ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2038/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 5 martie 2021 pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul A. a solicitat: - obligarea pârâtei B. la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, prejudiciu creat, în mod repetat, de pârâtă, începând cu data de 23 aprilie 2018 și până în prezent, prin comentariile sale orale în fața unor cunoscuți comuni, dar mai ales, prin intermediul paginilor sale de socializare din rețeaua C. (Pagina "B." și "B."); - să fie obligată pârâta de instanța de judecată să înceteze să mai facă referiri publice la adresa sa și să șteargă de pe paginile personale de C. toate postările care îl vizează, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz contrar să fie obligată la plata sumei de 100 RON/zi până la îndeplinirea obligației; - să fie obligată pârâta să publice hotărârea instanței pe paginile personale de C. pentru o perioadă de cel puțin 90 de zile, precum și într-un ziar de notorietate, cu circulație națională, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar în caz contrar, să fie autorizat reclamantul să facă aceste demersuri, respectiv să publice hotărârea instanței pe pagina sa personală de C. și într-un ziar de circulație națională.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința nr. 670 din 5 decembrie 2022, Tribunalul Dolj, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., împotriva pârâtei B.. A respins, ca neîntemeiate, atât capătul din cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. privind obligarea reclamantului-pârât A. la plata daunelor morale pentru faptele și acțiunile săvârșite împotriva sa, cât și capătul din cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă privind obligarea reclamantului-pârât la plata de daune morale pentru convingerea martorilor D. de a declara mincinos. A respins capătul din cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. privind obligarea reclamantului-pârât A. la plata daunelor morale pentru faptele și acțiunile săvârșite împotriva etniei macedonene din D., ca fiind promovat de o persoană fără calitate procesuală activ. A respins în rest cererea reconvențională, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a dispus obligarea pârâtei-reclamantă B. să plătească reclamantului- pârât A. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în combaterea cererii reconvenționale, reprezentând parte din onorariul de avocat.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 359 din 20 octombrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 670 din 5 decembrie 2022 pronunțată de Tribunalul Dolj, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B.. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, formulată de apelantul-reclamant.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 359 din 20 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în materie, respectiv a art. 252-257, art. 1351 și urm., art. 1357 și urm. C. civ., art. 8 și 10 CEDO. În primul rând, soluția instanței de apel a plecat de la premisa că postările intimatei nu ar fi urmărit lezarea onoarei, reputației și demnității sale, fiind "o campanie prin care a urmărit sa atragă atenția comunității asupra unor acțiuni ale reclamantului apelant în calitatea acestuia de secretar al D., insa, nu rezulta ca intimata parata ar fi făcut referiri la viața privată a acestuia sau a familiei acestuia, ci toate postările vizează activitatea desfășurata de către acesta ca și secretar în cadrul D.." Totodată, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit normele referitoare la instituția răspunderii civile delictuale, considerând că forma de vinovăție avută în vedere ar putea fi numai intenția directă ("verificându-se daca s-a urmărit informarea opiniei publice (...), sau daca a avut numai intenția de a afecta, în mod gratuit reputația acesteia"), în condițiile în care dispozițiile art. 1357 C. civ. stabilesc că autorul răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Existența sau nu a intenției intimatei de a îl prejudicia nu este relevantă în ceea ce privește atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, relevantă fiind existența chiar și a celei mai ușoare culpe - ceea ce în cauză este mai mult decât evident, în condițiile în care toate afirmațiile jignitoare pe care i le-a adresat intimata sunt vădit neadevărate și nedovedite, fiind efectiv insulte gratuite. Este lesne de apreciat asupra valorii de adevăr a afirmațiilor prin care intimata îl acuză că face parte dintr-un grup mafiot, KGB-ist, ca a avut o legătură cu moartea fiicei sale sau ca a săvârșit infracțiuni de fals, de mărturie mincinoasă sau de sechestrare. De asemenea, instanța de apel a atribuit în mod neîntemeiat intimatei un rol similar celui de ziarist însărcinat cu aducerea la cunoștința publicului a aspectelor de interes, când intimata nu are o asemenea calitate. Contrar celor reținute de către instanța de apel, intimata nu a adus la cunoștința publicului informații - publicul era format din prieteni și cunoștințe comune, iar informațiile erau, în realitate, afirmații/alegații nedovedite. Toate acuzațiile și insultele pe care le-a proferat intimata în spațiul public nu au niciun sâmbure de adevăr. Instanța de apel a reținut și că "Toate subiectele vizate de postările intimatei parate erau de interes public, privind activitatea apelantului reclamant desfășurata în calitatea acestuia de secretar al D., intimata parata urmărind informarea membrilor comunității macedonene". Postările intimatei nu au vizat decât în parte activitatea sa în cadrul D., majoritatea fiind îndreptate împotriva persoanei sale, într-un mod cât se poate de direct, agresiv și nedovedit și fără a putea fi justificate de interesul cunoștințelor comune de a afla "informații publice". Instanța de apel a avut în vedere o cauza de limitare/exonerare a răspunderii delictuale pentru fapta proprie, care pur și simplu nu este prevăzuta de lege, respectiv de art. 1351 și urm. C. civ. Prin hotărârea recurată s-au reținut în mod repetat sintagmele "informație publica" sau "funcționar public", fără ca instanța de fond să indice în temeiul căror norme legale aspectele ce țin de viața sa, de onoare și demnitate sau chiar de activitatea D. ar putea fi catalogate în acest mod. Este adevărat că D. este o asociație de "utilitate publică" în sensul O.G. nr. 26/2000, acest statut fiind dobândit având în vedere scopul asociației de promovare și ocrotire a intereselor etniei macedonene din România, fiind finanțată și din fonduri publice pentru a promova drepturile minorității macedonene, conform prevederilor Constituționale, putând fiind astfel acceptată o interpretare în sensul ca informațiile referitoare la activitatea asociației care implică fonduri publice ar putea reprezenta "informații publice". Însă postările intimatei nu se referă la activitatea asociației, ci la persoana reclamantului, la împrejurările petrecute în legătura cu alegerea conducerii D., la moartea fiicei și a soțului intimatei, precum și la alte aspecte care nu au legătură cu activitatea asociației, deci nici cu fondurile publice și care nu ar putea fi catalogate ca "informații publice", iar din motivarea hotărârii recurate nu reiese în baza cărui temei legal s-a realizat aceasta încadrare. De asemenea, premisa reținută de instanța de apel referitoare la calitatea reclamantului de "funcționar public" sau "persoană publică" nu este întemeiată pe nicio normă legală, fiind evident că nu are statutul de funcționar public prevăzut de art. 371 din Codul administrativ și nici acela de persoană publică prin raportare la subiectele antamate în postările intimatei, care vizau viața și activitatea personală. Instanțele de fond au făcut o confuzie intre statutul D. și statutul personal al reclamantului, nu au indicat care sunt normele legale care permit această asimilare și nu au avut în vedere faptul că postările reclamate nu au legătură cu activitatea D., ci cu reclamantul personal. Printr-un altă critică de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 și 10 din CEDO și cele din legislația națională privind respectarea și apărarea vieții private. Este adevărat ca drepturile garantate de art. 8 CEDO se impun a fi analizate prin raportare la dreptul la libera exprimare, astfel cum este protejat de art. 10 CEDO. Însă, "dreptul la libertatea de gândire" garantat de art. 10 din CEDO, astfel cum a fost utilizat de intimată prin acțiunile învederate în cauză, a încălcat în mod cât se poate de clar dreptul reclamantului la "respectarea vieții sale private și de familie", garantat de art. 8 CEDO. Postările intimatei sunt de natură a leza drepturile nepatrimoniale ale reclamantului, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 252 C. civ. și protejate de art. 253 alin. (4) C. civ. și de art. 1 alin. (3) și art. 30 alin. (6) din Constituția României. Pe lângă faptul ca intimata publică afirmații false, nedovedite și insultătoare, o făcea în mod repetat, de zeci și sute de ori redistribuind aceleași postări. Este evident că această acțiune nu poate fi o expresie a dreptului la libertatea de gândire în sensul și spiritul Convenției sau la libera exprimare, fiind un veritabil atac la adresa unei persoane. Este adevărat ca, potrivit jurisprudenței citate de instanța de apel, în astfel de cauze se impune a fi analizat echilibrul intre dreptul la libera exprimare și dreptul la respectarea onoarei, reputației și de a nu fi aduse prejudicii unei alte persoane, însă prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală și cele din CEDO, în condițiile în care acțiunile intimatei au depășit cu mult sfera liberei exprimări, fiind veritabile atacuri împotriva persoanei reclamantului, cu intenția de a îl decredibiliza și de a îl umili, fiind extrem de elocvent în acest sens caracterul repetat al postărilor și redistribuirilor. Prin hotărârea recurată se retine în repetate rânduri faptul că nu a făcut dovada pierderii oportunității de a fi propus pentru funcția de deputat din partea D. sau dovada afectării vieții familiale, însă nici măcar o dată nu se pune în discuție caracterul veridic al postărilor prejudiciabile. Instanța de apel a reținut și că nu s-ar putea ignora contextul în care au fost publicate respectivele mesaje și stresul la care a fost la rândul sau expusă intimata ca urmare a excluderii din Consiliul Director și faptul că postările ar reprezenta "judecăți de valoare". Or, intimata avea la dispoziție căi legale pentru a cenzura hotărârile adoptate de Adunarea Generala a D. - pârghii de care a uzitat fără succes, toate cererile sale formulate, personal sau prin interpuși, fiind respinse. Instanța de apel a reținut în mod nelegal un element de individualizare a răspunderii intimatei prin invocarea unui presupus context/stres, elemente care nu au fost probate în prezenta cauză. De asemenea, nu se poate reține caracterul de "judecăți de valoare" fără intenția de a insulta, în condițiile în care niciuna din postările intimatei nu a fost însoțită de o minimă dovadă a săvârșirii respectivelor fapte de către reclamant - fals, sechestrare, omor, corupție, etc. Caracterul ilicit al faptelor intimatei se impunea a fi analizat prin raportare la frecventa, repetitivitatea și subiectele halucinante abordate prin postări, ceea ce instanța de apel a ignorat prin simpla invocate a presupusului interes public. Concluzionând, recurentul-reclamant a arătat că legătura sa cu D. nu este de natură a legitima comportamentul intimatei, care nu a împărtășit "informații de interes public", ci alegații nedovedite, agresive și jignitoare în spațiul public, iar hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu nesocotirea normelor de drept material incidente.

Apărările formulate în cauză: La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (5 martie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că demersul judiciar declanșat de reclamantul A. urmărește, pe tărâmul acțiunii în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, obligarea pârâtei B. la plata daunelor morale pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, prejudiciu creat în mod repetat de pârâtă, prin comentariile verbale în fața unor cunoscuți comuni, dar mai ales, prin intermediul paginilor sale de socializare. În acest context factual, s-a impus primei instanțe și instanței de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantului la protecția reputației sale - ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate - și a dreptului pârâtei la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu i se poate imputa săvârșirea unei fapte ilicite. Reținând că, în actuala structură a recursului, pot fi analizate exclusiv criticile de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie, iar obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată de instanța de apel, urmează a fi supuse examinării numai aspectele vizând greșita aplicare sau interpretare a legii. Limitele controlului de legalitate vizează soluția instanței de apel care a reținut, în esență, că fapta pârâtei de a adresa și a publica pe rețeaua de socializare C. mai multe mesaje și comentarii la adresa reclamantului nu este de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acesteia, nefiind depășite limitele libertății de exprimare, astfel cum decurg din jurisprudența CEDO. Prima critică, formulată din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează greșita interpretare și aplicare a normelor referitoare la instituția răspunderii civile delictuale, instanța de apel considerând, în aprecierea recurentului-reclamant, că forma de vinovăție avută în vedere ar putea fi numai intenția directă, în condițiile în care dispozițiile art. 1357 C. civ. stabilesc că autorul răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Înalta Curte constată că o atare reținere de către instanța de apel referitoare la gradul de vinovăție (intenție directă) nu se regăsește în cuprinsul deciziei recurate. Motivarea soluției, dezvoltată în considerentele hotărârii, s-a axat pe stabilirea existenței sau nu a faptei ilicite a pârâtei, sub aspectului impactului între dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în care onoarea, demnitatea și reputația primesc accente specifice. Instanța de apel nu a analizat gradul de vinovăție, ci, validând raționamentul primei instanțe, a reținut că nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii pârâtei din perspectiva inexistenței faptei ilicite - comentariile postate de pârâtă nu reprezintă fapte ilicite de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acesteia. În lipsa uneia dintre condițiile ce se cereau a fi cumulativ întrunite, nu se mai impunea examinarea întrunirii celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale (prejudiciu, legătura de cauzalitate, vinovăție). Nu se regăsesc, de asemenea, în cuprinsul deciziei recurate nici susținerile recurentului-reclamant în sensul că instanța de apel a folosit în mod repetat sintagmele "informație publică" sau "funcționar public" și că a atribuit intimatei-pârâte un rol similar celui de ziarist însărcinat cu aducerea la cunoștința publicului a aspectelor de interes, în fapt aceasta neavând o asemenea calitate. Înalta Curte constată că, în mod judicios, pentru a decela cu privire la existența faptei ilicite a pârâtei, instanța de apel a efectuat o amplă analiză cu privire la dreptul la viața privată apărat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, raportat la calitatea reclamantului de secretar al D., a activității sale care joacă un rol important în viața publică și al interesului pe care aceasta îl reprezintă pentru public (cel puțin cel de etnie macedoneană), precum și cu privire la interferența dintre acest drept și libertatea de exprimare consacrată de art. 10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și art. 30 din Constituție. În urma unei atare analize, valorificând probatoriul administrat în cauză și luând în considerare circumstanțele factuale concrete, instanța a concluzionat că postările pârâtei erau "de interes public" întrucât aveau legătură cu activitatea reclamantului desfășurată în calitate de secretar al D., iar pârâta urmărit informarea membrilor comunității macedonene. A reținut, de asemenea, că "faptul că erau folosite și unele cuvinte dure, șocante, neliniștitoare, se încadrează în limitele libertății de exprimare, având în vedere calitatea părților de persoane publice (și nu neapărat de deținătoare a unor funcții publice în sensul definit de lege)". Printr-un altă critică de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 8 și 10 din CEDO și cele din legislația națională privind respectarea și apărarea vieții private. Prin hotărârea recurată se arată în repetate rânduri faptul că nu a făcut dovada pierderii oportunității de a fi propus pentru funcția de deputat din partea D. sau dovada afectării vieții familiale, însă nici măcar o dată nu s-a pus în discuție caracterul veridic al postărilor prejudiciabile. Cu privire la aceste susțineri, se reține că textul art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. În paragraful 2, norma convențională statuează că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Prin urmare, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al normei juridice în cauză consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Or, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora. În jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat în mod constant că, sub rezerva art. 10 paragraful 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică. Totodată, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică, subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu unul de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului utilizat; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României). În speță, Înalta Curte constată că toate aceste elemente dezvoltate jurisprudențial au fost avute în vedere de instanța de apel în considerentele hotărârii atacate și aplicate în acord cu reperele stabilite de către instanța de contencios european. Astfel cum a reținut instanța de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în repetate rânduri, faptul că dreptul la protecția reputației este protejat de art. 8 din Convenție ca parte a dreptului la respectarea vieții private (cauza Chauvy contra Franței/Pfeifer împotriva Austriei, Polanco împotriva Spaniei), însă, pentru ca norma să aibă efect, atacul asupra reputației persoanei trebuie să fie de o anumită gravitate și de o manieră care aduce atingere exercitării de către persoană a dreptului la respectarea vieții private (cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei). Instanța de contencios european a arătat că, atunci când se examinează dacă este necesară o ingerință în libertatea de exprimare într-o societate democratică în scopul "protejării reputației sau drepturilor altora", poate fi nevoită să stabilească dacă autoritățile au realizat un echilibru just în cadrul apărării a două valori garantate de Convenție, ce pot intra în conflict una cu cealaltă în unele cazuri, anume libertatea de exprimare apărată prin art. 10 și dreptul la respectarea vieții private consacrat prin art. 8 (cauzele Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței/MGN Limited împotriva Regatului Unit). Analizând comparativ aceste două drepturi fundamentale aflate în conflict, în raport de criteriile stabilite pe cale jurisprudențială de Curtea Europeană (dezbaterea de interes general, notorietatea persoanei vizate, obiectul/conținutul informațiilor, comportamentul anterior al persoanei în cauză, modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, forma și consecințele afirmațiilor și gravitatea sancțiunii impuse), Înalta Curte constată că în mod corect a concluzionat instanța de apel că postările intimatei-pârâte reprezintă o manifestare a dreptului la liberă exprimare care nu este de natură să aducă atingere dreptului reclamantului la viață privată și demnitate și, prin urmare, să aibă un caracter ilicit, condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală. Fără a relua considerentele exhaustive ale instanței de apel, Înalta Curte, în contextul factual astfel cum a fost stabilit de instanțele fondului, reține că faptele săvârșite de către pârâtă nu pot fi considerate decât judecăți de valoare care reflectă atitudinea sa pur subiectivă cu privire la comportamentul și atitudinea reclamantului în calitate de secretar D., după data excluderii acesteia din D. și, fiind vorba de judecăți de valoare acestea nu trebuiau dovedite ca fiind adevărate de către pârâtă, așa cum a sugerat reclamantul în cuprinsul motivelor de recurs. Nu se poate susține că exclusiv contextul publicării pe o rețea de socializare determină caracterul denigrator al unui discurs, ci, în reținerea caracterului ilicit al faptei prejudiciabile invocate, analiza se cuvine a se efectua prin raportare la toate standardele stabilite de jurisprudența CEDO, respectiv: distincția dintre fapte și judecăți de valoare, baza factuală, buna credință, interesul public pentru tema dezbătută, imaginea anterioară a persoanei vizate, conținutul mesajului - coordonate pe care instanța de apel le-a respectat. Raportat la considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv conduita pârâtei, iar concluzia la care ajuns, în sensul că fapta imputată nu depăsește limitele acceptabile ale libertății de exprimare, nu indică o aplicare eronată în cauză nici a normelor legale interne incidente și nici a normelor convenționale, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudența CEDO. Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale societății democratice, precum și una dintre condițiile de bază ale progresului societății și ale autorealizării individuale (cauza Handyside împotriva Regatului Unit), vizând nu doar informațiile sau ideile primite favorabil sau considerate a fi inofensive ori indiferente, ci și pe cele care ofensează, șochează sau incomodează statul sau orice parte a populației, acestea fiind cerințele pluralismului, toleranței și înțelegerii, fără de care nu poate exista o societate democratică. Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod riguros și obiectiv fapta ilicită invocată, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că aceasta nu este susceptibilă de a aduce atingere reputației, onoarei și demnității recurentului sau dreptului acestuia la viață privată, nu relevă o aplicare eronată a normelor legale interne care reglementează răspunderea civilă delictuală și nici a celor europene incidente raportului juridic dedus judecății. Cum criticile au fost găsite ca fiind lipsite de fundament, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se respinge, ca nefondat, recursul.