ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2891/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2891/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Deliberând
asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată la Tribunalul Maramureș la 12 februarie 2013, reclamanții
B.M. și B.A. au chemat în judecată pe pârâții N.C. și N.C. solicitând obligarea
acestora, în solidar, la plata sumei de 550.000 RON, reprezentând daune morale
pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației, cu cheltuieli de
judecată.
Prin
Sentința civilă nr. 47 din 15 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul Maramureș
în dosar nr. 1637/100/2013, s-a respins excepția lipsei calității procesuale
active a reclamantei B.M., invocată de pârâți.
S-a
admis în parte acțiunea formulată de reclamanții B.M. și B.A., în
contradictoriu cu pârâții N.C. și N.C.
Au
fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantei B.M., suma de 200 RON,
cu titlu de daune morale.
Au
fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantului B.A., suma de 800
RON, cu titlu de daune morale.
Au
fost obligați pârâții să achite reclamanților suma de 500 RON, cheltuieli de
judecată.
Pentru
a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele
sentinței următoarele:
În
data de 09 septembrie 2010 pârâții N.C. și N.C. au formulat o cerere de punere
sub interdicție a reclamanților B.A.A. și B.M., adresând-o Parchetului de pe
lângă Judecătoria Baia Mare, invocând faptul că există indicii că B.A.A. are
afecțiuni psihice. În concret, s-a făcut referire la intentarea a 7 procese
civile, formularea de plângeri penale, darea de declarații preluate în presa
locală, în scopul evident de a discredita pe petenți, a le tulbura liniștea și
locuința. De asemenea, s-a făcut trimitere la edificarea unei terase care
permite pârâtului să supravegheze permanent familia N., amplasarea gardului
dintre proprietăți.
Cei
doi petenți au fost audiați nemijlocit de către procurorul de la Parchetul de
pe lângă Judecătoria Baia Mare (procesele-verbale din data de 2 noiembrie
2010), ocazie cu care și-au menținut plângerea exclusiv față de B.A.A. Cu
această ocazie petenții au reiterat aspectele relative la procesele dintre
părți, la plângerea penală, au arătat că se fac fotografii tuturor celor care îi
vizitează, pârâții au pus cuie în fața roților de la mașină, au aruncat cu orez
și piper în curte, au aruncat animale moarte în curte.
Conform
declarației date de B.A.A. la Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare,
consemnată în procesul-verbal din data de 29 noiembrie 2010, problemele dintre
familii datează de doi ani, existând pe rol mai multe acțiuni civile, de
grănițuire și obținerea autorizației de construcție pe calea lor de acces,
familia N. este cea care le-a făcut tot felul de reclamații la Renel, Vital,
Mediu, Primăria Baia Mare, Inspectoratul de Construcții.
S-au
audiat în legătură cu cererea de punere sub interdicție numiții B.T., V.A.,
C.I., T.A.P. și de asemenea s-a efectuat de către Serviciul Medico-legal
Județean Baia Mare un raport de expertiză medico-legală psihiatrică. Urmare a
examenului psihiatric efectuat în comisie în data de 16 decembrie 2010 s-a
concluzionat că B.A.A. nu prezintă tulburări psihice în momentul examinării,
acesta are capacitatea psihică de a aprecia conținutul și consecințele faptelor
sale, avea discernământ atât în momentul examinării cât și la data comiterii
faptelor și nu se recomandă punerea sub interdicție.
Dosarul
a fost înaintat Judecătoriei Baia Mare, pârâtul personal prezentându-se la
cinci din cele șase termene de judecată. B.A.A. a fost audiat în ședința
publică din data de 11 mai 2011.
Prin
Sentința civilă nr. 445 din 18 ianuarie 2012, pronunțată de Judecătoria Baia
Mare în dosar nr. 448/182/2011 s-a respins ca nefondată cererea formulată de
reclamanții N.C. și N.C. în contradictoriu cu pârâtul, având ca obiect punere
sub interdicție. Hotărârea primei instanțe a rămas irevocabilă prin
neexercitarea căilor de atac.
Instanța
a reținut că răspunderea civilă delictuală, reglementată prin dispozițiile art.
998 C. civ. de la 1864 (aplicabil în considerarea datei depunerii cererii de
punere sub interdicție - fapta pretins ilicită -, în aplicarea prevederilor
art. 103 din Legea nr. 71/2011) presupune întrunirea cumulativă a patru
condiții: fapta ilicită; culpa în comiterea acesteia; prejudiciul cert și
nereparat; raportul de cauzalitate dintre săvârșirea faptei și producerea
prejudiciului.
Fapta
ilicită poate consta și în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut și
ocrotit de lege. Drepturile subiective civile sunt susceptibile de exercițiu
abuziv atunci când ele sunt deturnate de la scopul lor, în considerarea căruia
au fost recunoscute de lege, mai exact atunci când acestea nu sunt utilizate în
vederea realizării finalității lor, ci în intenția de a păgubi un alt subiect
de drept. O aplicație practică a abuzului de drept o reprezintă prevederile
art. 723 din vechiul C. proc. civ.
Răspunderea
civilă pentru exercitarea abuzivă a drepturilor subiective, (mai
circumstanțiat, a dreptului de a adresa o cerere instanței de judecată) nu
intră în contradicție cu art. 21 din Constituția României și art. 6 parag. 1
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Obligația de reparare a
prejudiciului nu se naște ipso facto din eșecul unui demers procesual, din
respingerea acțiunii în justiție, ci doar în contextul dovedirii relei
credințe, a exercitării abuzive a respectivei forme procedurale, cu intenția de
a vătăma și prejudicia pe adversar. Orice persoană are dreptul de a sesiza o
instanță de judecată pentru soluționarea unei cereri, dar această sesizare
trebuie făcută cu bună credință, cu scopul de a obține clarificarea judiciară a
unui diferend ori a unei situații juridice, iar nu de a tracasa, intimida ori
crea inconveniente pentru partea adversă. Mai exact, disconfortul trăit urmare
a dobândirii calității de pârât într-un litigiu anume trebuie să fie, din
perspectiva reclamantului, o consecință adesea inevitabilă a cererii formulate
în contradictoriu, iar nu însuși scopul ei.
Se
apreciază că în speță este întrunită această ipoteză, a exercitării abuzive de
către pârâții N.C. și N.C., a dreptului subiectiv civil (dreptul de a se adresa
instanței de judecată cu o cerere), reglementat inclusiv la nivelul Convenției
Europene a Drepturilor Omului, prin art. 6.
Ca
orice drept subiectiv, și acesta trebuie exercitat în limitele sale externe (de
ordin material și juridic, ceea ce, în speță, este indiscutabil că s-a
respectat), dar și în limitele sale interne, cu bună credință.
Punerea
sub interdicție judecătorească este o măsură de ocrotire a persoanei fizice
care, atât în reglementarea anterioară, cât și potrivit concepției Noului C.
civ., este menită să ocrotească persoana care nu are discernământul necesar
pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienației ori debilității mintale
(art. 142 C. fam., art. 106 alin. (2), art. 164 Noul C. civ.).
Chiar
dacă nu se poate pretinde persoanei care formulează o cerere de punere sub
interdicție judecătorească să urmărească exclusiv interesul obștesc al
ocrotirii persoanei suferinde de alienație ori debilitate mintală, al
protejării acesteia de consecințele posibil dăunătoare ale unor acte pe care nu
și le poate asuma conștient, fiind de presupus și de acceptat că la originea
formulării unei cereri de punere sub interdicție se află anumite inconveniente
personale încercate de autorul cererii, urmare a conduitei persoanei a cărei
punere sub interdicție se solicită, totuși în analiza acestui demers trebuie
pornit de la specificul unei atare acțiuni.
Cererea
de punere sub interdicție judecătorească antrenează un demers procedural
delicat pentru persoana vizată deoarece pune în discuție însăși capacitatea
psihică a acesteia, independent de lezarea concretă a unor valori sociale.
Persoana în discuție se supune unor investigații pentru a i se stabili
discernământul, în condițiile în care încă societatea este reticentă față de
acest subiect, iar capacitatea psihică și autoevaluarea ei, inclusiv dubiul
asupra acesteia reprezintă valori subiective, interne, semnificative.
Așadar,
evaluarea bunei-credințe a pârâților N.C. și N.C. în exercitarea dreptului de
sesizare (prin introducerea cererii de punere sub interdicție judecătorească)
este esențială în stabilirea eventualei răspunderi civile delictuale a
acestora.
Principalul
argument invocat de cei doi pârâți, inclusiv prin cererea adresată Parchetului
de pe lângă Judecătoria Baia Mare și prin răspunsul la interogatoriu, a constat
în formularea repetată de către reclamanți de acțiuni civile și depunerea unei
plângeri penale. Multiplele procese civile în care au fost implicate părțile au
avut soluții dintre care unele au fost favorabile familiei B., ca atare pârâții
nu puteau aprecia rezonabil că reclamantul nu are discernământ întrucât
inițiază acțiuni civile și își exercită drepturi recunoscute constituțional.
Apoi,
aspectele relative la aruncarea de animale moarte în curte, zgârierea mașinii,
etc. au rămas la stadiul de simple afirmații ale familiei N., martorii audiați
de procuror, precum și cei ascultați în prezentul proces neavând o percepție
personală asupra unor astfel de episoade. Martorul B.A. cunoaște aceste aspecte
din relatările pârâților. Acest martor a apreciat de altfel că reclamantul B.
ar avea un comportament anormal pentru că i-a oprit soția pe stradă, spunând că
va câștiga procesul chiar dacă martorul va depune mărturie, respectiv pentru că
a făcut scandal că mașina de deszăpezire privată nu curăță zăpada din fața
casei sale, conduite care, deși de evitat, nu țin de anormalitatea societății
actuale.
Răspunzând
la interogatoriu, pârâta N.C. a recunoscut că demersul pentru punerea sub
interdicție a avut ca scop împiedicarea reclamanților în a mai formula procese
civile și plângeri penale.
S-a
constatat că o clară stare de tensiune există între cele două familii și pentru
surmontarea ei, pentru împiedicarea soților B. de a mai susține demersuri
procesuale, soții N. au recurs la formularea cererii de punere sub interdicție
judecătorească pentru a discredita și lipsi de credibilitate într-o oarecare
măsură aceste demersuri.
S-a
considerat că este important a se stabili dacă, rezonabil, soții N. puteau avea
dubii asupra stării mintale a reclamantului B.A., astfel încât să nu poată fi
combătută prezumția de bună credință de care beneficiază aceștia în formularea
cererii de punere sub interdicție, în a cărei soluționare au insistat și după
ce au luat cunoștință de concluziile expertizei psihiatrice efectuate în cauză.
Probele
testimoniale administrate nu au conturat o astfel de ipoteză, martorii B.E.,
H.I. relevând că reclamantul este o persoană normală, veselă. Conduitele
anormale invocate (aruncarea de animale moarte, sare, piper) nu au fost în
niciun fel dovedite. Unind această stare de fapt relevată probațional cu
situația conflictuală juridic dintre părți (însă inițiativa procesuală nu a
fost exclusivă a familiei B.), se apreciază că pârâții au promovat cu
rea-credință cererea de punere sub interdicție, fiind întrunită astfel nu doar
cerința existenței unei fapte ilicite, ci și cea a culpei (dolului) în
comiterea acesteia. Împrejurarea că pârâții nu au exercitat căile de atac
împotriva sentinței primei instanțe nu atrage inexistența faptei ilicite, nici
lipsa culpei, ci reprezintă un element circumstanțial în evaluarea întinderii
prejudiciului încercat de reclamanți.
În
ce privește prejudiciul, s-a apreciat că acesta este unul extrapatrimonial,
consecință a lezării unor valori subiective, intrinseci (stima de sine,
liniștea și echilibrul interior etc.).
Chiar
dacă demersul pârâților N. nu a fost cunoscut în cercul de prieteni ai familiei
B. (răspunsul reclamantului B. la întrebările 10-11,22 din interogatoriu,
coroborat cu depoziția martorilor H.I., B.E.), nu poate fi contestată starea de
neliniște și stres încercată de către reclamant și, în mod evident, și de către
soția acestuia. Nu are relevanță faptul că procesul civil nu era o noutate
pentru cei doi, deoarece acest proces, având ca obiect punerea sub interdicție,
prezenta o miză personală semnificativă.
Din
această perspectivă s-a apreciat că se impune respingerea excepției lipsei
calității procesuale active a reclamantei B.M.; cererea de punere sub
interdicție inițial a vizat-o și pe aceasta și chiar dacă nu a fost ulterior
menținută față de ea, totuși în calitate de soție a persoanei în cauză, a
suferit la rândul său un disconfort moral, deși de o intensitate mai redusă
decât cel încercat de către reclamantul B.A.A.
Împrejurarea
că în contextul proceselor dintre părți, inclusiv a procesului de punere sub
interdicție, reclamanții aveau posibilitatea de a obține obligarea pârâților la
plata cheltuielilor de judecată este irelevantă din perspectiva dreptului lor
de a obține despăgubiri. Cheltuielile de judecată sunt datorate în temeiul
culpei procesuale, iar când această culpă procesuală îmbracă forma abuzului de
drept, pot fi solicitate despăgubiri.
În
același sens a fost înlăturată apărarea pârâților în sensul că reclamantul avea
posibilitatea de a cere a se judeca pricina în camera de consiliu.
Nepublicitatea, chiar dacă poate contribui la restricția răspândirii datelor
relative la proces, nu înlătură disconfortul interior încercat de parte,
sentimentul de nesiguranță invocat de către reclamanți.
În
conturarea disconfortului nu este lipsit de semnificație, în viziunea celor doi
reclamanți, faptul că potrivit H.C.L. a Municipiului Baia Mare nr. 312/2008
pârâta N.C. a deținut funcția de președinte al Comisiei pentru sănătate, muncă,
protecție și integrare socială, relații cu publicul, relații cu alte consilii
locale și alte organe de autoritate publică și ONG.
În
ce privește raportul de cauzalitate, elementele probatorii anterior evocate îl
relevă ca fiind unul direct între fapta ilicită și prejudiciul moral încercat
de reclamanți.
Deși
suferința morală nu se pretează unei cuantificări pecuniare exacte, ținând
seama de toate circumstanțele cauzei (relațiile dintre părți, durata
procesului, actele de procedură efectuate, nepromovarea căilor de atac,
neimplicarea procesuală a reclamantei B.M.), se apreciază că o satisfacție
echitabilă pentru compensarea prejudiciului încercat de reclamanți o
reprezintă, pe lângă pronunțarea prezentei sentințe, și obligarea pârâților, în
solidar, să achite reclamantei B.M., suma de 200 RON cu titlu de daune morale,
iar reclamantului B.A., suma de 800 RON cu titlu de daune morale.
În
ce privește cheltuielile de judecată, întrucât acțiunea a fost admisă doar în
parte, în temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ., instanța i-a obligat pe
pârâți să achite reclamanților suma de 500 RON, cheltuieli de judecată
reprezentând o parte din onorariul de avocat.
Împotriva
sentinței primei instanțe au declarat apel, în termenul legal, atât
reclamanții, cât și pârâții.
Prin
apelul lor, reclamanții B.M. și B.A. au criticat sentința atacată ca
netemeinică sub aspectul cuantumului daunelor morale ce le-au fost acordate,
suma fiind infimă, chiar mai mică decât cheltuielile de judecată.
S-a
susținut că netemeinicia hotărârii este evidentă, raportat la modalitatea de
săvârșire a faptei ilicite, publicitatea voită a demersului, scopul denigrator
urmărit, durata îndelungată a demersului abuziv, supunerea reclamanților la
"proba discernământului", tracasarea acestora și a clienților și
prietenilor care îi vizitau, atingerea adusă onoarei, demnității și reputației
reclamanților.
De
asemenea, reclamanții au criticat hotărârea primei instanțe pentru reducerea
eronată a cheltuielilor de judecată, raportat la admiterea în parte a acțiunii,
impunându-se acordarea acestora în întregime, în condițiile în care cuantumul
daunelor morale este supus aprecierii subiective a părții și aprecierii
judecătorului.
Prin
apelul lor, pârâții N.C. și N.C. au susținut că reclamanta intimată B.M. nu a
fost citată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, nu a fost
audiată și nici nu a fost supusă unei expertize medico-legale psihiatrice,
neavând calitatea de parte nici în dosarul nr. 448/132/2011 al Judecătoriei
Baia Mare, astfel că pretinsa acțiune ilicită nu a fost exercitată față de
aceasta, motiv pentru care s-a reținut eronat calitatea sa procesuală activă.
Sub
aspectul fondului cauzei, s-a criticat sentința primei instanțe ca fiind
contrată prevederilor art. 998 - 999 C. civ., întrucât nu s-a dovedit în cauză
îndeplinirea celor patru cerințe pentru angajarea răspunderii civile
delictuale, prin probele administrate în cauză de către reclamantul intimat conform
art. 1169 C. civ.
S-a
susținut că, în tăcerea C. proc. civ., care nu arată criteriile pentru
determinarea abuzului de drept, simpla respingere a unei cereri de chemare în
judecată nu înseamnă automat că autorul acesteia a acționat abuziv, astfel
încât să fie tras la răspundere pentru invocarea unor pretenții nejustificate.
Ca atare, s-a considerat că numai demersul judiciar declanșat cu rea credință
sau dintr-o eroare gravă ce o apropie de dol, cu intenția de a produce o pagubă
morală sau materială, poate constitui abuz de drept.
În
acest context, pârâții au susținut că proba testimonială administrată în cauză
la solicitarea reclamantului intimat este în contradicție totală cu susținerile
formulate de acesta (de reclamant) atât în cuprinsul acțiunii, cât și cu
răspunsurile date la întrebările formulate în cadrul probei cu interogatoriu.
S-a
învederat că martorii nu au perceput vreo schimbare în comportamentul
reclamantului intimat în perioada cuprinsă între data depunerii cererii de
punere sub interdicție și, până în momentul audierii, ceea ce dovedește, în
opinia apelanților pârâți, faptul că prin formularea acestei cereri împotriva
lui B.A. nu i s-a creat acestuia un prejudiciu personal.
Prin
urmare, s-a susținut că nu s-a dovedit nici raportul de cauzalitate între
demersul judiciar al pârâților apelanți și prejudiciul creat reclamantului.
Sub
aspectul vinovăției, pârâții apelanți au susținut că datorită comportamentului
reclamantului, astfel cum a fost evidențiat de depozițiile martorilor audiați
în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, având ca obiect
cererea de punere sub interdicție a reclamantului, le-a fost creată convingerea
ca acesta suferă de anumite boli de natură psihică și, pe cale de consecință, o
temere în raport de care au apreciat că se impune a se lua o măsură de
ocrotire, față de afecțiunea de care suferă (reclamantul).
S-a
considerat că exercitarea abuzivă a dreptului putea fi eventual pusă în
discuție dacă pârâții, după comunicarea Sentinței civile nr. 445 din 18 ianuarie
2012 a Judecătoriei Baia Mare, ar fi exercitat calea de atac a apelului și,
ulterior, a recursului.
Prin
Decizia civilă nr. 563 A din 5 iunie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I
civilă, a admis în parte apelul declarat de reclamanții B.M. și B.A. și a schimbat
în parte sentința apelată în sensul că i-a obligat pe pârâții N.C. și N.C., în
solidar, să achite reclamantului B.A. suma de 4.500 RON și reclamantei B.M.
suma de 500 RON, cu titlu de daune morale.
S-au
menținut restul dispozițiilor din sentința apelată.
Prin
aceeași decizie s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâții N.C. și N.C.
împotriva aceleiași sentințe și au fost obligați acești intimați, în solidar,
la 700 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel, parțiale.
Pentru
a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut cu privire la excepția
lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. următoarele:
Art.
998 vechiul C. civ. prevede că orice faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.
Conform
art. 999 vechiul C. civ., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a
cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin
imprudența sa.
Răspunderea
civilă delictuală pentru fapta proprie, reglementată în art. 998 - 999 C. civ.,
este o formă a răspunderii civile delictuale subiective, care este angajată
dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții sau elemente constitutive:
să există o faptă ilicită; să există un prejudiciu; să există un raport de
cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; să există culpa, greșeala sau
vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
În
ceea ce privește fapta ilicită, sunt incluse în această categorie acele
conduite ale omului prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau
regulile de conviețuire socială, respectiv acele acțiuni sau inacțiuni care au
ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei
persoane.
În
ceea ce privește prejudiciul, prin acesta se înțeleg rezultatele dăunătoare, de
natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor
subiective și intereselor legitime ale unei persoane, prejudiciul trebuind să
fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim, să aibă
un caracter cert, să fie nereparat, caracterul cert rezultând atunci când
existența prejudiciului este sigură, neîndoielnică și poate fi evaluată sau
evaluabilă în prezent.
Pentru
antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită și
prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, cu alte cuvinte, prejudiciul
cauzat altuia trebuie să fie consecința faptei ilicite săvârșită de o altă
persoană.
În
ceea ce privește culpa, aceasta reprezintă o condiție necesară pentru angajarea
răspunderii civile delictuale, fiind necesar ca fapta ilicită care a cauzat
prejudiciul să fie imputabilă autorului ei, indiferent de formele pe care
această culpă le-ar îmbrăca: dolul direct sau intenția directă, când
făptuitorul își dă seama de caracterul păgubitor, dăunător sau antisocial al
faptei sale, prevede consecințele acesteia și urmărește ca ele să se producă;
dolul indirect sau intenția indirectă, când făptuitorul își dă seama de
caracterul antisocial, dăunător sau păgubitor al faptei sale, prevede
consecințele acesteia, și cu toate că nu le urmărește, acceptă posibilitatea
producerii lor; imprudența, când făptuitorul își dă seama de caracterul
antisocial al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă,
sperând în mod ușuratic că ele nu se vor produce; neglijența, când făptuitorul
nu își dă seama de caracterul antisocial al faptei și nu prevede consecințele
acesteia, deși trebuia și putea, în circumstanțele date, să le prevadă.
Cu
privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. s-au
reținut următoarele:
Pârâții
apelanți N.C. și N.C. au susținut că această reclamantă nu justifică în cauză o
calitate procesuală activă, întrucât cu ocazia audierii acestora la Parchet, în
data de 02 noiembrie 2010, anterior comunicării vreunei citații către
reclamanta B.M., aceștia și-ar fi precizat cererea de punere sub interdicție,
solicitând punerea sub interdicție numai a reclamantului intimat B.A.A.
Susținerea
pârâților apelanți este reală, însă nu este de natură să înlăture justificarea
calității procesuale active a reclamantei B.M., în condițiile în care cererea
inițială de punere sub interdicție, înregistrată la 09 septembrie 2010, a fost
formulată și împotriva reclamantei B.M., și în condițiile în care această
cerere a fost menținută până la data de 02 noiembrie 2010, deci o perioadă de
aproximativ două luni de zile, perioadă de timp în care reclamanta B.M. a fost
supusă stresului inerent pe care declanșarea unei astfel de proceduri îl poate
provoca unui om.
Chiar
dacă ulterior, la 02 noiembrie 2010, pârâții N. și-au precizat cererea de
punere sub interdicție, susținând că își mențin cererea doar cu privire la
reclamantul B.A.A., aceasta nu înseamnă că, pe de o parte, în perioada de timp
cuprinsă între 09 septembrie 2010 - 02 noiembrie 2010, reclamanta B.M. nu a
fost prejudiciată moral prin atitudinea pârâților, care inițial au solicitat
punerea sub interdicție și a acestei reclamante, iar pe de altă parte, nu este
de neglijat și de ignorat suferința morală pe care reclamanta B.M., în
calitatea sa de soție, a resimțit-o, ca urmare a procedurii de punere sub
interdicție a soțului ei, știut fiind că într-o relație îndelungată, de cuplu,
de familie, între soți există nu numai obligația de sprijin moral reciproc, dar
și afectivitate consolidată, solidaritate și susținere morală în orice
situație, orice suferință prin care trece unul dintre soți fiind percepută acut
și dureros și de celălalt soț.
Pe
cale de consecință, curtea de apel a constatat că, în mod legal, Tribunalul
Maramureș a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei
B.M.
Împotriva
deciziei menționate au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții B.M.,
B.A. și pârâții N.C. și N.C.
Prin
recursul lor, reclamanții au criticat decizia atacată pentru motivul de
nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând majorarea
cuantumului daunelor morale la 550.000 RON și obligarea pârâților la cheltuieli
de judecată pentru toate fazele procesuale.
Dezvoltând
motivele de recurs, reclamanții au precizat că decizia este legală sub aspectul
constatării existenței condițiilor privind atragerea răspunderii civile
delictuale, însă este nelegală sub aspectul modalității de stabilire a
cuantumului daunelor morale acordate reclamanților, suma acordată nefiind
suficientă pentru a constitui o justă și echitabilă reparație pentru
prejudiciul cauzat.
S-a
arătat că, prin acțiunea lor, pârâții au încercat discreditarea publică a
reclamanților și izolarea acestora de către comunitate, precum și afectarea reputației
din punct de vedere personal și profesional.
S-a
precizat că reclamantul este profesionist, desfășurând activități comerciale de
reparații recondiționări piese autovehicule, iar demersul de punere sub
interdicție l-a afectat în plan profesional, fiindu-i pusă la îndoială
capacitatea profesională de către clienți, care i-au cerut explicații despre
procedura de punere sub interdicție desfășurată împotriva sa și a soției.
În
ceea ce privește cheltuielile de judecată, criticile recurenților reclamanți au
vizat reducerea eronată a acestora în fond și apel, prin raportarea la
acordarea parțială a despăgubirilor, atâta timp cât acțiunea a fost găsită
întemeiată, iar cuantumul prejudiciului este la aprecierea judecătorului.
S-a
susținut că măsura diminuării onorariului contravine prin art. 274 alin. (3) C.
proc. civ. și a precizat cuantumul cheltuielilor de judecată, justificat cu
chitanțele fiscale depuse în dosarele de fond și apel.
Prin
recursul declarat, pârâții N.C. și N.C. au criticat decizia instanței de apel
pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7 și 9 C. proc. civ.,
solicitând, în principal, casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare în
apel, iar în subsidiar, modificarea în sensul admiterii apelurilor și
schimbării Sentinței civile nr. 47 din 15 ianuarie 2014, admiterii excepției
lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M., iar pe fondul cauzei,
respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Dezvoltând
motivele de recurs pârâții au susținut, într-o primă critică, în temeiul art.
304 pct. 5 C. proc. civ., că soluția instanței de respingere a probelor
solicitate prin apel, cu motivarea că au fost decăzuți din dreptul de a propune
aceste probe în fața primei instanțe, încalcă prevederile art. 292 alin. (1) C.
proc. civ.
În
acest context, s-a făcut referire la prevederile art. 138 C. proc. civ.,
învederându-se că faptul că nu au înțeles să critice prin apel soluția
pronunțată de instanța de fond asupra excepției decăderii din dreptul de a
propune probe nu poate echivala cu o respingere a probelor pentru acest motiv.
Critica
formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiată pe dispozițiile
art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a vizat soluția contradictorie a instanței de
apel de respingere a probelor solicitate pe baza unui raționament care se
circumscrie sancțiunii inadmisibilității, pentru ca în final să se arate că
aceste probe sunt neconcludente.
Prin
cel de-al treilea motiv de recurs, pârâții recurenți au susținut că soluția de
respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M. a
fost pronunțată pe baza argumentului privind suferința acesteia în calitatea de
soție a reclamantului B.A., fără ca acest motiv să fie pus în dezbaterea
contradictorie a părților, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului
contradictorialității, astfel că sunt incidente în cauză prevederile art. 304
pct. 5 C. proc. civ.
Totodată,
s-a arătat că încălcarea drepturilor care privesc viața, sănătatea și
integritatea fizică și psihică a persoanei nu a constituit motiv al cererii de
chemare în judecată pentru niciunul dintre reclamanți.
Astfel,
instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, fiind incident motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
De
asemenea, recurenții au invocat greșita aplicare a normelor legale referitoare
la răspunderea pentru fapta proprie și reținerea eronată a incidenței art. 723
C. proc. civ., motiv de recurs ce se subsumează art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susținut de către recurenții pârâți că, în lipsa unui drept propriu care ar
fi vizat procedura de punere sub interdicție, era exclusă sancționarea lor
pentru exercițiul abuziv al unui drept subiectiv, fiind în mod evident exclusă
și exercitarea abuzivă a acestuia.
S-a
mai invocat greșita aplicare de către instanța de apel a normelor legale referitoare
la răspunderea pentru fapta proprie, prin tratarea răspunderii pârâților ca o
răspundere obiectivă, fără a se cerceta existența unui raport direct de
cauzalitate între fapta acestora și prejudiciul invocat de reclamanți.
Intimații
recurenți reclamanți B.M. și B.A. au formulat întâmpinare la recursul
pârâților, solicitând respingerea acestuia, atât în ceea ce privește cererea
principală cât și cea subsidiară, cu cheltuieli de judecată.
La
rândul lor, intimații recurenți pârâți N.C. și N.C. au formulat întâmpinare la
recursul reclamanților, invocând, în principal, excepția inadmisibilității
pentru neîncadrarea motivelor de recurs în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.,
iar, în subsidiar, solicitând respingerea acestei căi de atac ca nefondate.
Examinând
recursul declarat de pârâți, ce vizează modul de soluționare a excepției de
fond a lipsei calității procesuale active a reclamantei B.M., cât și
neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, Curtea va constata că
acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Critica
formulată de pârâți prin primul motiv de recurs, întemeiată pe dispozițiile
art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.
Într-adevăr,
apelul, prin efectul său devolutiv, conform art. 292 C. proc. civ., repune în
discuție chestiunea judecată la prima instanță, pârâții fiind în drept să se
apere în apel cu motivele propuse la prima instanță, chiar dacă aceste motive
au fost respinse și nu au apelat pentru aceste motive, după cum sunt în fapt să
invoce și alte motive.
În
condițiile în care administrarea probelor a fost solicitată în fața primei
instanțe, după prima zi de înfățișare, tribunalul a aplicat sancțiunea
decăderii.
Prin
cererea de apel, deși pârâții nu au contestat sancțiunea decăderii aplicată de
tribunal, sancțiune a cărei aplicare nu este contestată, de altfel, nici în
recurs, au solicitat proba testimonială, respectiv audierea martorilor V.O. și
C.I., despre care au arătat că au cunoștință în mod direct despre împrejurări
privind comportamentul reclamantului față de familia pârâților, comportament
atipic în raport cu cel general din societate.
Dispozițiile
legale invocate, respectiv ale art. 304 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art.
105 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt incidente, astfel că nu pot atrage casarea
deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
Chiar
dacă s-ar accepta teza încălcării dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc.
civ., nu se poate vorbi de o vătămare ce nu poate fi îndreptată altfel decât
prin anularea actului, având în vedere teza probatorie susținută în mod
constant de pârâți, fără legătură cu obiectul cauzei, în condițiile în care se
urmărește dovedirea comportamentului reclamantului B.A.A. și a bolilor psihice
de care suferă.
Probele
solicitate în acest sens nu sunt utile și concludente raportat la obiectul
cauzei și, de altfel, pârâții au beneficiat de încuviințarea unei cereri în
probațiune testimonială în fața primei instanțe pentru chestiuni ce au rezultat
din dezbateri, conform art. 138 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum rezultă din
încheierea de la termenul din 22 noiembrie 2013 a Tribunalului Maramureș.
Nici
motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu
poate fi primit, având în vedere că instanța de apel a analizat cererea de
probe formulată de pârâți sub toate aspectele, atât al admisibilității, cât și
al pertinenței și concludenței, răspunzând motivat susținerilor părților.
Astfel,
expunerea tuturor argumentelor avute în vedere de instanța de apel nu poate fi
calificată ca o motivare contradictorie, de natură să atragă incidența
motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Critica
vizând nelegalitatea soluției date asupra excepției lipsei calității procesuale
active a reclamantei B.M. este, de asemenea, nefondată.
Susținerea
recurenților pârâți în sensul că argumentul reținut de instanța de apel în
respingerea acestei excepții, respectiv suferința acestuia în calitate de soție
a reclamantului B.A., nu ar fi fost pusă în dezbaterea contradictorie a
părților, conducând astfel la încălcarea principiului contradictorialității, nu
este fondată.
Excepția
lipsei calității procesuale active a fost unită cu fondul, astfel cum rezultă
din încheierea de ședință de la termenul din 1 noiembrie 2013 a Tribunalului
Maramureș, secția I civilă, instanța apreciind, față de temeiul juridic
invocat, că argumentele aduse de reprezentanta pârâților în sprijinul excepției
invocate antamează aspecte ce țin de fondul pricinii, pentru soluționarea
acestuia fiind necesară administrarea de probe, astfel că sunt incidente
dispozițiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ.
Prin
urmare nu se poate susține că s-ar fi încălcat principiul contradictorialității
și dreptul la apărare al pârâților în ceea ce privește modul de soluționare a
excepției.
Calitatea
procesuală își are izvorul în dreptul oricărei persoane ce se consideră
vătămată printr-un act ilicit să se adreseze instanței pentru a-i fi reparat
prejudiciul cauzat. Calitatea procesuală nu poate fi confundată cu caracterul
întemeiat al acțiunii în răspundere civilă delictuală, chiar dacă pentru
dovedirea acestora a fost necesară administrarea acelorași probe.
Într-adevăr,
cu ocazia audierii pârâților N.C. și N.C. la parchet, la 2 noiembrie 2010,
anterior citării reclamantei B.M., aceștia și-au precizat cererea de punere sub
interdicție, solicitând punerea sub interdicție numai a reclamantului B.A.A.
Susținerile
pârâților nu sunt, însă, de natură să înlăture justificarea calității
procesuale active a reclamantei B.M., în condițiile în care cererea inițială de
punere sub interdicție, înregistrată la 9 septembrie 2010 a vizat-o și pe
aceasta, fiind menținută până la 2 noiembrie 2010, deci o perioadă de
aproximativ două luni, pentru care s-a pretins repararea prejudiciu moral
cauzat de atitudinea pârâților, chiar dacă sentința pronunțată asupra cererii
soluționate nu l-a vizat decât pe reclamant.
Nici
motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu
este fondat.
Instanța
de apel nu a acordat mai mult decât s-a cerut, având în vedere că daunele
morale au fost solicitate prin cererea introductivă ca o compensație pentru
prejudiciul creat prin afectarea vieții private a reclamanților ("atât cea
de familie cât și cea din comunitate").
Astfel,
instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile delictuale din
perspectiva tuturor aspectelor vieții private și publice a reclamanților, a
căror afectare, cauzată de demersul pârâților, a fost invocată.
Așa
cum a rezultat din probele administrate, pârâții au făcut afirmații legate de
sănătatea mentală a reclamanților, situație amplificată prin caracterul public
al procesului civil având ca obiect punerea sub interdicție.
Afectarea
vieții private și publice a reclamanților, cauzată de demersul pârâților se
regăsește în afectarea onoarei, demnității și a imaginii publice a acestora.
Prin
urmare, nu se poate reține că instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra unui
prejudiciu fără legătură cu conceptele de onoare, demnitate și reputație, deci
plus sau extra petita.
În
acest context, s-a motivat de către instanța de apel prin considerente că
suferința reclamantei B.M. nu se poate reduce doar la perioada de timp de la
înregistrarea cererii de punere sub interdicție formulate împotriva sa până la
momentul retragerii acesteia, ci este determinată și de modul în care aceasta a
resimțit, în calitate de soție, suferința la care a fost supus reclamantul, de
natură a le afecta viața de familie.
Ultimul
motiv de recurs, întemeiat pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9
C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.
Instanța
de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 723 C. proc. civ.
referitoare la abuzul de drept. Aplicarea acestor prevederi, respectiv a alin.
(2), referitor la obligația părții care folosește drepturile procedurale în mod
abuziv de a răspunde pentru pagubele pricinuite, nu exclude aplicarea
principiilor răspunderii civile delictuale.
Pornind
de la caracterul instituției interdicției judecătorești, de măsură de ocrotire
a persoanei aflate în situația prevăzută de art. 142 C. fam., în vigoare la
data formulării cererii de către pârâții din prezenta cauză, aceștia nu au
urmărit ocrotirea reclamanților, ci împiedicarea acestora de a mai derula
procese împotriva lor.
Prin
urmare, este evident că modalitatea în care pârâții și-au exercitat dreptul de
liber acces la justiție prin formularea cererii de punere sub interdicție a
reclamanților, nu concordă cu scopul în vederea căruia acest demers procesual a
fost recunoscut de lege.
Față
de aceste considerente curtea de apel a constatat corect, aplicând dispozițiile
art. 723 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 142 C. fam.
în cenzurarea cererii de punere sub interdicție formulate de pârâți, că fapta
ilicită constă în exercitarea unui demers procesual în mod abuziv, cu rea
credință, prin denaturarea scopului legitim pentru care acest demers a fost
reglementat de legiuitor, respectiv cu scopul de a-i împiedica pe reclamanți să
își exercite, la rândul lor, dreptul de liber acces la justiție.
În
ceea ce privește recursul reclamanților, Curtea va constata că acesta este
nefondat pentru considerentele ce succed:
Invocând
lipsa caracterului reparator real al despăgubirii acordate, reclamanții s-au
referit, în realitate, la cuantumul daunelor morale acordate și nu la
modalitatea de stabilire a acestora, eventual la încălcarea criteriilor de
determinare a prejudiciului.
Criticile
recurenților reclamanți se subsumează aprecierilor lor subiective în legătură
cu cuantumul sumelor ce li s-ar fi cuvenit cu titlu de daune morale, fără a se
indica expres vreo normă de drept încălcată sau greșit aplicată.
Ca
atare, se va constata că motivele de recurs invocat în acest sens nu vizează
aspecte de nelegalitate, ci de netemeinicie a deciziei recurate, referitoare la
modul de interpretare a dovezilor administrate, ce tind la reaprecierea
probatoriului, respectiv la stabilirea unei alte situații de fapt.
În
consecință, aceste critici nu pot fi examinate, întrucât nu se circumscriu
motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Critica
vizând nelegalitatea măsurii diminuării cheltuielilor de judecată de către
instanțele de fond și apel este neîntemeiată.
În
speță, instanțele au admis doar în parte cererea reclamanților privind
acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, în
aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., proporțional cu pretențiile
admise, respectiv cu culpa procesuală.
Prin
urmare, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată nu a fost determinată
de aprecierea instanței în legătură cu complexitatea cauzei și munca
îndeplinită de avocat, astfel încât critica recurenților reclamanți vizând
greșita aplicare a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este nefondată, de vreme ce
nu acesta a constituit temeiul admiterii parțiale a cererii de acordare a
onorariului de avocat.
Pentru
toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,
urmează să respingă ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții B.M., B.A. și de pârâții
N.C. și N.C. împotriva Deciziei nr. 563/A din 05 iunie 2014 a Curții de Apel
Cluj, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2014.
Procesat
de GGC - AM