ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 132/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 132/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Decizia
nr. 132/2018
Asupra cauzei
de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată sub nr. x/200/2015 pe rolul Judecătoriei Buzău
reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C. pentru
ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să
dispună:
să se
constate urmare a celor 10 articole de presă și a celor 3 emisiuni
TV, timp de 9 zile, s-a adus atingere drepturilor sale la demnitate, la
proprietate intelectuală asupra propriei imagini, la viață
privată, la onoare și la reputație.
să se
constate încălcarea art. 71 și art. 72 C. civ. prin
depășirea libertății de exprimare;
să
fie obligați să șteargă din mediul on-line toate articolele/emisiunile
TV, cât și fotografiile postate în ediția electronică a
ziarului, motoare de căutare și în orice alt mediu on-line în care
s-a propagat informația, iar, în condițiile în care pârâții nu
respectă dispozițiile instanței să fie amendați pentru
fiecare zi de întârziere cu câte 1.000 lei;
să
fie obligată pârâta să publice de 2 ori consecutiv hotărârea
care se va pronunța;
să
fie obligată pârâta B. la plata daunelor morale în cuantum de 19.999 lei;
să
fie obligat pârâtul C. la plata de daune morale în cuantum de 19.999 lei;
să
fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea
înregistrată sub nr. y/200/2015 pe rolul Judecătoriei Buzău la
data de 21.10.2015 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B.
și C. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța
să dispună:
să se
constate urmare a celor 10 articole de presă și a emisiunilor TV,
timp de 15 zile, s-a adus atingere drepturilor sale la demnitate, Ia
proprietate intelectuală asupra propriei imagini, la viață
privată, la onoare și la reputație.
să se
constate încălcarea art. 71 și art. 72 C. civ. prin
depășirea libertății de exprimare;
să
fie obligați să șteargă din mediul on-line toate
articolele/emisiunile TV, cât și fotografiile postate în ediția
electronică a ziarului, motoare de căutare și în orice alt mediu
on-line în care s-a propagat informația, iar, în condițiile în care
pârâții nu respectă dispozițiile instanței să fie
amendați pentru fiecare zi de întârziere cu câte 1.000 lei;
să fie
obligată pârâta să publice de 2 ori consecutiv hotărârea care se
va pronunța;
să
fie obligată pârâta B. la plata daunelor morale în cuantum de 19.999 lei;
să
fie obligat pârâtul C. la plata de daune morale în cuantum de 19.999 lei;
să
fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul
din data de 22.03.2016 instanța a admis excepția de conexitate
invocată de instanță și, pe cale de consecință, a
conexat Dosarul nr. y/200/2015 Ia Dosarul nr. x/200/2015.
Prin cererea
înregistrată la nr. z/200/2015 pe rolul Judecătoriei Buzău la
data de 21.10.2015 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC D. SRL
pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să
dispună:
să se
constate că în cauză este incidență răspunderea
comitentului pentru faptele prepușilor;
să se
constate urmare a celor 10 articole de presă și a celor 3 emisiuni
TV, timp de 9 zile, s-a adus atingere drepturilor sale la demnitate, la
proprietate intelectuală asupra propriei imagini, la viață
privată, la onoare și ia reputație.
să se
constate încălcarea art. 71 și art. 72 C. civ. prin
depășirea libertății de exprimare;
să
fie obligați să șteargă din mediul on-line toate
articolele/emisiunile TV, cât și fotografiile postate în ediția
electronică a ziarului, motoare de căutare și în orice alt mediu
on-line în care s-a propagat informația, iar, în condițiile în care
pârâții nu respectă dispozițiile instanței să fie
amendați pentru fiecare zi de întârziere cu câte 1.000 lei;
să
fie obligată pârâta să publice de 2 ori consecutiv hotărârea
care se va pronunța;
să
fie obligată pârâta la plata daunelor morale în cuantum de 19.999 lei;
să
fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul
din data de 14.01.2016 instanța a admis excepția de conexitate
și, pe cale de consecință, a dispus conexarea cauzei
înregistrate sub nr. z/200/2015 la Dosarul nr. x/200/2015.
Prin cererea
înregistrată la nr. w/200/2015 pe rolul Judecătoriei Buzău la
data de 21.10.2015 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții E.,
C., F. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, instanța
să dispună:
să se
constate urmare a celor 10 articole de presă și a celor 3 emisiuni
TV, timp de 9 zile, s-a adus atingere drepturilor sale la demnitate, la
proprietate intelectuală asupra propriei imagini, la viață
privată, la onoare și la reputație.
să se
constate încălcarea art. 71 și art. 72 C. civ., prin
depășirea libertății de exprimare;
să
fie obligați să șteargă din mediul on-line toate
articolele/emisiunile TV, cât și fotografiile postate în ediția
electronică a ziarului, motoare de căutare și în orice alt mediu
on-line în care s-a propagat informația, iar, în condițiile în care
pârâții nu respectă dispozițiile instanței să fie
amendați pentru fiecare zi de întârziere cu câte 1.000 lei;
să
fie obligată pârâta să publice de 2 ori consecutiv hotărârea
care se va pronunța;
să
fie obligați pârâții la plata daunelor morale în cuantum de 19.999
lei fiecare;
să
fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul
de judecată din data de 29.01.2016 instanța a admis excepția de
conexitate și, pe cale de consecință, a dispus conexarea la Dosarul
nr. x/200/2015.
Prin
sentința civilă nr. 8128 din 19 decembrie 2016 a Judecătoriei
Buzău au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția
inadmisibilității invocată de către pârâții B., C.
și F., excepția prematurității invocată de către
pârâții B., C. și F., excepția lipsei calității
procesuale pasive invocate de către pârâta B., excepția lipsei
calității procesuale pasive cu privire la capetele unu și doi de
cerere invocată de către pârâții C. și F.
A fost
admisă excepția lipsei calității procesuale pasive cu
privire la capetele trei și patru de cerere invocată de către
pârâții C. și F.
A fost
admisă, în parte, cererea de chemare în judecată și au fost
obligați pârâții C., F., G. la câte 1.000 lei cu titlu de daune
morale, către reclamant. A fost respinsă, în rest, ca
neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
Tribunalul
Buzău, secția I civilă, prin decizia nr. 804 din 29 septembrie
2017, a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței
sus-menționate. A schimbat în parte sentința apelată în sensul
că pârâții C., F. și G. au fost obligați la câte 3.000 lei
daune morale, către reclamant. Au fost menținute restul
dispozițiilor sentinței apelate. Au fost respinse, ca nefondate,
apelurile declarate de pârâții C., F. și G.
Împotriva
acestei din urmă decizii, reclamantul A. și pârâții C., F.
și G. au declarat recurs, cererile de recurs fiind înregistrate la Tribunalul
Buzău, Ia data de 21 noiembrie, respectiv 23 noiembrie 2017.
Prin adresa
nr. x/200/2015 din 08.12.2017, Tribunalul Buzău a înaintat cererea de
recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de
Casație și Justiție.
Dosarul a
fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, la data de 11 decembrie 2017 și
trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,
completului de filtru nr. 7.
Prin
rezoluția completului din data de 12 decembrie 2017, s-a fixat termen de
judecată la 19 ianuarie 2018 în vederea discutării competenței
materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în
judecarea cererii de recurs.
La acest
termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției
necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de
față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu
art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ., excepție pe
care o va admite, pentru următoarele considerente:
Decizia
supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în
apel într-un litigiu având ca obiect pretenții cu valoare mai mică de
200.000 lei.
Potrivit
primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele
măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum
și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
C. proc. civ., „în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare
a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu
sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...),
precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la
1.000.000 lei inclusiv”.
Prin Decizia
nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017,
Curtea Constituțională a constatat că sintagma „precum și
în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv” cuprinsă în art XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind
unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești,
precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010
privind C. proc. civ., este neconstituțională.
În ceea ce
privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale,
distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art.
27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al
competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel
al admisibilității căii extraordinare de atac -, trebuie
stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta
Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile
declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în
litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000
lei inclusiv [litigii soluționate în primă instanță de
către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.].
Obiectul
controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de
dispoziția legală constatată ca fiind contrară
Constituției, motiv pentru care conformitatea cu Legea fundamentală a
fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile
vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei
inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII
alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Curtea
Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric
al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu
asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la
această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului
la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1)
și art. 21 alin. (3) din Constituție (parag. 29 din decizie).
Din
considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul
nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului
la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs
soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile
art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi
încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează
recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea
Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este
asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste
litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la
o anumită instanță.
În
absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia
Curții Constituționale o statuare asupra încălcării
dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la
instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa,
Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul
liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile
judecătorești și ia toate căile de atac prevăzute de
lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior
Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată
în M. Of. nr. 635/03.08.2017).
Chiar atunci
când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din
Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea
jurisprudenței (parag. 30 și 31 din decizie), Curtea
Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a
absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la
Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe
acest aspect vizează exclusiv „cazul recursurilor ce intră în
competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație
și Justiție”, ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa
că nu toate recursurile intră de plano în competența de
soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Față de obiectul controlului de constituționalitate, se
constată că această premisă a fost acceptată chiar în
litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000
lei inclusiv.
Din cele ce
preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat
de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea
accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără
a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces
echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului
valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursuiui
în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile
după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Așadar,
în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale
în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până
la 200.000 lei inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia
că această competență revine Înaltei Curți de
Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții
Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data
de 20 iulie 2017.
Competența
de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către
instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în
interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.
Această
chestiune este prioritară față de chestiunea
admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a
arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții
Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc.
civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de
către instanța competentă cu soluționarea recursului.
În acest
context, se va constată că, în interpretarea și aplicarea
dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța
competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri
evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv [litigii
soluționate în primă instanță de către judecătorii,
în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.], în timp ce Înaltei
Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva
hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care
valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 lei.
Pe acest
aspect, pe lângă cele expuse în legătură cu decizia Curții
Constituționale, este de precizat că, potrivit jurisprudenței
Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin
care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea recursului în casație
are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării
excesive a instanței supreme cu cauze de mai mică
importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces la un
tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție,
chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a
aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl
îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de
casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de
soluționare a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest sens,
hotărârea din 19 decembrie 1997 pronunțată în cauza Brualla Gomez
de la Torre contra Spaniei, parag. 36-39 și jurisprudența acolo
citată).
Așadar,
potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre
nerespectarea dreptului de acces la instanță nici măcar în
situația în care accesul la recurs este condiționat de o anumită
valoare a obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul
la recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar accesul
la instanța supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând
de întrunirea unui prag valoric.
În ceea ce
privește interpretarea și aplicarea în cauză a
dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta
Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile
declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a
altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2, recursurile în
interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice
alte cereri date prin lege în competența sa”.
Din norma de
competență citată rezultă în mod neechivoc raptul că Înalta
Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri
declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de
apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres
competența ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare,
art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație
și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a
recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și
numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor
împotriva altor hotărâri.
Astfel
formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de
competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,
indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă
recursului, în sensul că Înalta Curte soluționează toate
recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor
instanțe.
O asemenea
formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct.
1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul
competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în
primă instanță -, ceea ce relevă că legîuitoml a optat
pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea
expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a
competenței în favoarea Înaltei Curți.
Reformularea
art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță
de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu
este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu
nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu
extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în
care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de
atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o
regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,
rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit
cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin
modificarea normelor prezentului cod”.
Constatări
similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce
prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei
Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile
legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile”.
Nici
această normă nu conține o formulare de principiu în sensul
că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date
în mod expres în competența altor instanțe, cu toate că aceasta
s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei
Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea
recursurilor.
Rațiunea
normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum
indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi
revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,
același scop îl urmărește și recursul soluționat de
alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza
finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică
în mod corespunzător”.
Este
incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și
aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din
Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de
competență în soluționarea recursurilor, în absența unei
norme exprese de competență. În acest sens, art. 126 alin. (3) din
Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta
Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale”.
Din
considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.
proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art.
97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,
competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva
hotărârilor curților de apel și numai prin excepție
competența de soluționare a recursurilor împotriva altor
hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la
această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se
constată că nu este prevăzută în mod expres competența
Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva
hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
Pe de
altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de
principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul
că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel
judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege”.
Cu toate
acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă
pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun
judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu
prevede, este neclară sau incompletă”, asttel cum statuează art.
5 alin. (2) C. proc. civ.
În acest caz,
devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit
cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată
nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă,
nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații
asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor
generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia
și ținând seama de cerințele echității”.
După cum
s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului
procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a
acestora.
În
absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru
soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor
pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi
identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la
analogie și identificarea instanței competente în cauză „în baza
dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare”.
Situațiile
asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care
legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de
atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în
apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind
curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,
întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost
direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C.
proc. civ.
În acest
context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc.
civ., conform cărora „în cazurile anume prevăzute de lege, recursul
se soluționează de către instanța ierarhic superioară
celei care a pronunțat hotărârea atacată”.
Pe acest
temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel
soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un
tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a
conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile,
astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483
alin. (3) C. proc. civ.
Soluția
legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se
impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o
interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune,
fiind vorba despre „situații asemănătoare”.
În aplicarea
acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ.,
competența de soluționare în cauză a recursului declarat
împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul
Buzău revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de
Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va
declina competența de soluționare a recursului, văzând și
dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
Având în
vedere soluția ce urmează a fi dată, cererea de acordare a
cheltuielilor de judecată urmează a fi avută în vedere la
soluționarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină
competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamantul A.
și de pârâții C., G. și F. împotriva deciziei nr. 804 din 29
septembrie 2017 a Tribunalului Buzău, secția I civilă, în
favoarea Curții de Apel Ploiești.
Fără
cale de atac.
Pronunțată
în ședință publică astăzi, 19 ianuarie 2018.