ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 4 februarie 2021, sub numărul x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând obligarea acesteia să îi plătească suma de 50.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, prejudiciu creat în mod repetat de pârâtă, începând cu data de 23 aprilie 2018 și până în prezent, prin comentariile sale orale în fața unor cunoscuți comuni, dar mai ales, prin intermediul paginilor sale de socializare din rețeaua C.; să fie obligată pârâta să înceteze să mai facă referiri publice la adresa reclamantei și să șteargă de pe paginile personale de C. toate postările care o vizează, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz contrar să fie obligată la plata sumei de 100 RON/zi până la îndeplinirea obligației; să fie obligată pârâta să publice hotărârea instanței pe paginile personale de C. pentru o perioadă de cel puțin 90 de zile, precum și într-un ziar de notorietate, cu circulație națională, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii; în caz contrar solicită instanței de judecată să fie autorizată să facă aceste demersuri, respectiv să publice hotărârea instanței pe pagina personală de C. și într-un ziar de circulație națională. În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 252 - 257 din C. civ. coroborate cu art. 1357, art. 1527, art. 1528 și art. 1529 din C. civ. Pârâta B. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei, ca nefondată, și admiterea cererii reconvenționale prin a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru faptele și acțiunile desfășurate împotriva sa și etniei macedonene din D., cererea reconvențională fiind precizată succesiv în sensul că obiectul acesteia îl reprezintă obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale pentru faptele și acțiunile desfășurate împotriva sa, de prejudiciere a onoarei, demnității și reputației ca fondatoare a D., întrucât în prezent, prin acțiunile desfășurate împotriva sa, a transformat asociația fondată de pârâtă și fiica acesteia în D. – fără macedoneni, contrar scopului prevăzut de statut.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Gorj: Prin sentința civilă nr. 626 din 09 noiembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Dolj – secția I Civilă în dosarul nr. x/2021 a fost respinsă acțiunea civilă în pretenții – daune morale formulată de reclamanta pârâtă A., în contradictoriu cu pârâta reconvențională B., ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea reconvențională având ca obiect pretenții – daune morale formulată de pârâta reconvențională B. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă A., ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea ambelor părți de acordare a cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel Craiova: Prin decizia nr. 119 din 28 martie 2023 a Curții de Apel Craiova – secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 626 din 09 noiembrie 2022 pronunțate de Tribunalul Dolj – secția I Civilă.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 119 din 28 martie 2023 a Curții de Apel Craiova – secția I civilă, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. În motivarea recursului, recurenta reclamantă a arătat că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 252 - 257, art. 1.351 și următoarele, art. 1357 și următoarele din C. civ., art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenta reclamantă a arătat că soluția instanței de apel pleacă de la premisa că postările intimatei nu ar "fi umărit lezarea onoarei, reputației, demnității reclamantei, ci aducerea la cunoștința publicului a unor informații de interes public". Instanța a interpretat și aplicat în mod greșit normele referitoare la instituția răspunderii civile delictuale, considerând că forma de vinovăție avută în vedere ar putea fi numai intenția directă ("reclamanta nu a urmărit lezarea onoarei (...)" ), în condițiile în care dispozițiile art. 1.357 din C. civ. stabilesc că autorul răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Arată că existența sau inexistența intenției intimate de a o prejudicia este nerelevantă în ceea ce privește atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, relevantă fiind răspunderea pentru cea mai ușoară culpă, în condițiile în care toate afirmațiile jignitoare sunt vădit neadevărate și nedovedite. Recurenta reclamantă a arătat că în mod greșit instanța de apel a atribuit intimatei un rol de ziarist însărcinat cu aducerea la cunoștința publicului a informațiilor de interes, când aceasta nu are o astfel de calitate. Contrar celor reținute de instanța de apel, intimatat nu a adus la cunoștința publicului informații, publicul fiind format din prieteni și cunoștințe comune iar informațiile erau în realitate afirmații nedovedite. Recurenta reclamantă a susținut că postările intimatei nu au vizat decât în parte activitatea sa în cadrul D., majoritatea fiind îndreptate direct, agresiv și nedovedit, împotriva reclamantei, fără a putea fi justificate de interesul cunoștințelor comune de a afla informații de interes public. Consideră că instanța a avut în vedere astfel o cauză de limitare/exonerare a răspunderii delictuale pentru fapta proprie care nu este prevăzută de lege, respectiv de art. 1351 și următoarele din C. civ. Recurenta reclamantă a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cele din legislația națională privind respectarea și apărarea vieții private; "dreptul la libertatea de gândire" garantat de art. 10 din Convenție, astfel cum a fost utilizat de intimată, a încălcat dreptul recurentei la "respectarea vieții sale private și de familie", garantat de art. 8 din Convenție. Cu privire la reținerea instanței de apel în sensul că "nu se poate ignora contextul în care au fost adresate și stresul la care a fost la rândul său expusă intimatei pârâtă urmare acțiunilor apelantei reclamante", arată că nu a întreprins nicio acțiune împotriva intimatei, că măsurile de care pârâta este nemulțumită au fost adoptate de Adunarea Generală a Asociației, reclamanta neavând nicio influență asupra acestor decizii. Mai susține că instanța de apel a reținut în mod nelegal un element de individualizare a răspunderii intimatei prin invocarea unui presupus context/stres, elemente care nu au fost probate în cauză. Arată că, în speță, caracterul ilicit al faptelor intimatei se impunea a fi analizat prin raportare la frecvența, repetitivitatea și subiectele halucinante abordate prin postări, ceea ce instanța de apel a ignorat prin simpla invocare a presupusului interes public; face referire la practica judiciară în cauze similare pe care o atașează. În concluzie, consideră că legătura recurentei cu D. nu este de natură a legitima comportamentul intimatei, care nu a împărtășit "informații de interes public" ci alegații nedovedite, agresive și jignitoare în spațiul public.

Procedura în fața instanței supreme: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (4 februarie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (5) și (6) din C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 13 februarie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor interne și convenționale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, pentru considerentele ce vor fi expuse: Înalta Curte reține că, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă tinde la a demonstra aplicarea nelegală a unor norme de drept substanțial, respectiv a prevederilor art. 252 - 257, art. 1351, art. 1357 din C. civ. și art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În litigiul pendinte, fapta ilicită care i se impută pârâtei constă în comentariile orale în fața unor cunoscuți comuni ai ambelor părți litigante, începând din data de 23.04.2018, când a avut loc ședința adunării generale a D. (când s-a propus și s-a aprobat eliminarea funcției de Președinte de onoare din structura Consiliului director, precum și retragerea acestui titlu acordat pârâtei), dar și în postarea pe rețeaua de socializare C. a mai multor mesaje și comentarii la adresa reclamantei (președinte al D.), apreciate de aceasta ca denigratoare, calomniatoare, și care i-au produs un prejudiciu moral, prin lezarea dreptului la onoare, demnitate, reputație și imagine. Întrucât răspunderea civilă delictuală reprezintă mecanismul juridic prin care reclamantul urmărește să își apere dreptul la demnitate, în mod corect instanța de apel a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1.357 din C. civ., conform căruia "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Înalta Curte constată că, fiind învestite cu o acțiune având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale pentru încălcarea dreptului la viață privată și demnitate ca urmare a unei pretinse depășiri a limitelor libertății de exprimare, instanțele fondului aveau obligația de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului la respectarea vieții private și a dreptului la demnitate ale reclamantei, pretins a fi încălcate, și a dreptului la libertatea de exprimare a pârâtei, cu privire la care aceasta a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantei. Având în vedere că cele două drepturi menționate sunt recunoscute și protejate în mod egal atât de legislația națională, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența dezvoltată în acest domeniu care, împreună, formează un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțele naționale, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a procedat la analiza conflictului între cele două drepturi și prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a se concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ. În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la onoare, demnitate și reputație, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate; forma/stilul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credință a redactorului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecățile de valoare și imputările factuale; doza de exagerare a limbajului folosit; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României). În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei și în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7.02.2012. În cauză, potrivit situației de fapt ce nu poate fi reevaluată în recurs, instanțele de fond au reținut că fapta intimatei pârâte de a adresa și a publica pe rețeaua de socializare C. mai multe mesaje și comentarii la adresa reclamantei nu a urmărit lezarea onoarei, reputației și demnității acesteia, ci aducerea la cunoștința publicului a unor informații de interes public, iar referirile la persoana reclamantei, președinte al D., au fost făcute pe fondul existenței unui conflict între părțile litigante, respectiv animozități personale rezultate din înlăturarea pârâtei din calitatea deținută de aceasta anterior. S-a mai reținut, de asemenea, de către instanțele fondului, că respectivele postări nu au fost negate de către pârâtă, care s-a apărat însă învederând că expresiile folosite nu au avut un scop ofensator, nefiind adresate reclamantei în calitate de persoană fizică, ci că s-a adresat reclamantei doar prin prisma imaginii publice a acesteia, iar afirmațiile au fost făcute sub imperiul stresului psihic accentuat, al emoțiilor puternice sub imperiul cărora se afla pârâta. În considerentele deciziei recurate se regăsește o analiză a celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, instanța verificând dacă afirmațiile pârâtei, reprezentând o manifestare a dreptului la liberă exprimare, sunt de natură să aducă atingere dreptului reclamantei la viață privată și demnitate și, prin urmare, să aibă caracter ilicit pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei. Întrucât instanța de apel a luat în considerare reperele menționate anterior, prin raportare la criticile concrete cu a căror analiză a fost învestită și analizând criteriile relevante, respectiv contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate, comportamentul anterior al persoanei în cauză, conținutul, forma și contextul în care au fost făcute afirmațiile imputate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că statuările instanței de apel, în sensul că afirmațiile incriminate nu au caracter ilicit, este judicioasă. Astfel, respingerea demersului judiciar formulat de reclamantă a fost determinată de elementele de fapt reținute de instanțele de fond: relația anterioară dintre părțile litigante, atitudinea subiectivă a pârâtei care nu a intenționat să prejudicieze imaginea reclamantei, ci a urmărit să informeze membrii comunității macedonene, "preocuparea intimatei pârâte față de funcționarea unei asociații înființate împreună cu fiica sa decedată în prezent și de reprezentarea intereselor comunității macedonene", contextul dat de îndepărtarea pârâtei din funcția deținută, calitatea de persoană publică a reclamantei ce rezultă din funcția de președinte al D.. Atitudinea subiectivă a autoarei mesajelor a fost analizată în raport nu doar cu adevărul afirmațiilor sale, dar și cu scopul demersului pârâtei, reaua sa credință nefiind reținută întrucât s-a dovedit că acesta nu a acționat cu intenția de a afecta, în mod gratuit, reputația reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes general pentru comunitatea macedoneană. Prin motivele de recurs, recurenta nu a dovedit nelegalitatea acestei dezlegări a instanței de apel. Împrejurarea că afirmațiile pârâtei nu ar fi fost reale, că acestea ar viza doar în parte activitatea reclamantei în calitate depreședinte al D., faptul că nu a avut nicio influență asupra măsurilor adoptate de D., nedovedirea contextului/stresului sub imperiul cărora ar fi fost făcute afirmațiile incriminate, vizează aspecte de fapt care conturează fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale, în a căror stabilire este suverană instanța de fond. Astfel, aspectele de netemeinicie a hotărârii recurate invocate prin memoriul de recurs, prin care recurenta-reclamană supune cenzurii instanței de control judiciar modalitatea de apreciere a probelor și stabilirea situației de fapt de către instanța de apel excedează controlului de legalitate care poate fi exercitat în recurs, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. Această concluzie se impune în privința calificării subiectelor vizate de postările intimatei pârâte ca fiind de interes public, calificare făcută de instanța de apel în contextul în care activitatea vizată a reclamantei era desfășurată în calitatea acesteia de președinte al D.. De asemenea, instanța de apel a analizat contextul în care au fost făcute afirmațiile respective și atitudinea subiectivă a intimatei pârâte, stabilind că aceasta urmărea informarea membrilor comunității macedonene. Contrar susținerilor recurentei reclamante, această analiză nu a fost realizată cu încălcarea normei de drept material care instituie răspunderea civilă delictuală și pentru cea mai ușoară culpă, examinarea respectivelor circumstanțe de fapt fiind necesară pentru conturarea elementelor care ar fi permis stabilirea caracterului ilicit al faptei, condiție distinctă a tipului de răspundere invocat. Susținerea recurentei reclamante în sensul că în mod greșit i s-ar fi atribuit pârâtei rolul de ziarist însărcinat cu transmiterea de informații de interes public nu poate fi reținută, instanța de apel neavând în vedere o astfel de situație, ci calitatea părților de persoane publice, referirile la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în care au fost implicați ziariști fiind făcute pentru a releva elementele care trebuie avute în vedere în analiza celor două drepturi aflate în conflict atunci când se invocă încălcarea dreptului la viață privată și la reputație prin depășirea limitelor libertății de exprimare. Evaluând modul de exercitare a acestor drepturi, instanța de apel a considerat că faptul că erau folosite și unele cuvinte dure, șocante, neliniștitoare se încadrează în limitele libertății de exprimare, având în vedere stresul psihic la care intimata pârâtă a fost supusă, ca urmare a implicării apelantei reclamante în activitățile de înlăturare a acesteia din funcția pe care o deținuse anterior, precum și preocuparea intimatei pârâte față de funcționarea unei asociații înființate împreună cu fiica sa decedată în prezent și de reprezentarea intereselor comunității macedonene. De asemenea, având în vedere elementele de fapt relevante, instanța de apel a stabilit faptul că subiectele vizate de postările intimatei pârâte erau de interes public, câtă vreme se refereau la activitatea reclamantei desfășurată în calitatea acesteia de președinte al D., constatare în privința căreia nu au fost relevate aspecte de nelegalitate. Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv fapta imputată, iar concluzia la care a ajuns instanța, în sensul că aceasta nu este susceptibilă de a aduce atingere reputației reclamantei sau dreptului acesteia la viață privată, nu relevă o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne și nici a normelor convenționale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel cum s-a arătat, criticile prin care se tinde la stabilirea unor elemente de fapt diferite față de cele reținute de instanțele devolutive nu pot fi primite, date fiind limitele controlului care poate fi exercitat de instanța de recurs, reglementate de art. 488 și art. 483 din C. proc. civ. În ceea ce privește practica judiciară invocată, Înalta Curte constată că recurenta a atașat la dosarul cauzei o sentință pronunțată de Tribunalul Gorj într-o cauză ce are ca obiect "pretenții" formulate în contradictoriu cu pârâta din litigiul pendinte, fiind dedusă judecății o situație de fapt diferită de cea din prezenta cauză, reclamantul din respectivul proces invocând un prejudiciu moral produs ca urmare a unor alte pretinse fapte ilicite. În această situație, cele statuate în respectivul proces nu prezintă relevanță în prezenta cauză, nefiind apte să demonstreze elemente decisive în soluționarea prezentului recurs. Față de aceste considerente, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A..