ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2795/2014

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1091 din 20 iunie 2013 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în Dosarul nr. x/100/2012, a fost admisă în parte acțiunea principală formulată de reclamantul-pârât R.I.R., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant L.D.B. A fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant L.D.B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât R.I.R. și cu pârâta SC I.M.P. SRL. A fost obligat pârâtul-reclamant L.D.B. să achite reclamantului-pârât R.I.R. suma de 1.000 lei reprezentând despăgubiri morale. S-a constatat că pârâtului-reclamant L.D.B. i-au fost încălcate drepturile cu caracter nepatrimonial privind imaginea, onoarea, demnitatea și viața privată, prin unele dintre articolele scrise și publicate de reclamantul-pârât. A fost obligat reclamantul-pârât R.I.R. în solidar cu pârâta SC I.M.P. SRL să achite pârâtului-reclamant L.D.B. suma de 2.000 lei, daune morale. A fost obligat reclamantul-pârât R.I.R. și pârâta reconvențional SC I.M.P. SRL să transmită sonor și vizual, pe cheltuiala lor, la postul de televiziune Maramureș TV sau la alte posturi de televiziune, în patru ediții succesive ale emisiunii "Necenzurat cu R.", în intervalul orar 18.30 - 20.00 sau în alte emisiuni pe care eventual le va realiza reclamantul-pârât, dispozitivul sentinței, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia. A fost obligat reclamantul-pârât R.I.R. și pârâta reconvențională SC I.M.P. SRL să publice pe pagina de pornire/prima pagină a site-urilor "n." și "ș.", dispozitivul sentinței, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, urmând să mențină postarea timp de 30 de zile. Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de către pârâtul-reclamant L.D.B.. A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a I.I. D.I.C., invocată de această chemată în garanție. A fost respinsă cererea de chemare în garanție a I.I. D.I.C. și a lui H.V., cerere formulată de pârâtul-reclamant L.D.B.. Au fost compensate cheltuielile de judecată efectuate către reclamantul-pârât și de către pârâtul-reclamant, până la nivelul sumei de 1.000 lei și respinse pentru diferență cererile formulate sub acest aspect de către reclamantul-pârât și de către pârâtul-reclamant.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere, în principal, următoarele:

Într-o discuție telefonică purtată între jurnalistul V.H. de la publicația on-line "Z.M." și pârâtul-reclamant L.D.B., la acel moment deputat PDL, întrebat fiind cum comentează faptul că a fost numit "mafiot imobiliar" pe o hartă a domnului V.P., pârâtul-reclamant a afirmat că aceasta i se trage "de la șantajistul notoriu de R., care a publicat pe câteva site-uri, (...) se uită pe G. și vede acolo nu știu ce teren ce am luat pentru clinică (...) cu acte în regulă".

Jurnalistul V.H. a scris un articol în care a arătat că deputatul PDL D.L. a comentat titulatura de "mafiot imobiliar" care i-a fost pusă pe o hartă realizată de președintele PSD V.P., spunând că totul i se trage de la jurnalistul R.I.R., în urma materialelor realizate de acesta cu privire la terenul pe care deputatul l-a achiziționat în Groși în vederea construirii unei clinici, reproducând afirmațiile acestuia. Articolul a fost publicat în Z.ro, publicație on-line, în data de 4 august 2011, fiind preluat apoi de site-ul n.ro, administrat de pârâtul-reclamant.

În ce privește temeiul de drept aplicabil pretențiilor deduse judecății prin acțiunea principală, Tribunalul a reținut ca fiind incidente prevederile art. 998 C. civ. de la 1864.

În ce privește fapta ilicită a pârâtului-reclamant L.D.B., aceasta constă în desemnarea jurnalistului R.I.R. în cadrul interviului acordat, ca fiind un "șantajist notoriu".

Instanța a reținut că, condiția prejudiciului cert și nereparat este la rândul său întrunită; expresia folosită de către pârâtul-reclamant a ajuns la cunoștința publicului, fiind reprodusă în cuprinsul articolului scris de chematul în garanție V.H. Este rezonabil a se aprecia că referirea "șantajist notoriu" a fost de natură, într-o oarecare măsură, a ridica semne de întrebare asupra probității profesionale a jurnalistului R.I.R., cunoscut publicist cel puțin la nivel local și a crea dubii asupra veridicității și obiectivității demersurilor sale jurnalistice.

Împrejurarea că însuși reclamantul-pârât a preluat articolul scris de chematul în garanție și l-a postat apoi pe site-ul n., augmentând astfel răspândirea informației respective, a fost avută însă în vedere la aprecierea cuantumului sumei la plata căreia a fost obligat pârâtul-reclamant cu titlu de daune morale.

Raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu este unul direct, iar în ce privește culpa pârâtului-reclamant L.D.B., aceasta este echivalentă cu cel puțin intenția indirectă, pârâtul-reclamant prevăzând și acceptând prejudiciul de imagine pe care l-ar fi putut produce jurnalistului prin calificarea acestuia ca "șantajist notoriu". De altfel, la interogatoriu pârâtul-reclamant a arătat că a încercat prin intervențiile sale să minimalizeze efectul articolelor scrise de jurnalist, asupra imaginii sale și a familiei, încercând să arate că nu este un demers deontologic jurnalistic. Or pentru această "minimalizare" în mod rezonabil putea folosi alte tehnici de comunicare.

Nu au fost reținute susținerile pârâtului-reclamant relative la caracterul privat al discuției purtate cu ziaristul V.H., la contextul acordării interviului (era în concediu), la tonul discuției (relaxat, părțile râdeau) ori la faptul că nu i s-a adus la cunoștință că era înregistrată convorbirea telefonică, atâta timp cât, purtând o discuție cu un jurnalist, care i s-a recomandat ca atare și i-a solicitat să comenteze o știre de presă care îl privea, nu se poate aprecia în mod rezonabil că pârâtul-reclamant L.D.B. nu a avut reprezentarea redactării ulterioare a unui articol ce va fi adus la cunoștința publicului.

Raportat la subiectul convorbirii telefonice, la calitatea părților, nu se poate reține aplicabilitatea prevederilor art. 72 alin. (1) Constituția României, art. 191 - 193 din Regulamentul Camerei Deputaților sau art. 22 din Legea nr. 96/2006, afirmația pârâtului-reclamant referitoare la "șantajistul notoriu de R." nefiind o opinie politică exprimată în exercitarea mandatului, ci o opinie personală. Ca atare, imunitatea parlamentară nu poate fi invocată de către acesta în apărarea sa.

Așadar, ținând seama strict de limitele investirii instanței, de expresia folosită de pârâtul-reclamant, de împrejurarea că răspândirea articolului a fost sprijinită de reclamantul-pârât prin preluarea acestuia pe site-urile sale, de relațiile dintre părți (pârâtul-reclamant fiind un subiect de presă relativ frecvent pentru reclamantul-pârât), de necesitatea ca daunele morale să compenseze prejudiciul, nu să amendeze făptuitorul, s-a apreciat rezonabilă obligarea pârâtului-reclamant la plata sumei de 1.000 lei cu acest titlu către reclamantul-pârât.

Cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca nefondată.

Chemații în garanție au scris, respectiv, publicat articolul cuprinzând declarația pârâtului-reclamant prin care acesta s-a referit la reclamantul-pârât ca fiind un "șantajist notoriu", în virtutea calității sale de jurnalist colaborator, respectiv administrator de portal web. V.H. a redactat un articol în care a reprodus parțial, fără denaturare, declarația pârâtului-reclamant, iar I.I. D.I.C. a mijlocit răspândirea informației, fără ca pârâtul-reclamant să aibă temei pentru tragerea lor la răspundere. Calitatea procesuală pasivă, astfel cum a fost argumentată de chemata în garanție, este însă o chestiune de fond, ce ține de temeinicia dreptului de regres pe care l-ar avea partea, în sensul dispozițiilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ. Or, în speță, din considerentele anterior evocate cererea de chemare în garanție este nefondată.

În ce privește cererea reconvențională, Tribunalul a reținut următoarele:

Pârâtul-reclamant L.D.B. are o activitate politică ce datează din anul 2001, fiind, pe rând, vicepreședinte și prim-vicepreședinte PDL Maramureș, deputat în perioada 2008 - decembrie 2012, vicepreședinte PDL Maramureș și apoi membru PNL. Acesta a fost subiectul numeroaselor articole publicate, respectiv, direct ori tangențial, al mai multor emisiuni TV realizate la postul M. de jurnalistul R.I.R..

Analiza pretențiilor formulate reconvențional a fost realizată în considerarea calității speciale a părților implicate: cea de om politic a lui L.D.B., respectiv cea de jurnalist a lui R.I.R.. Aceasta deoarece standardul de evaluare adoptat de Curtea Europeană a Drepturilor este sensibil diferit atunci când problema aplicării dispozițiilor art. 10 din Convenție vizează un diferend creat între astfel de persoane, față de situația în care aceasta intervine între particulari.

Semnalarea de către reclamantul-pârât R.I.R. a unor aspecte legate de activitatea pârâtului-reclamant la SC E. SA (17 octombrie 2010), de achiziționarea unor terenuri pretins subevaluate (25 noiembrie 2010), de efectuarea unor investigații cu privire la L.D.B. de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Agenția Națională de Integritate, Oficiul pentru Combaterea Spălării Banilor (este adevărat, urmare a unor sesizări formulate de către reclamantul-pârât, adresate ori redirecționate către respectivele instituții - 2 noiembrie 2011, 19 octombrie 2012), semnalarea unor aspecte cuprinse în declarația de avere a deputatului, analiza relației politice cu M.M., relevarea cursului litigiilor derulate între părți, inclusiv a celui declanșat între soția deputatului și jurnalist, semnalarea unor situații calificate ca nepotism, analiza defavorabilă a rezultatelor alegerilor parlamentare, referiri la starea de sănătate fizică a deputatului (fractură la un picior) nu constituie în aprecierea instanței, cazuri în care libertatea de exprimare a jurnalistului, de comunicare a datelor pe care le deține, de formulare a unor judecăți de valoare să poată fi limitată prin tragerea sa la răspundere.

Aceasta deoarece calitatea de persoană publică și om politic a pârâtului-reclamant îl expune pe acesta riscului (acceptat) de analizare excesivă și uneori deformată prin exagerare a activității sale publice, precum și a celei private, în măsura în care acesta din urmă se poate repercuta asupra imaginii politice.

Expresiile și locuțiunile folosite depășesc limitele libertății de exprimare, precum și ale dozei de exagerare recunoscută demersului jurnalistic, concretizându-se în atingeri aduse în mod gratuit demnității, onoarei, vieții private (de familie) ale pârâtului-reclamant. Nu se poate reține că afirmațiile respective sunt scoase din context, căci contextul nu justifică violența de limbaj, ideile pe care pretinde reclamantul-pârât că a dorit să le transmită putând îmbrăca o formă de limbaj adecvată, cu același efect asupra publicului din perspectiva informației și a ideii transmise.

Sub aspectul temeiului de drept aplicabil, raportat la data publicării articolelor și a realizării emisiunilor, s-a constatat incidența dispozițiilor art. 998 C. civ. de la 1864, respectiv art. 1357 din Noul C. civ. (cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 1358 C. civ.).

Sunt întrunite așadar condițiile răspunderii civile delictuale, din perspectiva existenței faptei ilicite (folosirea expresiilor și a invectivelor anterior evocate), a prejudiciului moral, cert și nereparat (fiind lezate deopotrivă onoarea, demnitatea, viața privată și imaginea publică a pârâtului-reclamant), a raportului de cauzalitate și a culpei jurnalistului, care a prevăzut și cel puțin acceptat lezarea acestor valori.

În ce privește compensarea pecuniară a acestui prejudiciu, instanța a apreciat ca rezonabilă suma de 2.000 lei, ținând seama de necesitatea păstrării echilibrului între interesele în litigiu. Instanța a avut în vedere pe de o parte calitățile părților, iar pe de altă parte contextul general în care s-a comis fapta, disputa media creată între acestea, disputa judiciară, precum și adoptarea altor mijloace, nepatrimoniale, de reparare a pagubei.

La repararea prejudiciului moral au fost obligați în solidar R.I.R. și SC I.M.P. SRL, reținând că în cauza Plan c/a Franței (2004), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat că editorii participă la exercitarea libertății de exprimare, revenindu-le indirect aceleași îndatoriri și responsabilități ca și autorilor, în cadrul difuzării lucrărilor.

Instanța a respins în rest celelalte petite formulate reconvențional, apreciind că modalitățile de reparare deja dispuse sunt proporționale și suficiente pentru compensarea prejudiciului invocat.

Petitul relativ la obligarea încetării încălcării drepturilor cu caracter nepatrimonial și interzicerea pentru viitor a publicării și mediatizării TV a articolelor și emisiunilor la adresa pârâtului-reclamant are un grad ridicat de generalitate, echivalând în speța dată cu o cenzură anticipată, iar măsura înlăturării articolelor deja postate este apreciată excesivă, raportat la data postării acestora și la celelalte măsuri de compensare dispuse.

În ce privește cheltuielile de judecată, s-a reținut că pârâtul-reclamant L.D.B. a făcut dovada achitării sumei de 6.000 lei, onorariu avocat, iar reclamantul-pârât, a sumei de 2.000 lei cu același titlu.

Întrucât s-au admis în parte ambele cereri, s-a reținut că părțile sunt deopotrivă în culpă procesuală, astfel încât în aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., instanța a compensat cheltuielile de judecată efectuate către reclamantul-pârât și de către pârâtul-reclamant, până la nivelul sumei de 1.000 lei și a respins pentru diferență cererile formulate sub acest aspect de către reclamantul-pârât și de către pârâtul-reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul R.I.R., pârâtul L.D.B. și pârâta S.C. I.M.P. SRL. Baia Mare, prin administratorul R.I.R..

Prin Decizia civilă nr. 159/A/2013 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul R.I.R., precum și apelul declarat de pârâta SC I.M.P. SRL Baia Mare împotriva Sentinței civile nr. 1091 din 20 iunie 2013 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în Dosarul nr. x/100/2012. A fost admis în parte apelul declarat de pârâtul L.D.B. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a majorat de la 2.000 lei la 5.000 lei suma pe care reclamantul R.I.R. și pârâta SC I.M.P. SRL Baia Mare, au fost obligați în solidar să o plătească pârâtului L.D.B. cu titlu de daune morale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Au fost obligați reclamantul și pârâta SC I.M.P. SRL Baia Mare, în solidar, la a-i plăti pârâtului L.D.B. suma ele 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

În pronunțarea soluției, Curtea a avut în vedere următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (denumită în continuare C.E.D.O.), orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept nefiind admis decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă reprezintă o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, între altele, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Este acceptat că noțiunea de viață privată are un conținut care variază în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăiește și chiar de grupul social căruia îi aparține.

Conform interpretărilor oferite acestei noțiuni prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), noțiunea de viață privată cuprinde dreptul persoanei la viață privată intimă, personală, dreptul la viață privată socială și dreptul la un mediu împrejurător sănătos.

În sensul Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de viață privată este autonomă și variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât și în timp, acceptându-se că întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu viața publică. De aici, și concluzia că viața privată a oamenilor politici se îmbină cu viața lor publică, astfel că, sub acest aspect, ei se pot afla în centrul atenției și sub controlul opiniei publice.

În domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale intră și dreptul la reputație, acesta fiind înțeles ca o componentă a vieții private a persoanei.

Sub aspectul manierei de reglementare a libertății de exprimare, sunt de avut în vedere dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care prin alin. (1) stabilesc că orice persoană are dreptul la libertate de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații și idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere.

Întrucât nici exercițiul libertății de exprimare nu este unul absolut, alin. (2) al articolului afirmă că exercitarea acestor libertăți poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru, între altele, asigurarea protecției reputației sau a drepturilor altora.

Cum adeseori s-a menționat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (fiind edificatoare, întâi de toate, hotărârea pronunțată în cauza Handyside contra Regatului Unit), libertatea de exprimare consacrată în alin. (1) al art. 10 constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, o condiție primordială a progresului ei, totodată cu precizarea că sub rezerva prevederilor alin. (2) al articolului, libertatea de exprimare privește nu numai informațiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc, aceasta fiind o exigență a pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică.

Libertatea de exprimare este, prin urmare, înțeleasă ca având o importanță crucială pentru buna funcționare a democrației; în același timp însă, reglementarea ce-i este oferită prin evocatul art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale instituie și unele restricții, instanța europeană afirmând că oricine exercită libertatea de expresie își asumă inclusiv îndatoriri și responsabilități a căror întindere depinde de domeniul în care este pusă în valoare, de procedeele tehnice utilizate și de alți factori de circumstanțiere adecvată. Altfel spus, art. 10 nu protejează nicio idee sau opinie care ar fi contrară vreuneia din valorile apărate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, libertatea de exprimare - deci și libertatea de opinie - trebuind supusă cerinței de a fi exercitată într-o manieră compatibilă cu valorile unei societăți democratice.

În planul relației dintre libertatea de exprimare și necesitatea protejării reputației și drepturilor altor persoane, instanța europeană a statuat, cu privire la exprimarea prin presă, că publicarea de informații, de documente ori de fotografii în presă trebuie să servească interesul public și să contribuie la dezbaterea unor probleme de ordin general (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea pronunțată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue contra Belgiei, 9 noiembrie 2006).

Tot astfel, s-a mai apreciat că în contextul unei dezbateri publice privitoare la probele de interes general, în care, de o parte și de alta, erau în joc reputații profesionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că o anumită doză de exagerare poate fi tolerată (Hotărârea din 25 noiembrie 1999, pronunțată în cauza Nielsen și Johnsen contra Norvegiei).

Pe de altă parte, în sensul prevederilor alin. (2) al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ziariștii care fac anumite afirmații critice la adresa activității unor persoane publice au obligația de a acționa cu bună-credință, în așa fel încât informațiile pe care le furnizează să fie exacte și demne de a primi credit, cu respectarea deontologiei profesionale (a se vedea Hotărârea Curtea Europeană a Drepturilor Omului din 7 mai 2012, pronunțată în cauza Mc Vicar contra Regatului Unit), dincolo de doza de exagerare sau de provocare permisă în asemenea situație.

Prin urmare, în ce privește libertatea de exprimare realizată prin presă, este de considerat că, deși presa joacă un rol eminent într-o societate democratică, ea nu trebuie totuși să depășească anumite limite, întâi de toate acelea care țin de protecția drepturilor altuia, a imaginii și reputației acestuia.

În procesul de față este de observat că prima instanță a făcut o corectă și oportună sinteză a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la libertatea de exprimare privită în relație cu necesitatea respectării dreptului la viața privată a persoanelor, prezenta instanță înțelegând că confirme în totul aceste statuări și observații ale Tribunalului.

De observat, de asemenea, constatarea primei instanțe potrivit căreia în materia analizată reperele sunt reprezentante de exercitarea cu bună-credință a libertății presei într-o chestiune de interes general, fiind necesar a se avea în vedere dacă jurnalistul a depus diligentele necesare pentru a verifica autenticitatea informațiilor, în circumstanțele date, dacă a urmărit să informeze opinia publică sau doar să afecteze gratuit reputația persoanei vizate, precum și dacă a furnizat o bază factuală suficientă.

Pe deplin corect a evidențiat prima instanță, în acord cu jurisprudența europeană a drepturilor omului, și că trebuie făcută distincție între fapte și judecăți de valoare: dacă materialitatea faptelor poate fi probată, judecățile de valoare nu pot fi supuse unui astfel de demers, ele plasându-se exclusiv în sfera libertății de opinie. De aici, concluzia că adevărul judecăților de valoare nu este relevant, însă forma lor concretă de exprimare poate ridica probleme din perspectiva compatibilității cu art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Sunt relevante în cauza de față și prevederile art. 26 din Constituția României, potrivit cărora autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată, precum și prevederile art. 30 alin. (1) și (6), în raport de care libertatea de exprimare a gândurilor sau a opiniilor este inviolabilă, sub condiția însă ca aceasta să nu prejudicieze demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (8) din Constituția României, răspunderea, civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau televiziune, în condițiile legii.

În ce privește dispozițiile legale incidente, în planul condițiilor răspunderii civile delictuale, cererii reconvenționale promovate de pârâtul L.D.B., prima instanță a reținut în mod just că sunt de avut în vedere, dispozițiile C. civ. de la 1864 (art. 998, art. 999) sau, după caz, cele ale Noului C. civ. (adică art. 1349, art. 1382 și art. 1383 din Legea nr. 287/2009, intrată în vigoare începând cu data de 1 octombrie 2011), în funcție de data la care faptele evocate ca temei al răspunderii au fost săvârșite.

În fine, sub aspectul faptelor săvârșite de reclamantul R.I.R. după data de 1 octombrie 2011, prima instanță a apreciat în mod corect că este utilă și raportarea la prevederile art. 70 - 76 din Noul C. civ., acestea reglementând respectarea vieții private și a demnității persoanei.

În ce privește soluția dată de prima instanță acțiunii înaintate de reclamantul R.I.R., Curtea a arătat, în completarea celor ce preced, și următoarele:

La data de 4 august 2011, când în publicația on-line "z." a fost publicat de către H.V. un articol în care a menționat că pârâtul L.D.B. a afirmat despre reclamantul R.I.R. că este un șantajist notoriu. Or, la data de 4 august 2011 H.V. avea calitatea de colaborator sub formă de practică la publicația "Z.", fiind, prin incidența evocatelor prevederi legale, asimilat unui ziarist.

În aceste circumstanțe, cu privire la discuția telefonică purtată între H.V. și pârâtul L.D.B., în cadrul căreia acesta din urmă a utilizat expresia "șantajist notoriu" cu privire la reclamantul R.I.R. și la calitatea de jurnalist a acestuia, nu s-ar putea considera că pârâtul ar fi fost îndreptățit să considere că discuția era una cu caracter pur privat, deci nu una de natură a implica, în concret, calitatea de jurnalist a lui H.V..

Analiza conținutului acestei discuții nu lasă îndoieli asupra concluziei că pe toată durata ei pârâtul L.D.B. a avut reprezentarea faptului că discuția este purtată prin raportare la calitatea de jurnalist (sau cel puțin de persoană asimilată unui jurnalist) a lui H.V., conținutul și sensul întrebărilor adresate pârâtului având caracteristicile unui demers jurnalistic.

Nu ar putea fi primită apărarea potrivit căreia în cadrul acestei discuții pârâtul s-ar fi situat, protectiv, sub incidența dispozițiilor art. 72 alin. (1) din Constituția României, art. 191 - 193 din regulamentul Camerei Deputaților, art. 22 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, în cauză neputând fi vorba despre o opinie cu caracter politic exprimată de pârât în considerarea calității sale de parlamentar (deputat în Parlamentul României). Afirmațiile de natura celei în litigiu nu pot fi considerate ca având sensul și finalitatea pretinse de pârât, câtă vreme ele nu conțin sau exprimă idei cu caracter politic și, mai mult, nu vizează un om politic, ci un simplu jurnalist lipsit de afiliere politică explicită.

Nu era necesar nici ca H.V. să îi aducă în mod expres la cunoștință pârâtului că discuția telefonică purtată are caracterul unui demers jurnalistic susceptibil de publicare, fiind îndeajuns de evident că atâta vreme cât pârâtul cunoștea calitatea lui H.V. de colaborator la publicația on-line "Z.", putea cu ușurință presupune că exista posibilitatea valorizării jurnalistice a discuției. Mai mult, calitatea de om politic, experiența politică a pârâtului și funcția politică deținută la data discuției erau elemente apte să-l îndemne la supravegherea atentă a afirmațiilor sale publice ori făcute în împrejurări care, precum în prezentul litigiu, îngăduiau concluzia că există posibilitatea valorificării lor publice ori prin mijloace de diseminare a informațiilor către public.

Curtea a apreciat, totodată, că sunt pe deplin corecte și statuările primei instanțe potrivit cărora prin afirmația făcută au fost lezate imaginea publică și reputația reclamantului R.I.R., în condițiile în care acestea avea calitatea de jurnalist. Or, se cunoaște că, în calitatea lor de persoane care pot forma sau influența opiniile publicului, credibilitatea profesională și, în sens larg, morală a jurnaliștilor se constituie într-un element esențial, cu valoare decisivă în asigurarea autorității lor profesionale și a succesului de piață al publicațiilor lor. Implicit, prin lezarea injustă a autorității morale și profesionale a jurnalistului este sau poate fi periclitat însăși rolul presei într-o societate democratică.

În ce privește apărarea pârâtului potrivit căreia s-a făcut proba verității afirmațiile făcute cu privire la reclamant, este de avut în vedere că elementul decisiv sub acest aspect este certificatul de cazier judiciar al reclamantului emis de Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul general al Poliției Române, iar în acest document se menționează că reclamantul "nu este înscris în cazierul judiciar". În acest fel, se atestă că, sub aspect legal, reclamantul nu figurează în evidențele autorităților ca autor al unor fapte penale ale căror efecte juridice să poată fi luate în considerare.

Este real că în unele articole de presă sau în comentarii la acestea ale cititorilor s-a afirmat că reclamantul R.I.R. a fost condamnat penal, cu multă vreme în urmă, pentru infracțiunea de viol și pentru cea de tâlhărie, respectiv de furt calificat, existând uneori referiri și la infracțiunea de șantaj, însă în calitatea sa de om politic și deputat în Parlamentul României, deci de reprezentant al uneia dintre cele mai importante puteri ale statului, pârâtul L.D.B. era dator să verifice în prealabil, într-o manieră riguroasă, dacă reclamantul a suferit cu adevărat condamnarea pentru infracțiunea de șantaj.

Dacă în cazul afirmațiilor făcute de jurnaliști sunt îngăduite o anume doză de exagerare și un stil polemic mai pronunțat, în cazul oamenilor politici - și cu atât mai mult în cazul acelora care exercită o funcție importantă în stat - această doză de exagerare nu este permisă. Atât Parlamentul în ansamblul său, deci înțeles ca instituție, cât și fiecare dintre parlamentari au obligația de a consolida, în limitele legii, presa și de a susține libertatea de exprimare a acesteia, iar unul dintre modurile în care acestea deziderate pot fi realizate este, între altele, reprezentat și de evitarea unor aserțiuni denigratoare la adresa ziariștilor, atunci când acestea nu se sprijină pe un suport probator cert.

Declarațiile martorilor audiați în cauză nu confirmă nici ele afirmația pârâtului potrivit căreia reclamantul ar fi un șantajist notoriu, faptul că reclamantul ar fi împrumutat de la pârât anumite sume de bani neputând trimite la concluzia șantajului câtă vreme nu s-a putut dovedi în mod convingător că aceste acte juridice reprezintă plăți făcute ca urmare a constrângerii pârâtului de către reclamant, prin violență sau amenințare, în scopul de a nu-i face un rău. Dimpotrivă, declarațiile martorilor (fiind mai relevante sub acest aspect cele date de D.D. și C.I.A.) evocă existența unor împrumuturi bănești, fără însă a releva o natură juridică ilicită, eventual cu relevanță penală ca șantaj.

În raport de cele ce preced Curtea a reținut că prima instanță a admis în mod legal acțiunea reclamantului, fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale însă nu se impunea acordarea întregii sume avute de reclamant cu titlu de despăgubiri morale, suma de 1.000 lei la care s-a oprit prima instanță fiind, în circumstanțele cauzei, justificată.

În ce privește soluția dată de prima instanță cererii reconvenționale și celei de chemare în garanție înaintate de pârâtul L.D.B., Curtea de Apel a reținut următoarele:

Afirmațiile pe care pârâtul L.D.B. i le impută reclamantului R.I.R., considerându-le fapte ilicite delictuale cauzatoare de prejudiciu, au fost relevare în cuprinsul cererii reconvenționale, fiind reiterate în cuprinsul cererii de apel.

Examinarea lor trimite la concluzia că unele reprezintă doar judecăți de valoare, iar cu privire la acestea trebuie acceptat - în același fel concluzionând și prima instanță - că adevărul lor nu prezintă relevanță, ele fiind simple opinii exprimate, iar nu afirmarea unor fapte concrete și verificabile. Mai mult, etalarea în presă a unor judecăți de valoare ce prezintă o anumită doză de exagerare sau un ton polemic mai pronunțat nu poate fi socotit un abuz în exercitarea dreptului la liberă exprimare, între a interzice brutal presei să se exprime și a-i îngădui anumite excese care, în circumstanțe concrete, pot fi socotite scuzabile sau în bună măsură justificate, trebuind preferată această din urmă opțiune.

Rezultă însă din cele de mai sus și că nu orice exces este îngăduit, chiar dacă cel vizat este o persoană publică sau, mai concret, un om politic. Deși limitele libertății de exprimare îngăduite jurnalistului sunt, așa cum s-a arătat, mai largi în cazul unor astfel de persoane, exigența de a nu lăsa libertatea de exprimare să degenereze în abuz trebuie, totuși, satisfăcută.

În prezenta cauză, prima instanță a apreciat în mod corect că semnalarea unor aspecte legate de viața publică a pârâtului L.D.B., nu este, în principiu, de natură a semnifica depășirea limitelor libertății de exprimare, convertindu-se în ilicit delictual.

Pe de altă parte însă, prima instanță a reținut în mod justificat că unele expresii și afirmații ale reclamantului făcute în cuprinsul unor articole de presă sau al unor emisiuni televizate pe care acesta le-a moderat, trimit la concluzia că semnifică depășirea limitelor libertății de exprimare.

Toate aceste afirmații nu pot fi considerate ca reprezentând manifestări acceptabile ale libertății de exprimare recunoscute presei, ele neputând servi informării publicului, după cum nu pot fi apreciate nici ca judecăți de valoare îngăduite într-un stat democratic.

Prin violența și/sau vulgaritatea lor, ele nu reprezintă decât forme de manifestare ale unui discurs jurnalistic degradat, străin de exigențele asociate libertății de exprimare și celor privitoare la respectarea dreptului la imagine și demnității persoanelor.

Oricât de ridicată ar fi doza de exagerare îngăduită, oricât de mare ar fi toleranța față de spiritul polemic al opiniilor și convingerilor unui jurnalist, ele nu pot trimite la concluzia că expresii și aserțiuni precum cele menționate ar putea fi scuzate, apreciindu-se că nu posedă relevanță în planul răspunderii civile delictuale.

În înțelegerea Curții, prin afirmațiile făcute s-a adus în mod nejustificat atingere demnității și onoarei pârâtului L.D.B., fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul celor reținute de prima instanță.

Corect a fost reținută și răspunderea în solidar cu reclamantul a SC I.M.P. SRL, câtă vreme editorii contribuie la exercitarea libertății de exprimare, ca difuzori ai opiniilor jurnaliștilor.

În mod justificat a dispus prima instanță și cu privire la natura și durata măsurilor cu caracter nepatrimonial stabilite în sarcina reclamantului R.I.R. și a I.M.P. SRL, transmiterea sonoră și vizuală, pe cheltuiala lor, la postul de televiziune "M." sau la alte posturi de televiziune, în patru ediții succesive, ale emisiunii "N.", în intervalul orar 18,30 - 20,00 sau în alte emisiuni pe care eventual le va realiza reclamantul, a dispozitivului sentinței, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, putând fi considerate ca măsuri reparatorii nepatrimoniale suficiente. Tot astfel trebuie apreciată și dispoziția de obligare a celor doi la publicarea pe pagina de pornire a site-urilor "n." și "ș." a dispozitivului sentinței; în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a acesteia, postarea urmând să fi menținută timp de 30 de zile.

Transmiterea sonoră și vizuală, respectiv postarea, vor trebui însă realizate prin raportare și la modificările aduse sentinței prin prezenta decizie.

Sub acest aspect, Curtea a arătat că în raport de conținutul concret al faptelor cu relevanță delictuală civilă ale reclamantului, precum și de consecințele acestora, așa cum au fost ele menționate prin cele ce preced, suma de 2.000 lei acordată de prima instanță cu titlu de daune morale este prea mică, fiind justificată majorarea acesteia la suma de 5.000 lei, sens în care, a admis în parte apelul pârâtului L.D.B., și a schimbat sentința, în baza art. 296 C. proc. civ.

Corect a fost respinsă cererea de chemare în garanție a I.I. D.I.C. și a lui H.V., în condițiile în care acesta din urmă nu a făcut decât să publice, cu asigurarea exactității lor, afirmațiile pârâtului L.D.B., cu privire la reclamantul R.I.R.. Acțiunea jurnalistică a celor doi chemați în garanție a fost pe deplin legală, neputând fi identificate denaturări care să conducă la concluzia caracterului ilegal al activității lor.

Nu a fost găsit întemeiat motivul de apel al pârâtului L.D.B. potrivit căruia se impune, în planul măsurilor cu caracter nepatrimonial dispuse de Tribunal în scop reparatoriu, majorarea duratei de publicare a dispozitivului sentinței, numărul de zile stabilit de prima instanță apărând ca suficient. Curtea a observat, sub acest aspect, că o justă proporție trebuie să existe și cu privire la natura, conținutul și întinderea măsurilor reparatorii dispuse de instanță, un exces în manifestarea libertății de exprimare netrebuind să genereze un alt exces, anume în planul măsurilor corective și reparatorii adoptate.

A fost găsit nefondat și motivul de apel (aparținând SC I.M.P. SRL potrivit căruia în prezentul proces ar trebui admisă excepția de litispendență, prin raportare la procesul ce face obiectul Dosarului nr. 7859/100/2011, căci în acest din urmă proces calitatea de reclamantă o are L.E.M., în vreme ce L.D.B. nu se regăsește ca parte. Or, prevederile art. 163 C. proc. civ. pretind, imperativ, pe lângă identitatea de obiect și cauză, și identitatea de părți, astfel că cel puțin această din urmă condiție (Curtea neînțelegând a le mai analiza și pe celelalte, nefiind necesar) nu se află îndeplinită.

Simpla asemănare ori coincidența totală sau parțială a unora dintre faptele ce alcătuiesc cauza cererii de chemare în judecată nu sunt, în înțelesul legii, suficiente pentru a se reține existența litispendenței.

Curtea a apreciat că prima instanță a reținut corect și cu privire la stabilirea cheltuielilor de judecată, dispozițiile acesteia neimpunându-se a fi schimbate, chiar dacă s-a admis în parte apelul pârâtului L.D.B., căci măsura admiterii apelului este prea redusă pentru a justifica schimbarea sentinței cu privire la cheltuielile de judecată.

Împotriva Deciziei civile nr. 159/A/2013 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, au declarat recurs recurentul reclamant R.I.R. în nume propriu și ca reprezentant al SC I.M.P. SRL și recurentul-pârât L.D.B.

Prin recursul propriu recurentul reclamant R.I.R. în nume propriu și ca reprezentant al SC I.M.P. SRL critică modul de administrare și interpretare al probelor de către instanța de apel.

Recurentul reclamant arată că deși instanțele au reținut că s-a adus atingere drepturilor sale civile prin declarațiile fără acoperire făcute de recurentul pârât acesta a continuat să susțină chiar și în fata instanței că recurentul reclamant este o persoană de rang inferior care nu se bucură de drepturi egale într-o societate democratică. Consideră recurentul că este vorba de discriminare atâta timp cât există instituția reabilitării iar nicăieri în lume unei persoane reabilitate nu i se mai impută greșelile trecutului. Se mai susține de către recurentul reclamant faptul că instanța a depășit grav atribuțiile puterii judecătorești deoarece două dintre dosarele existente părți au fost judecate de aceeași judecători și întrucât aceștia au avut cunoștință de materialul probator, susține recurentul că a fost judecat de două ori pentru aceeași faptă, sens în care invocă și autoritatea de lucru judecat. Recurentul reclamant mai susține că s-a produs și un exces de putere al judecătorului iar prin aprecierea subiectivă a instanței s-a generat o jurisprudență periculoasă pentru libertatea de exprimare, fiind astfel permis tuturor să dea un ziarist în judecată numai și numai pe baza acelorași argumente și capete de acuzare. Prin celelalte critici sunt făcute aprecieri cu privire la modul de instrumentare al cauzei de către avocat și se invocă faptul că nu a avut parte de un proces echitabil.

Prin recursul propriu, recurentul-pârât L.D.B., a invocat incidența motivelor de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, modificarea parțială a deciziei atacate în sensul admiterii în parte a apelului și schimbării în parte a sentinței cu consecința respingerii în principal a acțiunii formulată de reclamant iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanție cu consecința obligării în solidar a chemaților în garanție ce administrează publicația on-line Z., la plata sumei de 1.000 de lei reprezentând despăgubiri morale. Recurentul pârât solicită admiterea în parte a cererii reconvenționale în sensul obligării reclamantului pârât R.I.R. să înlăture pe cheltuiala sa articolele prin care s-a constatat atingerea drepturilor nepatrimoniale ale acestuia.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că acțiunea reclamantului a fost nelegal admisă fiind incident temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a apreciat că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 - 999 C. civ. Afirmația cu privire la care în mod nelegal instanțele au apreciat că ar constitui o faptă ilicită nu poate atrage răspunderea civilă întrucât aceasta reprezintă o opinie de om politic fiind încălcate dispozițiile art. 72 alin. (1) din Constituția României, art. 191 - 193 din Regulamentul Camerei Deputaților, art. 22 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, având în vedere că recurentul pârât avea calitatea de deputat și nu putea fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate pe durata mandatului or, opinia exprimată a fost una politică întrucât abordarea jurnalistică a fost de această natură.

Cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 3/1974 fără a fi coroborate cu art. 39, art. 52 raportat la art. 50 alin. (1) și art. 76 alin. (3) din același act normativ s-a considerat în mod nelegal că autorul articolului dedus judecății prin acțiunea principală, în persoana chematului în garanție V.H., este "asimilat unui jurnalist" deși nu deținea legal această calitate, prin urmare nu putea lua un interviu, scria și publica articole în temeiul acesteia. Raportat la data publicării articolului trebuie să fie reținut că întreaga responsabilitate derivând din aducerea la cunoștința publică a conținutului discuției telefonice private revine chematului în garanție V.H.. Deși ambele instanțe rețin incidența în speță a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 3/1974 textul de lege este aplicat greșit deoarece autorul articolului nu era încadrat în muncă la data luării articolului iar conținutul acestuia viza alte aspecte decât cele circumscrise activității studențești, prin urmare acesta a acționat în afara cadrului legal și cu toate acestea instanțele au legalizat acest abuz.

Printr-o altă critică se arată că în mod nelegal a fost respinsă în parte cererea reconvențională, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. sub aspectul neadmiterii măsurilor de ștergere a articolelor incriminatoare din publicațiile online în care acestea au fost publicate. Deși instanțele au reținut că parte din articolele scrise și publicate i-au încălcat drepturile cu caracter nepatrimonial în mod nelegal nu s-a dispus înlăturarea lor atâta timp cât publicațiile sunt on line, iar menținerea acestora îi lezează în continuare imaginea. Apreciază recurentul că este incident temeiul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 întrucât deși prin hotărâri se constată încălcarea drepturilor cu caracter nepatrimonial totuși se s-a respins cererea formulată reconvențional având ca obiect înlăturarea articolelor ceea ce atribuie deciziei un caracter contradictoriu.

Înalta Curte, în conformitate art. 137 C. proc. civ., examinând cererea de recurs formulată de recurentul reclamant R.I.R. în nume propriu și ca reprezentant al SC I.M.P. SRL reține incidența în cauză a art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., împrejurare față de care va admite excepția nulității recursului formulată de recurentul-pârât L.D.B. pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recursul, cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C. proc. civ.

Potrivit art. 302 ind. 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Conform, art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate, prevăzute expres și limitativ la pct. 1 - 9, iar potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Argumentația adusă de recurentul-reclamant în susținerea criticilor vizează situația de fapt și administrarea probatoriului, neîncadrabilă în temeiul de drept indicat.

Așadar, simpla prezentare a unor nemulțumiri cu privire la modul de administrare și interpretare al probelor de către instanța de apel sau aprecierile cu privire la modul de instrumentare al cauzei de către avocat, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate, fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Or, art. 304 alin. (1) și art. 302

1

C. proc. civ. nu numai că stabilesc condițiile promovării recursului, ci sancționează cu nulitatea nerespectarea lor.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurentul reclamant nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului și va constata nulitatea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant R.I.R. în nume propriu și ca reprezentant al SC I.M.P. SRL în temeiul art. 302 ind. 1, alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând cererea de recurs formulată de recurentul-pârât L.D.B. din perspectiva criticilor invocate, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed.

Recurentul pârât a invocat incidența motivelor de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat în situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susținut că, deși prin hotărâri se constată încălcarea drepturilor cu caracter nepatrimonial totuși s-a respins cererea formulată reconvențional având ca obiect înlăturarea articolelor ceea ce atribuie deciziei un caracter contradictoriu.

Raportat la această critică, Înalta Curte, reține că aceasta nu este fondată întrucât cererea reconvențională a fost admisă în parte iar în privința petitelor respinse, respectiv cele pentru care s-a formulat recurs, instanța a considerat că modalitățile de reparare deja dispuse sunt proporționale și suficiente pentru compensarea prejudiciului invocat. Rezultă astfel că instanța s-a pronunțat asupra tuturor petitelor cererii reconvenționale iar faptul că unele nu au fost admise, nu imprimă deciziei caracter contradictoriu.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează situația când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În susținerea acestui motiv de recurs s-a motivat că decizia a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciindu-se greșit că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale întrucât nu există fapta ilicită, recurentul pârât exprimându-și o opinie de om politic pentru care nu poate fi tras la răspundere având în vedere statutul acestuia de deputat.

Această critică este nefondată întrucât, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, raportat la subiectul convorbirii telefonice, la calitatea părților, nu sunt aplicabile prevederile art. 72 alin. (1) Constituția României, art. 191 - 193 din Regulamentul Camerei Deputaților sau art. 22 din Legea nr. 96/2006, afirmația pârâtului-reclamant referitoare la "șantajistul notoriu de R." nefiind o opinie politică exprimată în exercitarea mandatului care să vizeze un om politic, ci o opinie personală față de un simplu jurnalist, lipsit de afiliere politică explicită. Cum opinia exprimată de către recurentul pârât nu este una politică, acesta nu poate invoca în apărarea sa imunitatea parlamentară astfel că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, din perspectiva existenței faptei ilicite (folosirea expresiilor și a invectivelor), a prejudiciului moral, cert și nereparat (fiind lezate deopotrivă onoarea, demnitatea, viața privată și imaginea publică a pârâtului-reclamant), a raportului de cauzalitate și a culpei jurnalistului, care a prevăzut și cel puțin, a acceptat lezarea acestor valori.

Este nefondată și critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 3/1974 fără a fi coroborate cu art. 39, art. 52 raportat la art. 50 alin. (1) și art. 76 alin. (3) din același act normativ prin care se arată că s-a considerat în mod nelegal că autorul articolului dedus judecății prin acțiunea principală, în persoana chematului în garanție V.H., este "asimilat unui jurnalist" deși nu deținea legal această calitate, prin urmare nu putea lua un interviu, sau nu putea să scrie și să publice articole în temeiul acesteia.

Înalta Curte, reține că instanța de apel apreciat corect contextul în care au avut loc faptele care au condus la litigiul de față, constatând că nu era necesar ca H.V. să îi aducă în mod expres la cunoștință pârâtului că discuția telefonică purtată are caracterul unui demers jurnalistic susceptibil de publicare, fiind îndeajuns de evident că atâta vreme cât pârâtul cunoștea calitatea lui H.V. de colaborator la publicația on-line "Z.", putea cu ușurință presupune că exista posibilitatea valorificării jurnalistice a discuției. Recurentul pârât nu poate invoca în apărarea sa, cu scopul de a fi exonerat de răsp