ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2121/2019

În ceea ce privește motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin, în esență, că deși instanța de apel a menționat, la momentul redactării deciziei atacate, motivele invocate prin cererea de apel, făcând referire la fiecare în parte, nu a precizat care a fost raționamentul juridic pe care l-a avut în vedere atunci când a înlăturat susținerile reclamanților, ci s-a limitat la o motivare sumară a acestora, cu consecința respingerii căii de atac astfel formulate. Cum problema stabilirii caracterului ilicit al conduitei intimaților-pârâți este esențială pentru atragerea răspunderii civile delictuale a acestora, omisiunea instanței de apel de a realiza o motivare riguroasă a soluției pronunțate reprezintă un aspect susceptibil să determine casarea totală a hotărârii astfel pronunțate. Așa cum decurge din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului Convenția impune obligația oricărei instanțe de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranșa litigiul, această exigență contribuind și la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției (Vlasia Grigore Vasilescu c. România, Emil Burzo c. Romania). Raportat la jurisprudența națională, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că obligația de motivare a unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, la acelea care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Referindu-se la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile din materia răspunderii civile delictuale situației de fapt deduse judecății, sub aspectul absenței caracterului ilicit al faptelor criticate prin cererea de chemare în judecată. Susțin că în cazul în care instanța de apel ar fi făcut o aplicare corectă a textelor legale ar fi rezultat că reclamanții sunt pe deplin îndreptățiți la acoperirea prejudiciilor suferite, putând fi angajată răspunderea lor civilă. În hotărârea instanței de apel se face referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniul libertății de exprimare, însă intimații-pârâți au acționat dincolo de aceste limite, raportat la circumstanțele cauzei. Între pârâtul C. și persoanele ce au fost ascultate în calitate de martori există o legătură directă, aceștia conlucrând în vederea preluării conducerii B. S.A. în mod abuziv și pe nedrept. Aceste aspecte rezultă din caracterul repetat al atacurilor din presă, care au pus sub semnul incertitudinii întreaga activitate profesională a reclamantului și prestigiul reclamantei, cu consecința destabilizării reclamantului din funcția de președinte executiv/director general al B. S.A și decredibilizării în fața participanților la piața de capital. Faptele juridice ilicite săvârșite de către pârâți sunt reprezentate de acțiunile acestora prin intermediul informațiilor furnizate în presa on-line și al caracterului repetitiv al acestora. Introducerea în conținutul articolelor publicate și a unor informații obiective, alături de relatarea unor presupuse fapte ca fiind veridice, este de natură să inducă cititorului senzația că toate acestea ar reprezenta aspecte reale. Recurenții mai susțin că, în prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului operează o apreciere strictă în ceea ce privește concilierea necesară între libertatea de expresie și dreptul la reputație care figurează printre acele drepturi protejate de art. 8 din Convenție care garantează dreptul la respectarea vieții private. Limbajul și expresiile jignitoare ce au fost folosite în conținutul articolelor publicate, precum și trimiterea frecventă la inaptitudinea reclamantului de a conduce B. S.A. sunt materializarea relei-credințe a intimatului-pârât C. în transmiterea informațiilor. Raportat la libertatea de expresie a presei. Curtea a statut în sensul că, în absența dovezii contribuției presei la o dezbatere de interes general, exigențele protecției vieții private și, implicit, a dreptului la reputație prevalează (cauza Von Hannover c/Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004). Până la acest moment, singura ipoteză în care Curtea Europeană a considerat mai permisive limitele criticii admisibile în virtutea libertății de exprimare, admițând o imixtiune mai profundă în viața privată a persoanei în cauză, a fost aceea a omului politic, vizat în calitatea sa de persoană publică, comparativ cu situația simplului particular (cauza Tammer c/Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2001). În orice caz, criticile nu trebuie să vizeze cu precădere aspecte din viața privată a omului politic (aceeași hotărâre). Astfel, sistemul CEDO tolerează într-o proporție mai mare libertatea de exprimare a jurnalistului, din perspectiva criticii admisibile, numai în cazul "persoanei publice". Criteriul "persoanei publice'" trebuie coroborat, însă, în viziunea judecătorilor Convenției, cu calitatea de "om politic", ceea ce nu este cazul în speță. De altfel, în jurisprudența Curții Europene s-a constat un curent recent prin care a fost cenzurată inclusiv forma publicațiilor (utilizarea citatelor, vocabularul, etc.), fiind redusă, astfel, sfera de impunitate garantată libertății presei prin art. 10 din Convenție, care, în mod tradițional, acoperea nu doar substanța informației, ci și forma acesteia. De asemenea, trebuie reținut și un alt principiu stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, prin cauza Lingens c. Austriei, Curtea a considerat că respectă limitele dreptului la liberă exprimare o doză de exagerare din partea jurnaliștilor, anumite expresii mai acide, calificate sub denumirea de judecăți de valoare, în condiția în care acestea sunt formulate ca urmare a existenței unei baze factuale obiective, analizate cu bună-credință. Or, în prezenta cauză, susținerile intimaților-pârâți nu pot reprezenta nici măcar judecăți de valoare, având în vedere că lipsește cu desăvârșire baza factuală obiectivă. De altfel, conform răspunsurilor dlui C. la întrebările nr. 11, 20, 21 și 22 din interogatoriul administrat în prezentul dosar, rezultă că acesta transmite răspunsuri evazive cu privire la baza factuală pentru care afirmă că subscrisa și subsemnatul suntem implicați în diferite fapte contrare legii. Limbajul și expresiile jignitoare ce au fost folosite în conținutul articolelor publicate. precum și trimiterea frecventă la aptitudinile defectuoase ale subsemnatului de a conduce B. S.A. sunt materializarea relei-credințe a intimatului-pârât C. în transmiterea informațiilor. Mai mult, afirmații de genul "tătucul A." sau "ultimul dinozaur comunist din conducerea SIF-urilor" nu reprezintă materializarea bunei-credințe în transmiterea informațiilor și nici respectarea deontologiei profesionale a jurnalistului. Suplimentar, C. admite (prin răspunsurile date la întrebările nr. 16 și nr. 26 din interogatoriu) că nu deține cunoștințe în materia pieței de capital și că nici nu știe dacă investiția B. S.A. în acțiunile Fondului Proprietatea a fost sau nu profitabilă. Drept urmare, toate aceste aspecte reprezintă exclusiv șicane, în încercarea intimaților-pârâți de a ne discredita în rândul publicului. Prin articolele publicate au fost transmise cititorilor informații nereale, nesusținute de nici un substrat factologic, cu intenția vădită de a prejudicia atât pe subsemnatul, cât și pe subscrisa. Această susținere este întemeiată având în vedere ansamblul articolelor ce au fost prezentate în mod exhaustiv în conținutul cererii de chemare în judecată. În aceste împrejurări, nu se poate considera că exigențele trasate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia libertății de exprimare sunt îndeplinite în prezenta cauză, având în vedere că, din ansamblul articolelor criticate prin prezentul demers, rezultă neîndoielnic faptul că intenția dlui C. a fost aceea de a-i denigra pe reclamanți. Chiar și în ipoteza în care C. ar fi străin de evenimentele și procedurile desfășurate la nivelul intern al B. S.A., acesta îndeplinind doar rolul de "jurnalist", rezultă cu evidență că destabilizarea reclamantului A. din funcția de președinte executiv/director general al B. S.A. și decredibilizarea în fața participanților la piața de capital s-au realizat cu sprijinul celor doi martori audiați în prezenta cauză, respectiv dl E. și dl F.. Recurenții au arătat în fața instanței de apel că dl C., în contextul în care afirmă că nu cunoaște aspectele ce au loc la nivelul intern al subscrisei (deși acestea constituie subiect principal al articolelor publicate), a obținut asemenea informații prin mijlocirea dlui E., membru al Consiliului de Supraveghere al B. S.A.. Or, acesta din urmă împreună cu "G.", a solicitat, pe de o parte, aprobarea pornirii acțiunii în răspundere împotriva subsemnatului și, pe de altă parte, includerea în comisia de numărare a voturilor acționarilor a intimatului-pârât din prezenta cauză, dl C.. Drept urmare, este evident că o persoană străină de anumite proceduri interne ce se desfășoară în cadrul B. S.A., care pretinde că îndeplinește exclusiv rolul de "gardian public", nu poate fi propusă aleatoriu pentru a desfășura o anumită activitate chiar de către persoanele care au solicitat atragerea răspunderii subsemnatului pentru o pretinsă activitate managerială defectuoasă. Mai mult, articolele publicate pe pagina on-line de știri www.x.ro prezintă trăsături identice cu acțiuni prejudiciabile trecute (2014, 2015), analizate de către instanțele de judecată, ce au fost direcționate împotriva subscrisei, a conducerii sale și a subsemnatului. Acestea au fost întreprinse de către un grup de acționari, reținut în cuprinsul hotărârilor judecătorești drept "G.". Între membrii acestui grup (din care fac parte și persoanele ascultate în calitate de martori în prezenta cauză -F. și E.) și pârâtul C. există o legătură directă și evidentă, toți aceștia urmărind decredibilizarea reclamanților în rândul persoanelor interesate de activitatea B. S.A. și, în final preluarea conducerii acestei societăți. Pentru a înțelege contrarietatea dintre interesele grupului și cele ale recurenților, este de avut în vedere că, în urmă cu un an, erau în derulare peste 65 de procese civile la instanțele judecătorești competente din Mun. Constanța și mai multe plângeri penale. Mai mult, pentru a doua oară abuzul de minoritate al acționarilor ce formează "G." a fost reținut cu autoritate de lucru judecat de către Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. x/2015 prin decizia nr. 511/2017. Or, având în vedere, pe de o parte, legătura dintre "G." și dl C., iar, pe de altă parte, că obiectul prezentului demers judiciar constă în atragerea răspunderii civile delictuale a acestuia, urmare a publicării în mediul on-line de informații defăimătoare și cu caracter continuu cu privire la subsemnatul și subscrisa, rezultă că instanța de apel în mod eronat a reținut că în prezenta cauză nu se poate pune problema existenței unei fapte ilicite, raportat la probatoriul ce a fost administrat în acest sens. În aceste împrejurări, deși s-a dovedit că acțiunile intimaților-pârâți reprezintă fapte ilicite, care nu se circumscriu noțiunii de libertate de exprimare a presei, instanța de apel a făcut în mod eronat aplicarea dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală. V. Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 1 octombrie 2019 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanții B. S.A. și A. împotriva deciziei nr. 1959/Ap din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția I civilă. A fixat termen de judecată la data de 19 noiembrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. VI. Apărările formulate în recurs. În recurs intimații S.C. D. S.R.L. și C. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat . VII. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 1. Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești se constituie într-o fundamentală exigență, caracterul efectiv al accesului părților la justiție și al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede și convingător, astfel încât părțile să poată cunoaște motivele de fapt și/sau de drept care au format convingerea judecătorului și în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse. 2. În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătorești nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanța este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmații făcute de părți, esențial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori și implicit, însă îndeajuns de clar - care sunt rațiunile în raport de care instanța s-a oprit la o anumită soluție. Altfel spus, esențială este calitatea motivării, iar nu simpla înșiruire cantitativă de afirmații care, în logica judecății, nu își vădesc în concret necesitatea.

Aceasta este, de altfel, o teză afirmată de Înalta Curte și prin alte decizii ale sale, recurenții înșiși evocând decizia nr. 1954/30 mai 2014 prin care s-a statuat că motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism juridic ce are vocația a explica inteligibil hotărârea luată, fără însă ca aceasta să însemne un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, adică la acelea care, prin conținutul lor, sunt în măsură să influențeze soluția.

Dintr-o asemenea perspectivă trebuie, așadar, înțelese dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, cu referire la conținutul hotărârii judecătorești impun în partea lor finală ca aceasta să cuprindă, în planul considerentelor, "(…) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Astfel fiind, Înalta Curte are a observa, în prezentul proces, că nefondat susțin recurenții că hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază; dimpotrivă, examinarea considerentelor pe care instanța de apel și-a sprijinit soluția trimite, cu îndestulătoare evidență, la concluzia că aceasta a expus îndeajuns de clar și pertinent, totodată suficient și adecvat, motivele care i-au fondat raționamentul și îi susțin soluția.

Nu s-ar putea considera, precum afirmă recurenții, că motivarea ar fi fost realizată formal, iar nu efectiv, și nici că instanța ar fi uzat doar de afirmații generale, analiza consideratelor evidențiind preocuparea curții de apel a stabili prin raportare la probe (inclusiv prin raportare la probe administrate direct în apel) elementele de fapt relevante și de a aplica la acestea, în mod concret, dispozițiile legale incidente.

Este de avut în vedere, sub acest aspect, că instanța de apel a făcut o examinare a fiecăruia dintre articolele de presă invocate de reclamanți, evidențiindu-le particularizările utile în planul judecății, analizând, totodată, și alte chestiuni de fapt precum acelea privitoare la: (in)existența unei legături între pârâtul C., pe de o parte, și F. și E., pe de altă parte, în scopul de a-l denigra și discredita pe reclamantul A., slăbindu-i poziția de conducere în cadrul B. S.A.; influența articolelor reclamate asupra cotațiilor bursiere ale acțiunilor B. S.A..

Concluzia instanței de apel privitoare la stabilirea corectă de către prima instanță a situației de fapt și la corecta aplicare a normelor legale incidente, nefiind întrunite cerințele legale în raport de care putea fi angajată răspunderea civilă a pârâților, apare, așadar, ca suficient motivată și având un grad îndeajuns de ridicat de concretețe și pertinență, neputându-se considera că aceasta se mărginește la aprecieri de ordin general sau prea vagi, echivalentă unei nemotivări.

Nu există, așadar, temeiuri pentru a considera că decizia instanței de apel ar fi lovită de nulitate, în sensul prevederilor art. 174 și 175 C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (denumită în continuare C.E.D.O), orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept nefiind admis decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă reprezintă o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, între altele, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora. Tot astfel, art. 30 alin. (6) din Constituția României stabilește că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Este acceptat că noțiunea de viață privată are un conținut care variază în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăiește și chiar de grupul social căruia îi aparține.

Conform interpretărilor oferite acestei noțiuni în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, viața privată cuprinde dreptul persoanei la viață privată intimă, personală, dreptul la viață privată socială și dreptul la un mediu înconjurător sănătos.

În sensul C.E.D.O., noțiunea de viață privată este autonomă și variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât și în timp, acceptându-se că întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu viața publică.

În domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 8 din C.E.D.O. intră și dreptul la reputație, acesta fiind înțeles ca o componentă a vieții private a persoanei.

Sub aspectul manierei de reglementare a libertății de exprimare, sunt de avut în vedere dispozițiile art. 10 din C.E.D.O., care prin alin. (1) stabilesc că orice persoană are dreptul la libertate de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații și idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Întrucât nici exercițiul libertății de exprimare nu este unul absolut, alin. (2) al articolului afirmă că exercitarea acestor libertăți poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru, între altele, asigurarea protecției reputației sau a drepturilor altora.

Cum adeseori s-a menționat în jurisprudența C.E.D.O. (fiind edificatoare, întâi de toate, hotărârea pronunțată în cauza Handyside contra Regatului Unit), libertatea de exprimare consacrată în alin. (1) al art. 10 constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, o condiție primordială a progresului ei, totodată cu precizarea că sub rezerva prevederilor alin. (2) al articolului, libertatea de exprimare privește nu numai informațiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc, aceasta fiind o exigență a pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică.

Libertatea de exprimare este, prin urmare, înțeleasă ca având o importanță crucială pentru buna funcționare a democrației; în același timp însă, reglementarea ce-i este oferită prin evocatul art. 10 din C.E.D.O. instituie și unele restricții, instanța europeană afirmând că oricine exercită libertatea de expresie își asumă inclusiv îndatoriri și responsabilități a căror întindere depinde de domeniul în care este pusă în valoare, de procedeele tehnice utilizate și de alți factori de circumstanțiere adecvată. Altfel spus, art. 10 nu protejează nicio idee sau opinie care ar fi contrară vreuneia din valorile apărate de C.E.D.O., libertatea de exprimare - deci și libertatea de opinie - trebuind supusă cerinței de a fi exercitată într-o manieră compatibilă cu valorile unei societăți democratice.

În planul relației dintre libertatea de exprimare și necesitatea protejării reputației și drepturilor altor persoane, instanța europeană a statuat, cu privire la exprimarea prin presă, că publicarea de informații, de documente ori de fotografii în presă trebuie să servească interesul public și să contribuie la dezbaterea unor probleme de ordin general (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea pronunțată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue contra Belgiei, 09 noiembrie 2006).

Tot astfel, s-a mai apreciat că în contextul unei dezbateri publice privitoare la problemele de interes general, în care, de o parte și de alta, erau în joc reputații profesionale, C.E.D.O. a considerat că o anumită doză de exagerare poate fi tolerată (hotărârea din 25 noiembrie 1999, pronunțată în cauza Nielsen și Johnsen contra Norvegiei).

Mai este util a reține, subsumat aceleiași analize cu valoare de principiu, că și în hotărârea "Morar contra României" Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat aceste considerații, arătând, între altele, că "presa joacă un rol primordial într-o societate democratică: deși nu trebuie să depășească anumite limite, legate în special de protecția reputației și a drepturilor altora, aceasta are totuși obligația de a comunica, respectând îndatoririle și responsabilitățile sale, informații și idei cu privire la chestiunile de interes general" (paragraful 52), precum și că ziariștilor "… le este permis totuși să recurgă la o anumită doză de exagerare" (paragraful 58).

Complementar celor de mai sus, Înalta Curte apreciază că deși, în mod obișnuit, limitele criticii considerate admisibile sunt mai largi în cazul oamenilor politici, în calitatea lor de persoane publice a căror activitate, implicând învestire cu încredere din partea societății (ori a unei părți a acesteia), poate fi supusă unei examinări mai severe, nu poate fi totuși respinsă nici teza potrivit căreia atunci când o persoană ocupă o poziție profesională sau de conducere proeminentă, de natură a implica și, după caz, afecta interesele unui mare număr de persoane, intensificarea atenției presei asupra unei asemenea persoane, precum și concentrarea asupra activității acesteia, apar ca justificate.

În astfel de situații, faptul că persoana vizată nu are calitatea de om politic nu este, prin ea însăși, suficientă concluziei că libertatea de exprimare prin presă și exigențele asociate acesteia rămân comparabile cu acelea asociate omului obișnuit; dimpotrivă, existența unui interes public semnificativ în legătură cu respectiva persoană, rezultată din împrejurarea că aceasta deține prerogative de decizie care pot influența interesele legitime ale unui număr mare de oameni, trimite la concluzia că aceasta se află într-o situație care, deși nu este în totul comparabilă cu a omului politic, justifică o înțelegere mai largă a limitelor de libertate de exprimare prin presă, deci un plus de permisivitate în înțelegerea acestor limite.

Trebuie, de asemenea, înțeles ca aceasta nu poate totuși să însemne abolirea ori măcar lărgirea excesivă a unor asemenea limite și nici renunțarea la imperativul informării cu bună-credință a publicului, datoria fundamentală a presei rămânând, în toate circumstanțele, aceea de a servi interesul public și de a contribui la dezbaterea unor probleme de ordin general, într-o manieră compatibilă cu valorile unei societăți democratice.

În prezentul proces, instanța de apel a reținut, ca element de fapt relevant, că reclamanta B. S.A. are circa 7.500.000 de acționari, deci un număr foarte mare de acționari, în vreme ce reclamantul A. are calitatea de președinte al directoratului din cadrul B. S.A.. În aceste circumstanțe, dat fiind interesul public rezultat, instanța de apel, în armonie cu prima instanță, a apreciat în mod corect că maniera de exprimare prin presă și mijloacele folosite cu privire la ambii reclamanți se înscriu în limite de toleranță mai largi, astfel cum sunt acestea acceptate în practica CEDO (cauzele Brasilier contra Franței; Permont contra Franței; Handyside contra U.K.).

În măsura în care, în urma analizării probelor administrate, instanța de apel ar fi ajuns la concluzia că există o conivență frauduloasă între pârâți și alte persoane (precum cele indicate de reclamanți, respectiv F. și E.) având ca scop denigrarea cu rea-credință a reclamanților, în scopul preluării de către ele a conducerii B. S.A., s-ar fi putut considera că rațiunile și limitele libertății de exprimare prin presă au fost încălcate, abandonându-se obligația de exercitare a acesteia cu bună-credință, în sensul prevederilor art. 75 alin. (2) C. civ. și ale art. 57 din Constituția României.

Or, în cauză instanța de apel a stabilit că "(…) nu se confirmă susținerile apelanților în sensul că cele 21 articole publicate în perioada 2015-2017 pe programe de știri on-line www.x.ro sub semnătura lui C. ar reprezenta o denigrare a apelantului A. (…)", precum și că "(…) nu s-a dovedit existența unor legături directe între pârâtul C. și martori și cu atât mai puțin a unei înțelegeri ilicite între aceștia, în scopul preluării conducerii B. în mod abuziv".

Toate aceste aserțiuni au semnificația unor chestiuni de fapt, deci cu privire la care doar prima instanță și cea de apel (ca instanțe zise de fond) aveau prerogativa legală de a le stabili, Înalta Curte ca instanță de recurs, neavând ea însăși dreptul de a le cenzura ori modifica, căci aceasta ar însemna să reaprecize probele administrate pentru a stabili o altă stare de fapt, ceea ce legea nu îi îngăduie. Controlul pe care instanța de recurs îl poate exercita trebuie să se păstreze în limitele stabilite de art. 488 C. proc. civ., aceasta și în condițiile în care în recurs nu au fost înfățișate, în limitele instituite de art. 492 C. proc. civ., probe noi care să conducă la reținerea, în totul sau în parte, a unei alte stări de fapt decât aceea la care instanța de apel s-a oprit.

Deși în motivarea cererii de recurs reclamanții au afirmat că nu înțeleg să critice modalitatea în care instanța de judecată a reținut situația de fapt raportat la probele ce au fost administrate în dosar, în realitate criticile tind la a-i solicita instanței de recurs să conchidă că, în fapt, ar fi existat o înțelegere între pârâtul C. și martorii F. și E. având ca scop discreditarea reclamantului A. și preluarea de către martori/alte persoane a conducerii B. S.A.. Or, a-i cere Înaltei Curți, ca instanță de recurs, să tragă o asemenea concluzie înseamnă a-i pretinde să reaprecieze probele administrate în primă instanță și apel, ceea ce legea, așa cum s-a precizat mai sus, nu permite.

Față de toate cele ce preced, conchide Înalta Curte că în raport de starea de fapt reținută de instanța de apel în urma aprecierii probelor administrate și, totodată, în urma luării în considerare a existenței unui interes public semnificativ și legitim în legătură cu activitatea reclamanților, instanța de apel a statuat în mod corect că nu poate fi angajată răspunderea civilă a pârâților și admiterea acțiunii promovate de reclamanți. Este, deci, nefondat și cel de-al doilea motiv al recursului întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge, așadar, ca neîntemeiat recursul declarat de reclamanți.

Sub aspectul cheltuielilor de judecată, în baza prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune obligarea recurenților la a-i plăti intimatului C. suma de 595 RON, iar intimatei S.C. D. S.R.L. suma de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.