011 de Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil

Aplicarea prevederilor alin. (2) al art. 723 C.proc.civ., referitor la obligația părții care folosește drepturile procedurale în mod abuziv de a răspunde pentru pagubele pricinuite, nu exclude aplicarea principiilor răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, exercitarea unui demers procesual în mod abuziv, cu rea-credință prin formularea cererii de punere sub interdicție a unor persoane, prin care s-a urmărit nu ocrotirea acestora, ci împiedicarea de a-și exercita, la rându-le, dreptul de liber acces la justiție – deci, contrar scopului legitim pentru care instituția interdicției judecătorești a fost reglementată de legiuitor - constituie o faptă ilicită, iar daunele morale acordate de instanță reprezintă o compensație pentru prejudiciul creat prin atingerea adusă onoarei, demnității și imaginii publice (ca urmare a afirmațiilor legate de starea de sănătate mentală a acestora, situație amplificată prin caracterul public al procesului civil având ca obiect punerea sub interdicție).

Secția I civilă,  decizia nr.2891 din 28 octombrie 2014

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Maramureș la 12.02.2013, reclamanții B.M. și B.A. au chemat în judecată pe pârâții N.C. și N.C., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 550.000 lei, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației.

Prin sentința civilă nr. 47 din 15.01.2014, pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M., invocată de pârâți. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți. Au fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantei B.M., suma de 200 lei, cu titlu de daune morale. Au fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantului B.A., suma de 800 lei, cu titlu de daune morale. Au fost obligați pârâții să achite reclamanților suma de 500 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței următoarele:

În data de 09.09.2010, pârâții au formulat o cerere de punere sub interdicție a reclamanților B.A. și B.M., adresând-o Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, invocând faptul că există indicii că B.A. are afecțiuni psihice. În concret, s-a făcut referire la intentarea a 7 procese civile, formularea de plângeri penale, darea de declarații preluate în presa locală, în scopul evident de a discredita pe petenți, a le tulbura liniștea și locuința. De asemenea, s-a făcut trimitere la edificarea unei terase care permite pârâtului să supravegheze permanent familia N., amplasarea gardului dintre proprietăți.

Cei doi petenți au fost audiați nemijlocit de către procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare (procesele-verbale din data de 2.11.2010), ocazie cu care și-au menținut plângerea exclusiv față de B.A. Cu această ocazie petenții au reiterat aspectele relative la procesele dintre părți, la plângerea penală, au arătat că se fac fotografii tuturor celor care îi vizitează, pârâții au pus cuie în fața roților de la mașină, au aruncat cu orez și piper în curte, au aruncat animale moarte în curte.

Conform declarației date de B.A. la Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare, consemnată în procesul-verbal din data de 29.11.2010, problemele dintre familii datează de doi ani, existând pe rol mai multe acțiuni civile, de grănițuire și obținerea autorizației de construcție pe calea lor de acces, familia N. este cea care le-a făcut tot felul de reclamații la diverse instituții.

S-au audiat în legătură cu cererea de punere sub interdicție numiții B.T., V.A., C.I., T.A.P. și de asemenea s-a efectuat de către Serviciul Medico-legal Județean Baia Mare un raport de expertiză medico-legală psihiatrică. Urmare a examenului psihiatric efectuat în comisie în data de 16.12.2010 s-a concluzionat că B.A. nu prezintă tulburări psihice în momentul examinării, acesta are capacitatea psihică de a aprecia conținutul și consecințele faptelor sale, avea discernământ atât în momentul examinării cât și la data comiterii faptelor și nu se recomandă punerea sub interdicție.

Dosarul a fost înaintat Judecătoriei Baia Mare, pârâtul personal prezentându-se la cinci din cele șase termene de judecată. B.A. a fost audiat în ședința publică din data de 11.05.2011.

Prin sentința civilă nr. 445 din 18.01.2012, pronunțată de Judecătoria Baia Mare, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanții N.C. și N.C. în contradictoriu cu pârâtul, având ca obiect punere sub interdicție. Hotărârea primei instanțe a rămas irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.

Instanța a reținut că răspunderea civilă delictuală, reglementată prin dispozițiile art.998 C.civ. (aplicabil în considerarea datei depunerii cererii de punere sub interdicție - fapta pretins ilicită -, în aplicarea prevederilor art.103 din Legea nr.71/2011) presupune întrunirea cumulativă a patru condiții: fapta ilicită; culpa în comiterea acesteia; prejudiciul cert și nereparat; raportul de cauzalitate dintre săvârșirea faptei și producerea prejudiciului.

Fapta ilicită poate consta și în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut și ocrotit de lege. Drepturile subiective civile sunt susceptibile de exercițiu abuziv atunci când ele sunt deturnate de la scopul lor, în considerarea căruia au fost recunoscute de lege, mai exact atunci când acestea nu sunt utilizate în vederea realizării finalității lor, ci în intenția de a păgubi un alt subiect de drept. O aplicație practică a abuzului de drept o reprezintă prevederile art.723 C.proc.civ.

Răspunderea civilă pentru exercitarea abuzivă a drepturilor subiective, (mai circumstanțiat, a dreptului de a adresa o cerere instanței de judecată) nu intră în contradicție cu art.21 din Constituția României și art.6 paragraful 1 din Convenția europeană. Obligația de reparare a prejudiciului nu se naște ipso facto din eșecul unui demers procesual, din respingerea acțiunii în justiție, ci doar în contextul dovedirii relei credințe, a exercitării abuzive a respectivei forme procedurale, cu intenția de a vătăma și prejudicia pe adversar. Orice persoană are dreptul de a sesiza o instanță de judecată pentru soluționarea unei cereri, dar această sesizare trebuie făcută cu bună credință, cu scopul de a obține clarificarea judiciară a unui diferend ori a unei situații juridice, iar nu de a tracasa, intimida ori crea inconveniente pentru partea adversă. Mai exact, disconfortul trăit urmare a dobândirii calității de pârât într-un litigiu anume trebuie să fie, din perspectiva reclamantului, o consecință adesea inevitabilă a cererii formulate în contradictoriu, iar nu însuși scopul ei.

S-a apreciat că, în speță, este întrunită această ipoteză, a exercitării abuzive de către pârâții N.C. și N.C., a dreptului subiectiv civil (dreptul de a se adresa instanței de judecată cu o cerere), reglementat inclusiv la nivelul Convenției europene, prin art.6.

Ca orice drept subiectiv, și acesta trebuie exercitat în limitele sale externe (de ordin material și juridic, ceea ce, în speță, este indiscutabil că s-a respectat), dar și în limitele sale interne, cu bună credință.

Punerea sub interdicție judecătorească este o măsură de ocrotire a persoanei fizice care, atât în reglementarea anterioară, cât și potrivit concepției noului Cod civil, este menită să ocrotească persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienației ori debilității mintale (art. 142 din Codul familiei, art. 106 alin.2, art.164 NCC).

Chiar dacă nu se poate pretinde persoanei care formulează o cerere de punere sub interdicție judecătorească să urmărească exclusiv interesul obștesc al ocrotirii persoanei suferinde de alienație ori debilitate mintală, al protejării acesteia de consecințele posibil dăunătoare ale unor acte pe care nu și le poate asuma conștient, fiind de presupus și de acceptat că la originea formulării unei cereri de punere sub interdicție se află anumite inconveniente personale încercate de autorul cererii, urmare a conduitei persoanei a cărei punere sub interdicție se solicită, totuși în analiza acestui demers trebuie pornit de la specificul unei atare acțiuni.

Cererea de punere sub interdicție judecătorească antrenează un demers procedural delicat pentru persoana vizată deoarece pune în discuție însăși capacitatea psihică a acesteia, independent de lezarea concretă a unor valori sociale. Persoana în discuție se supune unor investigații pentru a i se stabili discernământul, în condițiile în care încă societatea este reticentă față de acest subiect, iar capacitatea psihică și autoevaluarea ei, inclusiv dubiul asupra acesteia reprezintă valori subiective, interne, semnificative.

Așadar, evaluarea bunei-credințe a pârâților N.C. și N.C. în exercitarea dreptului de sesizare (prin introducerea cererii de punere sub interdicție judecătorească) este esențială în stabilirea eventualei răspunderi civile delictuale a acestora.

Principalul argument invocat de cei doi pârâți, inclusiv prin cererea adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare și prin răspunsul la  interogatoriu, a constat în formularea repetată de către reclamanți de acțiuni civile și depunerea unei plângeri penale. Multiplele procese civile în care au fost implicate părțile au avut soluții dintre care unele au fost favorabile familiei B., ca atare pârâții nu puteau aprecia rezonabil că reclamantul nu are discernământ întrucât inițiază acțiuni civile și își exercită drepturi recunoscute constituțional. Apoi, aspectele relative la aruncarea de animale moarte în curte, zgârierea mașinii, etc. au rămas la stadiul de simple afirmații ale familiei N., martorii audiați de procuror, precum și cei ascultați în prezentul proces neavând o percepție personală asupra unor astfel de episoade. Martorul B.A. cunoaște aceste aspecte din relatările pârâților. Acest martor a apreciat de altfel că reclamantul B. ar avea un comportament anormal pentru că i-a oprit soția pe stradă, spunând că va câștiga procesul chiar dacă martorul va depune mărturie, respectiv pentru că a făcut scandal că mașina de deszăpezire privată nu curăță zăpada din fața casei sale, conduite care, deși de evitat, nu țin de anormalitatea societății actuale.

Răspunzând la interogatoriu, pârâta N.C. a recunoscut că demersul pentru punerea sub interdicție a avut

ca scop împiedicarea reclamanților în a mai formula procese civile și plângeri penale.

S-a constatat că o clară stare de tensiune există între cele două familii și pentru surmontarea ei, pentru împiedicarea soților B. de a mai susține demersuri procesuale, soții N. au recurs la formularea cererii de punere sub interdicție judecătorească pentru a discredita și lipsi de credibilitate într-o oarecare măsură aceste demersuri.

S-a considerat că este important a se stabili dacă, rezonabil, soții N. puteau avea dubii asupra stării mintale a reclamantului B.A., astfel încât să nu poată fi combătută prezumția de bună-credință de care beneficiază aceștia în formularea cererii de punere sub interdicție, în a cărei soluționare au insistat și după ce au luat cunoștință de concluziile expertizei psihiatrice efectuate în cauză.

Probele testimoniale administrate nu au conturat o astfel de ipoteză, martorii B.E., H.I. relevând că reclamantul este o persoană normală, veselă. Conduitele anormale invocate (aruncarea de animale moarte, sare, piper) nu au fost în niciun fel dovedite. Unind această stare de fapt relevată probațional cu situația conflictuală juridic dintre părți (însă inițiativa procesuală nu a fost exclusivă a familiei B.), se apreciază că pârâții au promovat cu rea-credință cererea de punere sub interdicție, fiind întrunită astfel nu doar cerința existenței unei fapte ilicite, ci și cea a culpei (dolului) în comiterea acesteia. Împrejurarea că pârâții nu au exercitat căile de atac împotriva sentinței primei instanțe nu atrage inexistența faptei ilicite, nici lipsa culpei, ci reprezintă un element circumstanțial în evaluarea întinderii prejudiciului încercat de reclamanți.

În ce privește prejudiciul, s-a apreciat că acesta este unul extrapatrimonial, consecință a lezării unor valori subiective, intrinseci (stima de sine, liniștea și echilibrul interior etc.).

Chiar dacă demersul pârâților N. nu a fost cunoscut în cercul de prieteni ai familiei B. (răspunsul reclamantului B. la întrebările din interogatoriu, coroborat cu depoziția martorilor H.I., B.E.), nu poate fi contestată starea de neliniște și stres încercată de către reclamant și, în mod evident, și de către soția acestuia. Nu are relevanță faptul că procesul civil nu era o noutate pentru cei doi, deoarece acest proces, având ca obiect punerea sub interdicție, prezenta o miză personală semnificativă.

Din această perspectivă s-a apreciat că se impune respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M.; cererea de punere sub interdicție inițial a vizat-o și pe aceasta și chiar dacă nu a fost ulterior menținută față de ea, totuși în calitate de soție a persoanei în cauză, a suferit la rândul său un disconfort moral, deși de o intensitate mai redusă decât cel încercat de către reclamantul B.A.

Împrejurarea că în contextul proceselor dintre părți, inclusiv a procesului de punere sub interdicție, reclamanții aveau posibilitatea de a obține obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată este irelevantă din perspectiva dreptului lor de a obține despăgubiri. Cheltuielile de judecată sunt datorate în temeiul culpei procesuale, iar când această culpă procesuală îmbracă forma abuzului de drept, pot fi solicitate despăgubiri.

În același sens a fost înlăturată apărarea pârâților în sensul că reclamantul avea posibilitatea de a cere a se judeca pricina în camera de consiliu. Nepublicitatea, chiar dacă poate contribui la restricția răspândirii datelor relative la proces, nu înlătură disconfortul interior încercat de parte, sentimentul de nesiguranță invocat de către reclamanți.

În conturarea disconfortului nu este lipsit de semnificație, în viziunea celor doi reclamanți, faptul că potrivit

H.C.L. a Municipiului Baia Mare nr.312/2008, pârâta N.C. a deținut funcția de președinte al Comisiei pentru sănătate, muncă, protecție și integrare socială, relații cu publicul, relații cu alte consilii locale și alte organe de autoritate publică și ONG.

În ce privește raportul de cauzalitate, elementele probatorii anterior evocate îl relevă ca fiind unul direct între fapta ilicită și prejudiciul moral încercat de reclamanți.

Deși suferința morală nu se pretează unei cuantificări pecuniare exacte, ținând seama de toate circumstanțele cauzei (relațiile dintre părți, durata procesului, actele de procedură efectuate, nepromovarea căilor de atac, neimplicarea procesuală a reclamantei B.M.), s-a apreciat că o satisfacție echitabilă pentru compensarea prejudiciului încercat de reclamanți o reprezintă, pe lângă pronunțarea prezentei sentințe, și obligarea pârâților, în solidar, să achite reclamantei B.M., suma de 200 lei cu titlu de daune morale, iar reclamantului B.A., suma de 800 lei cu titlu de daune morale.

În ce privește cheltuielile de judecată, întrucât acțiunea a fost admisă doar în parte, în temeiul prevederilor art.274 C.proc.civ., instanța i-a obligat pe pârâți să achite reclamanților suma de 500 lei, cheltuieli de judecată reprezentând o parte din onorariul de avocat.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel, atât reclamanții, cât și pârâții.

Prin apelul lor, reclamanții au criticat sentința atacată ca netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale ce le-au fost acordate, suma fiind infimă, chiar mai mică decât cheltuielile de judecată.

S-a susținut că netemeinicia hotărârii este evidentă, raportat la modalitatea de săvârșire a faptei ilicite, publicitatea voită a demersului, scopul denigrator urmărit, durata îndelungată a demersului abuziv, supunerea reclamanților la „proba discernământului”, tracasarea acestora și a clienților și prietenilor care îi vizitau, atingerea adusă onoarei, demnității și reputației reclamanților.

De asemenea, reclamanții au criticat hotărârea primei instanțe pentru reducerea eronată a cheltuielilor de judecată, raportat la admiterea în parte a acțiunii, impunându-se  acordarea acestora în întregime, în condițiile în care cuantumul daunelor morale este supus aprecierii subiective a părții și aprecierii judecătorului.

Prin apelul lor, pârâții au susținut că reclamanta intimată B.M. nu a fost citată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, nu a fost audiată și nici nu a fost supusă unei expertize medico-legale psihiatrice, neavând calitatea de parte nici în dosarul Judecătoriei Baia Mare, astfel că pretinsa acțiune ilicită nu a fost exercitată față de aceasta, motiv pentru care s-a reținut eronat calitatea sa procesuală activă.

Sub aspectul fondului cauzei, s-a criticat sentința primei instanțe ca fiind contrată prevederilor art. 998 – 999 C.civ., întrucât nu s-a dovedit în cauză îndeplinirea celor patru cerințe pentru angajarea răspunderii civile delictuale, prin probele administrate în cauză de către reclamantul intimat conform art. 1169 C.civ.

S-a susținut că, în tăcerea Codului de procedură civilă, care nu arată criteriile pentru determinarea abuzului de drept, simpla respingere a unei cereri de chemare în judecată nu înseamnă automat că autorul acesteia a acționat abuziv, astfel încât să fie tras la răspundere pentru invocarea unor pretenții nejustificate. Ca atare, s-a considerat că numai demersul judiciar declanșat cu rea credință sau dintr-o eroare gravă ce o apropie de dol, cu intenția de a produce o pagubă morală sau materială, poate constitui abuz de drept. În acest context, pârâții au susținut că proba testimonială administrată în cauză la solicitarea reclamantului intimat este în contradicție totală cu susținerile formulate de acesta (de reclamant) atât în cuprinsul acțiunii, cât și cu răspunsurile date la întrebările formulate în cadrul probei cu interogatoriu.

S-a învederat că martorii nu au perceput vreo schimbare în comportamentul reclamantului intimat în perioada cuprinsă între data depunerii cererii de punere sub interdicție și, până în momentul audierii, ceea ce dovedește, în opinia apelanților pârâți, faptul că prin formularea acestei cereri împotriva lui B.A. nu i s-a creat acestuia un prejudiciu personal. Prin urmare, s-a susținut că nu s-a dovedit nici raportul de cauzalitate între demersul judiciar al pârâților apelanți și prejudiciul creat reclamantului.

Sub aspectul vinovăției, pârâții apelanți au susținut că datorită comportamentului reclamantului, astfel cum a fost evidențiat de depozițiile martorilor audiați în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, având ca obiect cererea de punere sub interdicție a reclamantului, le-a fost creată convingerea ca acesta suferă de anumite boli de natură psihică și, pe cale de consecință, o temere în raport de care au apreciat că se impune a se lua o măsură de ocrotire, față de afecțiunea de care suferă (reclamantul).

S-a considerat că exercitarea abuzivă a dreptului putea fi eventual pusă în discuție dacă pârâții, după comunicarea sentinței civile nr. 445/2012 a Judecătoriei Baia Mare, ar fi exercitat calea de atac a apelului și,

ulterior, a recursului.

Prin decizia civilă nr. 563/A din 5.06.2014, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că i-a obligat pe pârâți în solidar, să achite

reclamantului B.A. suma de 4.500 lei și reclamantei B.M. suma de 500 lei, cu titlu de daune morale. S-au menținut restul dispozițiilor din sentința apelată.

Prin aceeași decizie s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâți împotriva aceleiași sentințe și au fost obligați acești intimați, în solidar, la 700 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, parțiale.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. următoarele:

Art. 998 C.civ. prevede că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. Conform art. 999 C.civ., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, reglementată în art. 998-999 C.civ., este o formă a răspunderii civile delictuale subiective, care este angajată dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții sau elemente constitutive: să există o faptă ilicită; să există un prejudiciu; să există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; să există culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

În ceea ce privește fapta ilicită, sunt incluse în această categorie acele conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, respectiv acele acțiuni sau inacțiuni care au ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

În ceea ce privește prejudiciul, prin acesta se înțeleg rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale unei persoane, prejudiciul trebuind să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, să aibă un caracter cert, să fie nereparat, caracterul cert rezultând atunci când existența prejudiciului este sigură, neîndoielnică și poate fi evaluată sau evaluabilă în prezent.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, cu alte cuvinte, prejudiciul cauzat altuia trebuie să fie consecința faptei ilicite săvârșită de o altă persoană.

În ceea ce privește culpa, aceasta reprezintă o condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, indiferent de formele pe care această culpă le-ar îmbrăca: dolul direct sau intenția directă, când făptuitorul își dă seama de caracterul păgubitor, dăunător sau antisocial al faptei sale, prevede consecințele acesteia și urmărește ca ele să se producă; dolul indirect sau intenția indirectă, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial, dăunător sau păgubitor al faptei sale, prevede consecințele acesteia, și cu toate că nu le urmărește, acceptă posibilitatea producerii lor; imprudența, când făptuitorul își dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă, sperând în mod ușuratic că ele nu se vor produce; neglijența, când făptuitorul nu își dă seama de caracterul antisocial al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea, în circumstanțele date, să le prevadă.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. s-au reținut următoarele:

Pârâții apelanți au susținut că această reclamantă nu justifică în cauză o calitate procesuală activă, întrucât cu ocazia audierii acestora la Parchet, în data de 02.11.2010, anterior comunicării vreunei citații către reclamanta B.M., aceștia și-ar fi precizat cererea de punere sub interdicție, solicitând punerea sub interdicție numai a reclamantului intimat B.A.

Susținerea pârâților apelanți este reală, însă nu este de natură să înlăture justificarea calității procesuale active a reclamantei B.M., în condițiile în care cererea inițială de punere sub interdicție, înregistrată la 09.09.2010, a fost formulată și împotriva reclamantei B.M., și în condițiile în care această cerere a fost menținută până la data de 02.11.2010, deci o perioadă de aproximativ  două luni de zile, perioadă de timp în care reclamanta B.M. a fost supusă stresului inerent pe care declanșarea unei astfel de proceduri îl poate provoca unui om.

Chiar dacă ulterior, la 02.11.2010, pârâții N. și-au precizat cererea de punere sub interdicție, susținând că își mențin cererea doar cu privire la reclamantul B.A., aceasta nu înseamnă că, pe de o parte, în perioada de timp cuprinsă între 09.09.2010 – 02.11.2010, reclamanta B.M. nu a fost prejudiciată moral prin atitudinea pârâților, care inițial au solicitat punerea sub interdicție și a acestei reclamante, iar pe de altă parte, nu este de neglijat și de ignorat suferința morală pe care reclamanta B.M., în calitatea sa de soție, a resimțit-o, ca urmare a procedurii de punere sub interdicție a soțului ei, știut fiind că într-o relație îndelungată, de cuplu, de familie, între soți există nu numai obligația de sprijin moral reciproc, dar și afectivitate consolidată, solidaritate și susținere morală în orice situație, orice suferință prin care trece unul dintre soți fiind percepută acut și dureros și de celălalt soț.

Pe cale de consecință, curtea  de apel a constatat că, în mod legal, Tribunalul Maramureș a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M.

Împotriva deciziei menționate au declarat recurs reclamanții și pârâții.

Prin recursul lor, reclamanții au criticat decizia atacată pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., solicitând majorarea cuantumului daunelor morale la 550.000 lei și obligarea pârâților la cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții au precizat că decizia este legală sub aspectul constatării existenței condițiilor privind atragerea răspunderii civile delictuale, însă este nelegală sub aspectul modalității de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate reclamanților, suma acordată nefiind suficientă pentru a constitui o justă și echitabilă reparație pentru prejudiciul cauzat.

S-a arătat că, prin acțiunea lor, pârâții au încercat discreditarea publică a reclamanților și izolarea acestora de către comunitate, precum și afectarea reputației din punct de vedere personal și profesional.

S-a precizat că reclamantul este profesionist, desfășurând activități comerciale de reparații recondiționări piese autovehicule, iar demersul de punere sub interdicție l-a afectat în plan profesional, fiindu-i pusă la îndoială capacitatea profesională de către clienți, care i-au cerut explicații despre procedura de punere sub interdicție desfășurată împotriva sa și a soției.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, criticile recurenților reclamanți au vizat reducerea eronată a acestora în  fond și apel, prin raportarea la acordarea parțială a despăgubirilor, atâta timp cât acțiunea a fost găsită întemeiată, iar cuantumul prejudiciului este la aprecierea judecătorului.

S-a susținut că măsura diminuării onorariului contravine prin art. 274 alin. (3) C.proc.civ. și a precizat cuantumul cheltuielilor de judecată, justificat cu chitanțele fiscale depuse în dosarele de fond și apel.

Prin recursul declarat, pârâții au criticat decizia instanței de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C.proc.civ., solicitând, în principal, casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare în apel, iar în subsidiar, modificarea în sensul admiterii apelurilor și schimbării sentinței civile nr. 47/2014, admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M., iar pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Dezvoltând motivele de recurs pârâții au susținut, într-o primă critică, în temeiul art. 304 pct. 5 C.proc.civ., că soluția instanței de respingere a probelor solicitate prin apel, cu motivarea că au fost decăzuți din dreptul de a propune aceste probe în fața primei instanțe, încalcă prevederile art. 292 alin. (1) C.proc.civ.

În acest context, s-a făcut referire la prevederile art. 138 C.proc.civ., învederându-se că faptul că nu au înțeles să critice prin apel soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției decăderii din dreptul de a propune probe nu poate echivala cu o respingere a probelor pentru acest motiv.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. a vizat soluția contradictorie a instanței de apel de respingere a probelor solicitate pe baza unui raționament care se circumscrie sancțiunii inadmisibilității, pentru ca în final să se arate că aceste probe sunt neconcludente.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, pârâții recurenți au susținut că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. a fost pronunțată pe baza argumentului privind suferința acesteia în calitatea de soție a reclamantului B.A., fără ca acest motiv să fie pus în dezbaterea contradictorie a părților, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului contradictorialității, astfel că sunt incidente în cauză prevederile art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

Totodată, s-a arătat că încălcarea drepturilor care privesc viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a persoanei nu a constituit motiv al cererii de chemare în judecată pentru niciunul dintre reclamanți.

Astfel, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ.

De asemenea, recurenții au invocat greșita aplicare a normelor legale referitoare la răspunderea pentru fapta proprie și reținerea eronată a incidenței art. 723 C.proc.civ., motiv de recurs ce se subsumează art. 304 pct. 9 C.proc.civ. S-a susținut de către recurenții pârâți că, în lipsa unui drept propriu care ar fi vizat procedura de punere sub interdicție, era exclusă sancționarea lor pentru exercițiul abuziv al unui drept subiectiv, fiind în mod evident exclusă și exercitarea abuzivă a acestuia.

S-a mai invocat greșita aplicare de către instanța de apel a normelor legale referitoare la răspunderea pentru fapta proprie, prin tratarea răspunderii pârâților ca o răspundere obiectivă, fără a se cerceta existența unui raport direct de cauzalitate între fapta acestora și prejudiciul invocat de reclamanți.

Examinând recursul declarat de pârâți, ce vizează modul de soluționare a excepției de fond a lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M., cât și neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Critica formulată de pârâți prin primul motiv de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ., este nefondată.

Într-adevăr, apelul, prin efectul său devolutiv, conform art. 292 C.proc.civ., repune în discuție chestiunea judecată la prima instanță, pârâții fiind în drept să se apere în apel cu motivele propuse la prima instanță, chiar dacă aceste motive au fost respinse și nu au apelat pentru aceste motive, după cum sunt în fapt să invoce și alte motive.

În condițiile în care administrarea probelor a fost solicitată în fața primei instanțe, după prima zi de înfățișare, tribunalul a aplicat sancțiunea decăderii.

Prin cererea de apel, deși pârâții nu au contestat sancțiunea decăderii aplicată de tribunal, sancțiune a cărei aplicare nu este contestată, de altfel, nici în recurs, au solicitat proba testimonială, respectiv audierea martorilor V.O. și C.I., despre care au arătat că au cunoștință în mod direct despre împrejurări privind comportamentul reclamantului față de familia pârâților, comportament atipic în raport cu cel general din societate.

Dispozițiile legale invocate, respectiv ale art. 304 pct. 5 C.proc.civ. raportat la art. 105 alin. (2) C.proc.civ., nu sunt incidente, astfel că nu pot atrage casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Chiar dacă s-ar accepta teza încălcării dispozițiilor art. 292 alin.(1) C.proc.civ., nu se poate vorbi de o vătămare ce nu poate fi îndreptată altfel decât prin anularea actului, având în vedere teza probatorie susținută în mod constant de pârâți, fără legătură cu obiectul cauzei, în condițiile în care se urmărește dovedirea comportamentului reclamantului B.A. și a bolilor psihice de care suferă.

Probele solicitate în acest sens nu sunt utile și concludente raportat la obiectul cauzei și, de altfel, pârâții

au beneficiat de încuviințarea unei cereri în probațiune testimonială în fața primei instanțe pentru chestiuni ce au rezultat din dezbateri, conform art. 138 alin. (2) C.proc.civ., astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din 22.11.2013 a Tribunalului Maramureș.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. nu poate fi primit, având în vedere că instanța de apel a analizat cererea de probe formulată de pârâți sub toate aspectele, atât al admisibilității, cât și al pertinenței și concludenței, răspunzând motivat susținerilor părților.

Astfel, expunerea tuturor argumentelor avute în vedere de instanța de apel nu poate fi calificată ca o motivare contradictorie, de natură să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Critica vizând nelegalitatea soluției date asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. este, de asemenea, nefondată.

Susținerea recurenților pârâți în sensul că argumentul reținut de instanța de apel în respingerea acestei excepții, respectiv suferința acestuia în calitate de soție a reclamantului B.A., nu ar fi fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților, conducând astfel la încălcarea principiului contradictorialității, nu este fondată.

Excepția lipsei calității procesuale active a fost unită cu fondul, astfel cum rezultă din încheierea de  ședință de la termenul din 1.11.2013 a Tribunalului Maramureș, instanța apreciind, față de temeiul juridic invocat, că argumentele aduse de reprezentanta pârâților în sprijinul excepției invocate antamează aspecte ce țin de fondul pricinii, pentru soluționarea acestuia fiind necesară administrarea de probe, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 137 alin. (2) C.proc.civ.

Prin urmare nu se poate susține că s-ar fi încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare al pârâților în ceea ce privește modul de soluționare a excepției.

Calitatea procesuală își are izvorul în dreptul oricărei persoane ce se consideră vătămată printr-un act ilicit să se adreseze instanței pentru a-i fi reparat prejudiciul cauzat. Calitatea procesuală nu poate fi confundată cu caracterul întemeiat al acțiunii în răspundere civilă delictuală, chiar dacă pentru dovedirea acestora a fost necesară administrarea acelorași probe.

Într-adevăr, cu  ocazia audierii pârâților N.C. și N.C. la parchet, la 2.11.2010, anterior citării reclamantei

B.M., aceștia și-au precizat cererea de punere sub interdicție, solicitând punerea sub interdicție numai a reclamantului B.A.A.

Susținerile pârâților nu sunt, însă, de natură să înlăture justificarea calității procesuale active a reclamantei B.M., în condițiile în care cererea inițială de punere sub interdicție, înregistrată la 9.09.2010 a vizat-o și pe aceasta, fiind menținută până la 2.11.2010, deci o perioadă de aproximativ două luni, pentru care s-a pretins repararea prejudiciu moral cauzat de atitudinea pârâților, chiar dacă sentința pronunțată asupra cererii soluționate nu l-a vizat decât pe reclamant.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ. nu este fondat.

Instanța de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că daunele morale au fost solicitate prin cererea introductivă ca o compensație pentru prejudiciul creat prin afectarea vieții private a

reclamanților („atât cea de familie cât și cea din comunitate”).

Astfel, instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile delictuale din perspectiva tuturor aspectelor

vieții private și publice a reclamanților, a căror afectare, cauzată de demersul pârâților, a fost invocată.

Așa cum a rezultat din probele administrate, pârâții au făcut afirmații legate de sănătatea mentală a reclamanților, situație amplificată prin caracterul public al procesului civil având ca obiect punerea sub interdicție.

Afectarea vieții private și publice a reclamanților, cauzată de demersul pârâților se regăsește în afectarea onoarei, demnității și a imaginii publice a acestora.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra unui prejudiciu fără legătură cu conceptele de onoare, demnitate și reputație, deci plus sau extra petita.

În acest context, s-a motivat de către instanța de apel prin considerente că suferința reclamantei B.M. nu se poate reduce doar la perioada de timp de la înregistrarea cererii de punere sub interdicție formulate împotriva sa până la momentul retragerii acesteia, ci este determinată și de modul în care aceasta a resimțit, în calitate de soție, suferința la care a fost supus reclamantul, de natură a le afecta viața de familie.

Ultimul motiv de recurs, întemeiat pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. este, de asemenea, nefondat.

Instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 723 C.proc.civ. referitoare la abuzul de drept. Aplicarea acestor prevederi, respectiv a alin. (2), referitor la obligația părții care folosește drepturile procedurale în mod abuziv de a răspunde pentru pagubele pricinuite, nu exclude aplicarea principiilor răspunderii civile delictuale.

Pornind de la caracterul instituției interdicției judecătorești, de măsură de ocrotire a persoanei aflate în situația prevăzută de art. 142 din Codul familiei, în vigoare la data formulării cererii de către pârâții din prezenta cauză, aceștia nu au urmărit ocrotirea reclamanților, ci împiedicarea acestora de a mai derula procese împotriva lor.

Prin urmare, este evident că modalitatea în care pârâții și-au exercitat dreptul de liber acces la justiție prin formularea cererii de punere sub interdicție a reclamanților, nu concordă cu scopul în vederea căruia acest demers procesual a fost recunoscut de lege.

Față de aceste considerente curtea de apel a constatat corect, aplicând dispozițiile art. 723 alin. (1) C.proc.civ., coroborate cu dispozițiile art. 142 Codul familiei în cenzurarea cererii de punere sub interdicție formulate de pârâți, că fapta ilicită constă în exercitarea unui demers procesual în mod abuziv, cu rea credință, prin denaturarea scopului legitim pentru care acest demers a fost reglementat de legiuitor, respectiv cu scopul de a-i împiedica pe reclamanți să își exercite, la rândul lor, dreptul de liber acces la justiție.

În ceea ce privește recursul reclamanților, Curtea a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Invocând lipsa caracterului reparator real al despăgubirii acordate, reclamanții s-au referit, în realitate, la cuantumul daunelor morale acordate și nu la modalitatea de stabilire a acestora, eventual la încălcarea criteriilor de determinare a prejudiciului.

Criticile recurenților reclamanți se subsumează aprecierilor lor subiective în legătură cu cuantumul sumelor ce li s-ar fi cuvenit cu titlu de daune morale, fără a se indica expres vreo normă de drept încălcată sau greșit aplicată.

Ca atare, s-a constatat că motivele de recurs invocat în acest sens nu vizează aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie a deciziei recurate, referitoare la modul de interpretare a dovezilor administrate, ce tind la reaprecierea probatoriului, respectiv la stabilirea unei alte situații de fapt.

În consecință, aceste critici nu pot fi examinate, întrucât nu se circumscriu motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

Critica vizând nelegalitatea măsurii diminuării cheltuielilor de judecată de către instanțele de fond și apel este neîntemeiată.

În speță, instanțele au admis doar în parte cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, în aplicarea dispozițiilor art. 276 C.proc.civ., proporțional cu pretențiile admise, respectiv cu culpa procesuală.

Prin urmare, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată nu a fost determinată de aprecierea instanței în legătură cu complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat, astfel încât critica recurenților reclamanți vizând greșita aplicare a art. 274 alin. (3) C.proc.civ. este nefondată, de vreme ce nu acesta a constituit temeiul admiterii

parțiale a cererii de acordare a onorariului de avocat.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ambele recursuri ca nefondate.