ÎCCJ, decizie (scj.ro #123216)

Acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 504 alin. (3) din Codul de procedură penală din 1968. Lipsa caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Răspunderea

Index alfabetic : acțiune în despăgubiri

daune morale

măsură privativă de libertate

caracter nelegal

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 5 parag. 1 lit. c)

C. proc. pen. din 1968, art. 148, art. 504 alin. (3)

Nu se poate reține caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispuse împotriva inculpatului în cazul în care printr-o sentință penală de achitare instanța a constatat că persistă îndoieli în privința nevinovăției acestuia și că nu s-au administrat probe sau alte mijloace de probă care să-i stabilească neechivoc vinovăția sau nevinovăția, aceasta făcând aplicarea regulii in dubio pro reo, ceea ce înseamnă că în caz de îndoială se reține soluția, împrejurarea sau ipoteza cea mai favorabilă infractorului, regulă ce decurge din prezumția de nevinovăție ce nu poate fi anulată decât prin certitudinea asupra vinovăției.

Astfel, în cazul în care instanța penală a dispus achitarea în baza regulii in dubio pro reo nu se poate considera că persoana față de care s-a dispus această măsură se află în situația prevăzută de dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. pentru a fi admisibilă acțiunea civilă formulată de aceasta pentru acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor preventive luate împotriva sa.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1347 din 14 mai 2015

Prin sentința civilă nr. 2169 din 29 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. xx4/102/2013 s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul S.F. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a dispus obligarea pârâtului să-i plătească reclamantului suma de 675.000 lei, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a privării sale de libertate în intervalul 17.01.2004-03.11.2005, urmată de măsura interdicției de a nu părăsi țara în intervalul 31.10.2005 - 14.11.2012.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Mureș a reținut, în esență, că prin materialul probatoriu administrat în cauză reclamantul a făcut dovada privării sale de libertate în intervalul 17.01.2004-03.11.2005, această măsură fiind urmată de măsura interdicției de a nu părăsi țara în intervalul 31.10.2005-14.11.2012.

Prin sentința penală nr. 45/22.04.2010 a Curții de Apel Iași, rămasă definitivă ca efect al respingerii recursului prin decizia penală din data de 14.11.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a confirmat caracterul nelegal al privării de libertate și al restrângerii libertății de mișcare a reclamantului.

În ceea ce privește prejudiciul moral invocat de reclamant, pentru cuantificarea despăgubirilor instanța a apreciat că trebuie avute în vedere o serie de criterii, respectiv consecințele negative suferite de reclamant pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate, precum și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și modul în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a reclamantului.

Sub acest aspect s-a reținut că în speță M.R. și H.I.A. au confirmat faptul că perioada arestării a determinat îndepărtarea reclamantului de familie și prieteni, acesta transformându-se într-o persoană introvertită, iar martorul V.O.M. a relevat suferințele fizice (dureri abdominale intense) și psihice ale reclamantului pe perioada detenției.

S-a mai reținut că, în mod cert, orice privare de libertate presupune anumite constrângeri și traume de ordin moral, aceste traume fiind amplificate prin prisma convingerii unei eventuale nevinovății.

Aplicând șablonul creionat de criteriile enunțate la persoana și conduita reclamantului, instanța a apreciat că obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantului a sumei de 675.000 lei (aproximativ 6.800 Euro pentru fiecare lună de detenție cumulat cu consecințele ulterioare ale acesteia, inclusiv interdicția de a părăsi țara), reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului suferit de acesta pe perioada privării sale de libertate în intervalul 17.01.2004 - 03.11.2005, urmată de măsura interdicției de a nu părăsi țara în intervalul 31.10.2005 - 14.11.2012, caracterul echitabil al cuantumului sumei fiind relevat inclusiv prin împărțirea acesteia la numărul total de luni pe care s-au întins măsurile restrictive aplicate (84 luni), rezultând o sumă de aproximativ 1.780 Euro lunar.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs reclamantul S.F. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, precum și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, căi de atac ce au fost recalificate din recurs în apel motivat de faptul că dispozițiile incidente în materia căilor de atac declarate în cauzele întemeiate pe prevederile art. 504-506 din vechiul C. proc. pen. sunt cele generale cuprinse la art. 282 și 282

1

alin. (1) din vechiul C. proc. civ.

Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția I civilă, prin decizia nr. 259/A din 21 mai 2014 a respins apelul declarat de reclamantul S.F. împotriva sentinței civile nr. 2169 din 29 octombrie 2013, pronunțată de  Tribunalul Mureș, a admis apelurile declarate de pârâții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș, în numele Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, împotriva aceleiași hotărâri.

A fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 40.050 lei, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral suferit.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță în mod greșit a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. pentru admiterea cererii reclamantului de acordare de daune morale pentru prejudiciul moral pe care acesta a invocat că l-a suferit ca urmare măsurilor preventive luate față de el, sub aspectul legislației naționale cererea reclamantului nefiind fondată.

Analizând cererea reclamantului de acordare de despăgubiri întemeiată pe caracterul nelegal al măsurilor restrictive de libertate și din perspectiva prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că nu se poate reține nici împrejurarea că privarea de libertate a reclamantului nu ar fi fost conformă cu exigențele impuse de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece la momentul luării unei astfel de măsuri nu se poate stabili în mod cert și în afara oricărui dubiu natura și existența infracțiunii ori vinovăția celui suspectat, iar faptele care dau naștere unor bănuieli legitime nu prezintă acuratețea celor care justifică aplicarea unei pedepse coercitive, scopul măsurilor preventive fiind tocmai acela de a permite continuarea și aprofundarea investigațiilor, în vederea confirmării sau infirmării indiciilor avute inițial.

Sub același aspect, instanța de apel a avut în vedere și împrejurarea că potrivit dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are dreptul la reparații, orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, însă dreptul la libertate fizică al persoanei nu poate fi interpretat ca un drept absolut, motiv pentru care acesta este susceptibil de limitări serioase.

Astfel, raportat la dispozițiile Convenției, s-a constatat că aceasta impune două condiții, care trebuie întrunite cumulativ, pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită, respectiv conformitatea măsurii cu dreptul intern și obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în Convenție, scopul instituirii acestor condiții fiind acela de a pune sub protecție libertatea și siguranța persoanei împotriva reținerii și detenției arbitrare.

În cauza dedusă judecății, au fost respectate dispozițiile legale incidente din dreptul intern, atât la luarea măsurii arestării preventive a reclamantului, cât și la menținerea ei pe durata procedurii judiciare în care acesta a fost implicat, fiind îndeplinită și condiția existenței unei baze legale a privării de libertate pe toată durata detenției sale.

Cea de-a doua condiție impusă de Convenție, pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită, constă în aceea ca măsura privativă de liberate să se înscrie într-unul din cele 6 cazuri limitativ prevăzute de art. 5 paragraful 1 din Convenție.

Astfel, dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenție permit statelor să dispună privarea de libertate a unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni în cadrul unei proceduri penale, o atare măsură fiind justificată de necesitatea prezentării suspectului în fața unei instanțe care să decidă asupra fondului acuzației penale îndreptate împotriva sa. Aceasta nu înseamnă, însă, că orice arestare preventivă trebuie să conducă, în mod necesar, la declanșarea unui proces penal și la condamnarea celui arestat, pentru a fi compatibilă cu prevederile art. 5 din Convenție.

În speță, la momentul arestării existau indicii în măsură să justifice presupunerea rezonabilă că reclamantul a săvârșit faptele de care era acuzat, iar prin încheierile penale care au avut ca obiect verificarea legalității măsurii arestării preventive au fost analizate aceste indicii.

Instanța de apel a apreciat că în speță ne aflăm în situația de excepție reglementată de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reține caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispusă împotriva reclamantului.

În consecință, în condițiile în care achitarea reclamantului dispusă în procesul penal nu echivalează în mod automat nelegalitatea măsurilor preventive luate față de el, iar în cauza penală nu s-a stabilit caracterul nelegal al acestor măsuri, în mod greșit a reținut prima instanță că în speță sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea pretențiilor formulate de reclamant pentru repararea prejudiciului moral pe care acesta a susținut că l-a suferit ca urmare a măsurilor restrictive de libertate luate împotriva lui.

Ca atare, motivele de apel invocate de reclamant referitoare la greșita individualizare a cuantumului daunelor morale acordate pentru repararea prejudiciului menționat, respectiv la majorarea acestui cuantum nu au mai fost analizate.

Au fost apreciate ca fondate motivele de apel invocate de pârâtul Statul Român, care au vizat neîndeplinirea condițiilor de admitere a acțiunii introductive pe motiv că nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurilor preventive luate față de reclamant.

S-a apreciat că, fără a se nega complexitatea procesului penal, având în vedere perioada în care s-au derulat procedurile judiciare, nu se poate susține că durata acestuia a fost rezonabilă și, prin urmare, față de consecințele suferite de reclamant și de valorile morale lezate, cererea reclamantului de acordare de daune morale pentru prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a duratei procedurii este justificată.

Prin urmare, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind justificată angajarea răspunderii pârâtului exclusiv pentru încălcarea dreptului reclamantului la o procedură echitabilă sub aspectul duratei excesive, aspect cu privire la care pârâtul nu a formulat apărări în cauză.

S-a reținut că prima instanță nu a analizat în mod separat aspectele invocate de reclamant referitoare la caracterul nelegal al măsurilor preventive, respectiv la durata procedurii, însă la stabilirea despăgubirilor a apreciat că suma acordată pentru repararea prejudiciului datorat caracterului nelegal al măsurilor restrictive de libertate acoperă și durata pe care s-au întins aceste măsuri.

Din perspectiva celor arătate și reținând incidența în cauză a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces într-un termen rezonabil, în ceea ce privește întinderea daunelor morale, statuând în echitate, s-a apreciat că acordarea în favoarea reclamantului a sumei de 40.050 lei, reprezentând echivalentul a 9.000 de euro (1.000 de euro/an), reprezintă o reparație justă și echitabilă.

În consecință, sub acest aspect s-a redus cuantumul daunelor morale acordate prin sentința atacată de la 675.000 lei la 40.050 lei, cu precizarea că daunele morale privesc doar răspunderea pârâtului pentru încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din această perspectivă a reducerii cuantumului despăgubirilor urmând a fi admise apelurile declarate de  pârâtul Statul Român și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș.

Apelul declarat de Ministerul  Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș a vizat doar cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul Statul Român, s-a apreciat că sunt fondate motivele care au vizat neîndeplinirea condițiilor de admitere a acțiunii introductive pe motiv că nu a fost stabilit caracterul nelegal al măsurilor preventive luate față de reclamant.

Pârâtul a mai invocat faptul că hotărârea atacată nu este motivată conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., însă, analizând considerentele acestei hotărâri, instanța de apel a constatat că aceasta cuprinde atât motivele de fapt, cât și cele de drept care au format convingerea instanței și ca atare acest motiv de apel este nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri atât reclamantul S.F. cât și pârâta DGFP Brașov – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș în numele Statului român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul reclamantului S.F.

a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat recurentul a susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., respectiv a apreciat greșit faptul că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Recurentul susține că prin decizia penală nr. 45 din 22.04.2010 a Curții de Apel Iași, rămasă definitivă ca efect al respingerii recursului prin decizia penală din data de 14.11.2012, pronunțată de ÎCCJ, recurentul a fost achitat, fiind pus în libertate ca efect al respingerii cererii privind prelungirea arestării preventive.

În aceste condiții, susține recurentul, neprelungirea de către instanță a mandatului de arestare preventivă pentru o perioadă de 30 de zile și punerea în libertate a recurentului este una din ipotezele avute în vedere de prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. pentru admisibilitatea cererii de despăgubiri îndreptată împotriva Statului, textul neinstituind condiția constatării caracterului nelegal al arestării pentru însuși actul de revocare.

Recurentul susține că atât doctrina, cât și jurisprudența în domeniu, cu precădere practica judecătorească a ÎCCJ, au statuat în mod unanim faptul că, în temeiul dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. nelegalitatea măsurilor preventive dispuse împotriva unei persoane rezultă implicit prin pronunțarea unei soluții de achitare față de acesta. În acest sens, contrar susținerilor instanței de apel, fiind și jurisprudența CEDO care a reținut în mod constant că în cazurile de violare a art. 5 paragraful 1 al Convenției sunt întemeiate cererile de acordare a unor drepturi bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferite pe perioada detenției nelegale.

Recurentul consideră că instanța de apel nu a cercetat motivele de apel invocate de către recurent, considerând cererea inadmisibilă, ca efect al presupusei inaplicabilități a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.

În continuarea motivării, recurentul a prezentat critici ale hotărârii primei instanțe exprimându-și nemulțumirea privind ignorarea de către aceasta a naturii și gravității infracțiunilor reținute în sarcina recurentului.

Pentru aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelurilor formulate de către Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, admiterea apelului formulat de reclamant cu consecința admiterii acțiunii introductive în integralitate așa cum a fost formulată.

Recursul declarat de pârâta

DGFP Brașov – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș în numele Statului român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

și art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor de recurs invocate recurenta, după o prezentare detaliată a situației de fapt, a arătat, în esență, că față de soluția pronunțată de către instanța de apel, de acordare a despăgubirilor pentru daune morale în cuantum de 40.050 lei, criticile se referă la faptul că persoana ce a fost supusă unui prejudiciu moral nu poate determina întinderea acestuia.

În continuarea motivării, recurenta, după o prezentare a obiectului cererii de chemare în judecată și a prezentării dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., consideră că, căile extraordinare de atac înlătură eroarea judiciară indiferent de forma în care aceasta s-a produs, iar achitarea persoanei condamnate pe nedrept trebuie să intervină ca urmare a admiterii unei căi extraordinare de atac.

Recurenta, în continuarea motivării, fără a critica efectiv decizia recurată, prezintă aspecte teoretice privind motivarea unei hotărâri și acordarea despăgubirilor având în vedere criteriul echității, precum și practica CEDO în materie.

Recurenta consideră că simpla afirmare a unui prejudiciu nu îndreptățește satisfacția prin echivalent bănesc, instanța fiind obligată a administra probe pentru a stabili cuantumul daunelor solicitate, iar în evaluarea prejudiciului moral trebuie respectat criteriul echității.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate cu consecința respingerii în totalitate a acțiunii formulată de reclamant.

Recursul reclamantului S.F.

Criticile recurentului-reclamant vizează, în esență, incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi recurată dacă este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal.

Din perspectiva motivului invocat recurentul a susținut aplicarea greșită a  dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. cu referire expresă la alin. (3) al aceluiași articol.

Prevederile art. 504 C. proc. pen. și ale art. 52 alin. (3) din Constituție reprezintă cadrul legal al reparării pagubelor materiale și a daunelor morale cauzate prin erori judiciare, în temeiul cărora Statul Român poate fi obligat să răspundă patrimonial.

Art. 504 C. proc. pen. stabilește, în mod limitativ, cazurile în care o persoană care a fost condamnată definitiv, care a fost privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.

Potrivit alin. (3) al art. 504 C. proc. pen., dispozițiile invocate de recurent, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Din analizarea cauzei în ansamblul ei, se constată că prin rechizitoriul din 07.05.2003, întocmit în dosarul nr. xx96/P/2003 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a mai multor inculpați, printre care și reclamantul S.F., pentru săvârșirea infracțiunilor de „nerespectare a regimului armelor și munițiilor”, „nerespectare a regimului materiilor explozive” și „complicitate la infracțiunea de tentativă la omor calificat”.

Prin sentința penală nr. 45 din 22.04.2010, pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori s-a dispus achitarea reclamantului, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., soluție menținută prin decizia penală nr. 3700 din 14.11.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe parcursul derulării procedurii judiciare, față de reclamant și față de ceilalți inculpați s-a luat măsura arestului preventiv, reclamantul fiind arestat la data de 17.01.2004, măsură ce a fost ulterior prelungită succesiv și verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de către instanțele de judecată penale, iar prin încheierea din 31.10.2005, pronunțată de Tribunalul Iași, menținută prin decizia penală nr. 708/03.11.2005, pronunțată de Curtea de Apel Iași s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpați cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, reclamantul fiind pus în libertate la data de 03.11.2005.

O condiție obligatorie pentru constatarea unei erori judiciare o reprezintă și înlocuirea arestului preventiv cu caracter nelegal, ori în cauză înlocuirea arestului preventiv nu a avut caracterul nelegal al măsurii în sensul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 148 C. proc. pen. la momentul la care aceasta a fost luată.

Se constată, totodată, că așa cum corect a reținut și instanța de apel, nici instanța penală care a dispus achitarea reclamantului nu a concluzionat în sensul constatării caracterului nelegal al măsurii privative de libertate a acestuia pe parcursul derulării procedurii judiciare.

Susținerea recurentului potrivit căreia neprelungirea de către instanță a mandatului de arestare preventivă pentru o perioadă de 30 de zile și punerea în libertate a recurentului este una din ipotezele avute în vedere de prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. pentru admisibilitatea cererii de despăgubiri îndreptată împotriva Statului, nu poate fi reținută.

Astfel, se constată că prin sentința de achitare instanța a constatat că persistă îndoieli în privința nevinovăției și că nu s-au administrat probe sau alte mijloace de probă care să stabilească neechivoc vinovăția sau nevinovăția, făcându-se astfel aplicarea regulii

in dubio pro           reo

, ceea ce înseamnă că în caz de îndoială se reține soluția, împrejurarea sau ipoteza cea mai favorabilă a infractorului, regulă ce decurge din prezumția de nevinovăție ce nu poate fi anulată decât prin certitudinea asupra vinovăției, certitudine formată pe bază de probe neîndoielnice.

Astfel fiind, atât timp cât instanța penală a dispus achitarea în baza regulii

in dubio pro reo

nu se poate considera că recurentul se află în situația prevăzută de dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., instanța de apel făcând o corectă interpretare a menționatelor dispoziții.

Împrejurarea că instanța de apel, coroborând probatoriile administrate, a concluzionat într-un sens contrar susținerilor reclamantului, este rezultatul tocmai al analizării minuțioase a tuturor chestiunilor deduse judecății și materialului probator administrat în susținerea pretențiilor formulate.

Criticile prin care recurentul se raportează la sentința primei instanțe nu vor fi supuse analizei având în vedere faptul că în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, obiectul  judecății constituindu-l analiza legalității hotărârii pronunțate în apel.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a analizat cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor și din perspectiva prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și, făcând o analiză a întrunirii cumulative a condițiilor impuse pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată ilicită, a reținut în mod corect că în speță la momentul arestării existau indicii în măsură să justifice presupunerea rezonabilă că reclamantul a săvârșit faptele de care era acuzat, iar prin încheierile penale care au avut ca obiect verificarea legalității măsurii arestării preventive au fost analizate aceste indicii.

Astfel fiind, instanța de apel a apreciat în mod corect că în speță ne aflăm în situația de excepție reglementată de art. 5 paragraful 1 lit. c din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reține caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispusă împotriva reclamantului.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii.

Nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia instanța de apel nu a cercetat motivele de apel invocate de către recurent întrucât instanța de apel nu este obligată să răspundă la fiecare argument folosit în dezvoltarea apelului atunci când au un element comun determinat, instanța fiind autorizată să le grupeze și să le analizeze împreună.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de reclamantul S.F. ca nefondat.

Recursul declarat de pârâta

DGFP Brașov – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș în numele Statului român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Din sinteza motivelor de recurs se constată că recurenta critică decizia atacată din perspectiva diminuării daunelor morale, considerând că suma de 40.050 lei acordată reclamantului este una excesivă relativ la speța dedusă judecății.

Cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Așadar, se constată că suma acordată de instanța de apel reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în final, achitarea sa.

Critica formulată de recurentă, potrivit căreia suma de 40.050 lei daune morale acordate reclamantului ar fi excesivă și că nu s-ar fi dat eficiență jurisprudenței CEDO în cuantificarea daunelor morale, urmează a fi înlăturată.

Astfel, se constată că soluția pronunțată de instanța de apel este în deplină concordanță atât cu dispozițiile legale, cât și cu soluțiile jurisprudențiale în materie, apreciind în mod corect incidența în cauză a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind justificată angajarea pârâtei exclusiv pentru încălcarea dreptului reclamantului la o procedură echitabilă sub aspectul duratei excesive.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mureș în numele Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Public, ca nefondat.