ÎCCJ, decizie (scj.ro #81778)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81778) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prejudiciu produs ca urmare a

încălcării normelor minime obligatorii

privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate. Daune

morale.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

delictuală.

Index alfabetic :

faptă ilicită

- prejudiciu

- daune morale

- pedeapsă privativă de

libertate

C.civ., art. 998, art. 999

C.proc.pen., art. 22

O.M.J.

nr. 433/2010

C.E.D.O., art. 3

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile

vechiului Cod Civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii

instanței.

Existența faptei ilicite prin

încălcarea de către administrația penitenciarului a normelor

minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de

libertate, în sensul nerespectării condițiilor privind păstrarea

bunurilor și a obiectelor personale, a amenajării grupului sanitar

și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru

menținerea igienei, fiind constatată în procedura contestației

reglementată de Legea nr. 275/2006, finalizată printr-o

sentință penală, definitivă, impune repararea prejudiciului

moral produs persoanei aflată în stare de detenție.

Cuantificarea

prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare,

cuantumul daunelor morale stabilindu-se, prin apreciere, ca urmare a

aplicării de către instanța de judecată a criteriilor

referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în

plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în

care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării, aceste criterii fiind subordonate

conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare

prejudiciului real și efectiv produs.

Secția

I civilă, decizia nr. 5119

din

29 iunie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, reclamantul T.R. a solicitat obligarea pârâtului Penitenciarul

Jilava – București la plata sumei de 8 miliarde lei cu titlu de daune morale.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat

că începând cu data de 24.12.2009 se află în executarea unei pedepse

privativă de libertate, în condiții inumane, degradante, care

generează rele tratamente, tortură fizică și psihică.

A susținut că în camerele nr. 309 și 414 nu există mobilier

(cuier, noptiere, dulap pentru haine și spațiu pentru depozitarea

bagajelor), nu există calorifer și duș în grupul sanitar, fiind

nevoit a-și depozita vesela și alimentele într-o cutie de carton, sub

pat, iar articolele de îmbrăcăminte, de igienă și uz

personal în genți. A mai arătat că datorită lipsei

caloriferului în grupul sanitar, pe timpul iernii, a suferit de frig, iar din

cauza lipsei dușului în grupul sanitar, nu și-a putut asigura igiena

în condiții decente. În final, a învederat că nu i s-au asigurat 4 mp

în camera de detenție, așa cum s-a stabilit obligatoriu prin OMJ nr.

433/2010 și prin Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din

data de 07.04.2009 în cauza

Brândușe contra României

.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 998-999 C.civ., OMJ nr. 433/2010 și art. 35 din

Constituție.

Prin sentința civilă nr. 489 din 09.03.2011,

Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis în parte

acțiunea și a obligat pe pârât la 1.000 lei cu titlu de daune morale

către reclamant.

Tribunalul a reținut că, în speță, sunt îndeplinite

condițiile cerute de art.998 C.civ. pentru angajarea răspunderii

civile delictuale a pârâtului.

S-a reținut că fapta ilicită privind încălcarea de

către pârât a normelor minime obligatorii privind condițiile de

cazare a persoanelor private de libertate, în sensul nerespectării

condițiilor pentru păstrarea bunurilor și a obiectelor personale

la camera 309 și  a amenajării grupului sanitar și a condițiilor

de folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei la

camera 414, a fost constatată prin sentința penală nr. 1000/2010

pronunțată de Judecătoria Sectorului  4 București.

S-a reținut că, prin încălcarea

drepturilor garantate de lege, reclamantul a suferit un prejudiciu, ce îi

dă dreptul la reparație, fiind astfel îndeplinite și celelalte

două condiții ale răspunderii civile delictuale, legătura

de cauzalitate și vinovăția pârâtului constatată prin

sentința penală sus-menționată, ce se impune cu putere de

lucru judecat instanței civile.

La stabilirea cuantumului daunelor solicitate, tribunalul

a avut în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și

psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

vătămate aceste valori, durata acțiunilor ori inacțiunilor

ilicite, intensitatea acestora, precum și intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât

reclamantul cât și pârâtul.

Curtea

de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia nr.625 A

din 17 iunie 2011, a confirmat sentința tribunalului prin respingerea

ambelor apeluri ca nefondate.

Răspunzând criticii pârâtului vizând greșita

reținere de către tribunal a existenței faptei ilicite,

instanța de apel a constatat că, dimpotrivă, fapta ilicită

există în acest sens reținând că  prin încheierile nr. 158/2010

și nr. 213/2010 judecătorul delegat a respins ca nefondate plângerile

prin care petentul T.R. reclama faptul că la camera 309 nu există

calorifer, este frig, nu există spațiu pentru depozitat alimente

și veselă, camera nu este dotată cu noptiere, precum și

împrejurarea că la camera 414, unde a fost cazat ulterior și se

află și în prezent, nu se asigură un spațiu util de 4 mp

pentru condamnat, nu este dotată cu spațiu pentru păstrarea

bagajelor, cuiere, noptiere, în grupul sanitar nu există calorifer și

este supus la rele tratamente, tremurând de frig de fiecare dată când

merge la grupul sanitar.

Contestațiile împotriva acestor încheieri, formulate

de petent, în temeiul art. 38 alin.(8) din Legea nr. 275/2006, au fost conexate

în dosarul nr. 4xxx/4/2010 al Judecătoriei Sectorului 4 București,

care prin sentința penală definitivă nr. 1000/2010 a

desființat cele două încheieri și, în rejudecare, a constatat

încălcarea de către Administrația Penitenciarului București

Jilava, cu privire la petent, a normelor minime obligatorii privind

condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, în sensul

nerespectării condițiilor privind păstrarea bunurilor și a

obiectelor personale la camera 309, respectiv a amenajării grupului

sanitar și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă

pentru menținerea igienei la camera 414.

Instanța de apel a reținut că dezlegarea

dată de Judecătoria Sectorului 4 București în cauza având ca

obiect contestație împotriva încheierii judecătorului delegat pentru

executarea pedepselor privative de libertate în temeiul Legii nr. 275/2006,

asupra existenței faptei ilicite, a intrat în puterea lucrului judecat,

impunându-se în procesul de față cu puterea prezumției absolute

irefragabile a autorității de lucru judecat, p

otrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C.civ.

În ceea ce privește critica

referitoare la greșita reținere de către prima

instanță a existenței și întinderii prejudiciului,

instanța de apel a constatat că este neîntemeiată, motivând

că nerespectarea de către apelantul-pârât a dispozițiilor legale

privind condițiile de cazare, garantate de lege persoanelor private de

libertate, a avut repercusiuni asupra stării fizice și psihice a

reclamantului, producându-i un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat.

Totodată, instanța de apel

a considerat că întrucât întinderea prejudiciului moral este

lăsată de lege la aprecierea instanței, neputând

fi probată prin probe materiale, în mod

corect tribunalul a apelat la criteriile de evaluare anume reținute.

În ceea ce privește apelul reclamantului, care a

criticat sentința sub aspectul daunelor morale acordate, susținând

că acestea nu acoperă suferințele sale fizice și psihice,

interzise de art. 3 din CEDO, instanța de apel, invocând

jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

referitoare la aplicarea art. 3 din Convenție (cauzele:

Petrea c.

împotriva României,  Măciucă c. României, Dobri c. României, Aharon

Schwarz c. României, Brândușe c. României, Bradadireanu c. României

),

a reținut că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente

unui prejudiciu nepatrimonial include, de regulă, o doză de

aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând avea decât un

caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune,

imposibil de echivalat bănește.

În al doilea rând, instanța de apel a apreciat

că  despăgubirile trebuie să fie subordonate unei aprecieri

rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudența

CEDO, care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor

acordate cu titlu de reparație morală, în aplicarea art. 41 din

C.E.D.O.

În consecință, instanța

de apel, dând eficiență criteriului unei satisfacții suficiente

și echitabile, a constatat că în mod corect tribunalul a găsit

justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de

prejudiciu moral și a apreciat că suma de 1.000 lei este

suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea

adusă reclamantului.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamantul și pârâtul.

Prin recursul formulat,

reclamantul susține că decizia recurată este nelegală

întrucât cuantumul despăgubirilor este foarte mic în raport de

umilințele și suferințele psihice și fizice la care a fost

supus, solicitând majorarea cuantumului acestora.

Pârâtul, invocând

dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., susține că

hotărârea atacată este lipsită de temei legal și dată

cu aplicarea greșită a legii.

În motivarea recursului, pârâtul reproșează

instanței de apel că nu a ținut cont de diferența de

legiferare a Ordinului Ministrului nr. 433/C din 5 februarie 2010, pentru

aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a

persoanelor private de libertate după cum urmează : pentru camerele

de cazare din penitenciarele existente la data emiterii ordinului [art.1

alin.(3) din anexa la ordin] ; pentru camerele de cazare din locurile de

deținere care urmează să se construiască, precum și

cele care urmează a fi supuse unor reparații capitale (art.9  din

anexa la ordin).

În sprijinul acestei interpretări, pârâtul

invocă prevederile art. 2 din O.M.J. nr. 433/2010, care stabilesc că:

"Normele prevăzute în anexă sunt obligatorii la elaborarea

documentațiilor pentru obiective noi de investiții, modernizare,

transformare și extindere a fondului construit”, în consecință

vizând camerele de cazare în locurile de deținere care urmează

să se construiască, precum și cele care vor fi supuse unor

reparații capitale, fiind evidentă intenția legiuitorului de a

prevedea pentru viitor (fără a fi emis un termen expres).

Susține că o astfel de reglementare a avut în

vedere că, între momentul emiterii unei dispoziției legislative care

prevede anumite măsuri, pentru a căror aducere la îndeplinire este

necesară realizarea unor obiective investiționale, legate de

infrastructură și momentul realizării concrete a acestora, este

necesară o perioadă de timp în care urmează a se întreprinde

demersurile, apte să conducă la rezultatele stabilite în

reglementare.

Arată că reclamantul repartizat să execute

pedeapsa în regim semideschis se găsește în ipoteza A, aceea a

cazării într-o cameră de detenție existentă care trebuie

să asigure cel puțin 6  mc de aer pentru fiecare persoană

privată de libertate, încadrată în regimul semideschis sau deschis

și nu 4 mp astfel cum susține acesta. Mai arată că la

momentul judecării cererii de chemare în judecată, reclamantul era

cazat în camera nr. 207- secția a II-a, cu suprafața de 34,78 mp

și un volum de 104,34, camera avea instalate 14 paturi și un efectiv,

în general sub 14 condamnați. Respectiva cameră, renovată total

în 2009, dispune de grup sanitar racordat la apă rece, înăuntrul

căruia se află două chiuvete de inox, două vase wc din

fontă, cuier pentru prosoape, etajeră și o pubelă cu capac

pentru depozitarea resturilor menajere care se ridica de 3 ori pe zi. Grupul

sanitar este separat de încăperea destinată cazării printr-un

zid de beton prevăzut cu ușa de acces. În ce privește lipsa din

grupul sanitar a unui calorifer, pârâtul susține că acest fapt nu

este susceptibil a fi considerat un rău tratament. Grupul sanitar este

singurul loc unde este permis fumatul de către deținuți, acest

fapt atrăgând necesitatea asigurării unei bune aerisiri (prin

fereastra instalată acolo), aerisire care nu s-ar realiza în condiții

optime în ipoteza instalării unui corp de încălzire.

Mai susține că art. 3 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului nu își găsește

incidența în speță întrucât condițiile de detenție nu

pot fi receptate și considerate ca tratament inuman și degradant,

lipsind nivelul minim de gravitate pentru a face aplicabilitatea articolului

menționat.

Recurentul pârât arată că reținerea în

sarcina sa a culpei lipsei de dulapuri (noptiere) pentru păstrarea

obiectelor și bunurilor personale privind  condamnații din regim

semideschis este complet eronată, iar existența unor privațiuni

inerente stării privative de libertate nu conduce automat la crearea unui

prejudiciu susceptibil a fi reparat conform legislației civile (art.

998-999 C.civ.).

Analizând recursurile prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

Cu privire la recursul reclamantului :

La termenul din 29 iunie 2021, Înalta Curte, din oficiu,

a invocat excepția nulității recursului, în raport de

dispozițiile art. 304 și 306 C.proc.civ., pe care o va admite pentru

următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

lit. c)

C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea

de atac și dezvoltarea lor.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte,

arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre cele

prevăzute de art. 304 C.proc.civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea

acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată

al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

În cauză, recurentul reclamant nu s-a conformat

dispozițiilor înscrise în art. 302

1

și 304 C.proc.civ.

Astfel, singura critică formulată de recurentul

reclamant a vizat cuantumul despăgubirilor pe care îl consideră prea

mic în raport de umilințele  și suferințele psihice și

fizice la care a fost supus și a solicitat  majorarea acestuia.

Așadar, fără să combată în vreun

fel argumentele instanței de apel și să formuleze critici

susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența

obligației ce îi incumba.Or, în calea extraordinară de atac a

recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea  ce constituie obiect al

judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în

apel.

De

aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art.

304 C.proc.civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se

tindă a se demonstra pentru care motive este nelegal raționamentul

instanței de apel.

În consecință, având în vedere că motivul

de recurs invocat nu permite încadrarea acestuia în vreuna din ipotezele avute

în vedere de dispozițiile art. 304 C.proc.civ. și că nu

există nici motive de ordine publică, care să fie examinate de

instanță, din oficiu, în raport de dispozițiile art. 306 alin.

(1) C.proc.civ., Înalta Curte a constatat nul recursul declarat de reclamant.

În ceea ce privește recursul pârâtului :

Invocând nelegalitatea deciziei recurate, recurentul

pârât  pretinde că instanța de  apel a făcut o greșită

interpretare a Ordinului Ministrului nr. 433/C din 5 februarie 2010 în ceea ce

privește diferența de legiferare, susținând că au fost

respectate condițiile  legale de cazare în penitenciar în ceea ce-l

privește pe reclamant.

Așa cum în mod corect a reținut și

instanța de apel, încălcarea de către Administrația

Penitenciarului București Jilava a normelor minime obligatorii privind

condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, în sensul

nerespectării condițiilor privind păstrarea bunurilor și a

obiectelor personale la camera 309, respectiv a amenajării grupului

sanitar și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă

pentru menținerea igienei la camera 414, a fost constatată în procedura contestației reglementată de Legea nr. 275/2006, finalizată,

prin sentința penală nr. 1000/2010, definitivă, a

Judecătoriei sectorului 4 București.

Conform art.22 alin.(1) C.proc.pen., hotărârea

definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în

fața  instanței  civile care judecă acțiunea civilă,

cu privire la  existența  faptei,  a persoanei care a săvârșit-o

și a vinovăției acesteia.

Întrucât prezumția de lucru judecat are caracter

absolut față de părți, recurentul pârât nu poate să

pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a

statuat cu privire la existența faptei ilicite în procedura

contestației reglementată de Legea nr. 275/2006, pentru că

aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru

judecat a sentinței penale sus-menționate.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se

impune intr-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea

dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Este ceea ce, în speță, în mod corect a

făcut instanța de apel atunci când a constatat  că dezlegarea

dată de Judecătoria Sectorului 4 București în cauza având ca

obiect – contestație împotriva încheierii judecătorului delegat

pentru executarea pedepselor privative de libertate în temeiul Legii nr.

275/2006, asupra existenței faptei ilicite, a intrat în puterea lucrului

judecat, impunându-se în procesul de față cu puterea prezumției

absolute irefragabile a autorității de lucru judecat, p

otrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin.

(2) C.civ.

Ca urmare, criticile recurentului

pârât pe acest aspect sunt nefondate.

În

ceea ce privește critica vizând nedovedirea existenței prejudiciului,

se reține că prejudiciul, ca element esențial al

răspunderii delictuale  constă  în rezultatul, în efectul negativ

suferit de o anumită  persoana, ca  urmare  a faptei ilicite comise de o

alta persoană.

Așa cum s-a arătat, existența faptei

ilicite, adică nerespectarea condițiilor privind păstrarea

bunurilor și a obiectelor personale, a amenajării grupului sanitar

și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru

menținerea igienei, a fost constatată de către Judecătoria

sectorului 4 București, prin sentința penală definitivă

nr.1000 din 12.05.2010.

Proba

legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, dar

și a existenței prejudiciului, se poate face inclusiv pe bază de

prezumții, ce reprezintă la rândul lor probe în sensul art. 1169

C.civ.

Or,

nerespectarea de către pârât a condițiilor de cazare, garantate de

lege, a produs în mod indiscutabil un prejudiciu cel puțin moral,

reclamantului, care a fost lipsit de posibilitatea păstrării

bunurilor și a obiectelor personale, a amenajării grupului sanitar

și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru

menținerea igienei.

Așa

fiind,  în mod corect instanța de apel a reținut că

reclamantului i s-a produs un prejudiciu moral care se impune a fi reparat.

Cum

cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de

determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se, prin apreciere, ca urmare

a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor

referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în

plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în

care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării, aceste criterii fiind subordonate

conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, în mod corect

instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a

constatat că suma  de 1.000 lei este de natură să acopere

prejudiciul moral produs reclamantului prin fapta ilicită a pârâtului.

De altfel

decizia instanței de apel este în concordanță cu

jurisprudența constantă a CEDO în ceea ce privește

încălcarea art. 3 din Convenție.

Prin urmare și sub acest aspect decizia

instanței de apel este legală.

În consecință, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312

alin.(1) C.proc.civ., a constatat nul recursul reclamantului și a respins,

ca nefondat, recursul pârâtului