ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5119/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5119/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 27462/3/2010,

reclamantul T.R. a solicitat obligarea pârâtului P. Jilava – București la plata

sumei de 8 miliarde lei cu titlu de daune morale.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că începând cu data de 24 decembrie 2009

se află în executarea unei pedepse privative de libertate, în condiții inumane,

degradante, mizere, care generează rele tratamente, tortură fizică și psihică.

A susținut că în camerele nr. 309 și 414 nu există mobilier (cuier, noptiere,

dulap pentru haine și spațiu pentru depozitarea bagajelor), nu există calorifer

și duș în grupul sanitar, fiind nevoit a-și depozita vesela și alimentele

într-o cutie de carton, sub pat, iar articolele de îmbrăcăminte, de igienă și

uz personal în genți. A mai arătat că datorită lipsei caloriferului în grupul

sanitar, pe timpul iernii, a suferit de frig, iar din cauza lipsei dușului în

grupul sanitar, nu și-a putut asigura igiena în condiții decente.

În

final, a învederat că nu i s-au asigurat 4 m.p. în camera de detenție, așa cum

s-a stabilit obligatoriu prin O.M.J. nr. 433/2010 și prin Decizia C.E.D.O. din

data de 07 aprilie 2009 în cauza B. contra României.

În

drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ.,

O.M.J. nr. 433/2010 și art. 35 din Constituție.

Pârâtul

P. Jilava - București a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de

necompetență materială, susținând că soluționarea plângerilor formulate de

către condamnați împotriva unor măsuri dispuse de administrația penitenciarului

în care execută pedeapsa privativă de libertate, se face de către judecătorul

delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, potrivit

dispozițiilor Legii nr. 275/2006, precum și excepția netimbrării acțiunii.

Prin

sentința civilă nr. 489 din 09 martie 2011, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a respins excepțiile necompetenței materiale și a netimbrării acțiunii,

invocate de pârât, ca neîntemeiate, a admis în parte acțiunea și a obligat pe

pârât la 1000 lei cu titlu de daune morale către reclamant.

Pentru a

pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că în speță sunt îndeplinite

condițiile cerute de art. 998 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile

delictuale a pârâtului.

Tribunalul

a reținut că fapta ilicită privind încălcarea de către pârât a normelor minime

obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, în

sensul nerespectării condițiilor pentru păstrarea bunurilor și a obiectelor

personale la camera 309 și a amenajării grupului sanitar și a condițiilor de

folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei la camera 414 a

fost constatată prin sentința penală nr. 1000 din 12 mai 2010 pronunțată în

dosarul nr. 4501/4/2010, de Judecătoria Sectorului 4 București.

S-a

reținut că, prin încălcarea drepturilor garantate de lege, reclamantul a

suferit un prejudiciu, ce îi dă dreptul la reparație, fiind astfel îndeplinite

și celelalte două condiții ale răspunderii civile delictuale, legătura de

cauzalitate și vinovăția pârâtului constatată prin sentința penală sus-menționată,

ce se impune cu putere de lucru judecat instanței civile.

La

stabilirea cuantumului daunelor solicitate, tribunalul a avut în vedere consecințele

negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost vătămate aceste valori, durata acțiunilor ori

inacțiunilor ilicite, intensitatea acestora, precum și intensitatea cu care au

fost percepute consecințele vătămării.

În

raport de aceste criterii, tribunalul a admis în parte a acțiunea și a obligat

pe pârât la plata sumei de 1.000 lei cu titlu de despăgubiri.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 625/ A din 17 iunie 2011, a confirmat sentința tribunalului prin respingerea ambelor apeluri ca nefondate.

Răspunzând criticii

pârâtului vizând greșita reținere de către tribunal a existenței faptei ilicite,

instanța de apel a constatat că, dimpotrivă, fapta ilicită există în acest sens

reținând că prin încheierile nr. 158 din 08 martie 2010 și nr. 213 din 09

aprilie 2010 judecătorul delegat a respins, ca nefondate, plângererile prin

care petentul T.R. reclama faptul că la camera 309 nu există calorifer, este

frig, nu există spațiu pentru depozitat alimente și veselă, camera nu este

dotată cu noptiere, precum și împrejurarea că la camera 414, unde a fost cazat

ulterior și se află și în prezent, nu se asigură un spațiu util de 4 m.p.

pentru condamnat, nu este dotată cu spațiu pentru păstrarea bagajelor, cuiere,

noptiere, în grupul sanitar nu există calorifer și este supus la rele

tratamente, tremurând de frig de fiecare dată când merge la grupul sanitar, un

w.c. este înfundat și nefuncțional, iar celălalt pe care îl folosesc 18

condamnați, nu este utilat cu instalație pentru apă menajeră.

Contestațiile

împotriva acestor încheieri, formulate de petent, în temeiul art. 38 alin. (8)

din Legea nr. 275/2006, au fost conexate în dosarul nr. 4501/4/2010 al

Judecătoriei Sectorului 4 București, care prin sentința penală definitivă nr. 1000

din 12 mai 2010 a desființat cele două încheieri și, în rejudecare, a constatat

încălcarea de către A.P. Jilava - București, cu privire la petent, a normelor

minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de

libertate, în sensul nerespectării condițiilor privind păstrarea bunurilor și a

obiectelor personale la camera 309, respectiv a amenajării grupului sanitar și

a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei la

camera 414.

Instanța de apel a reținut

că dezlegarea dată de Judecătoria Sectorului 4 București în cauza având ca

obiect contestație împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea

pedepselor privative de libertate în temeiul Legii nr. 275/2006, asupra

existenței faptei ilicite, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se

în procesul de față cu puterea prezumției absolute irefragabile a autorității

de lucru judecat, p

otrivit art. 1200 pct. 4

și art. 1202 alin. (2) C. civ.

În

ceea ce privește critica referitoare la greșita reținere de către prima

instanță a existenței și întinderii prejudiciului, instanța de apel a constatat

că este neîntemeiată, motivând că nerespectarea de către apelantul-pârât a

dispozițiilor legale privind condițiile de cazare, garantate de lege persoanelor

private de libertate, a avut repercusiuni asupra stării fizice și psihice a

reclamantului, producându-i un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat.

Totodată, instanța de apel a considerat că întrucât întinderea

prejudiciului moral este lăsată de lege la aprecierea instanței, neputând

fi probată prin probe

materiale, în mod corect tribunalul a apelat la criteriile de evaluare anume

reținute.

În ceea ce privește

apelul reclamantului, care a criticat sentința sub aspectul daunelor morale

acordate, susținând că acestea nu acoperă suferințele sale fizice și psihice,

interzise de art. 3 din C.E.D.O., instanța de apel, invocând jurisprudența constantă

a C.E.D.O. referitoare la aplicarea art. 3 din Convenție (cauzele: P. c.

împotriva României, B. c. României, M. c. României, D. c. României, A. Schwarz

c. României, B. c. României, B. c. României ), a reținut că stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include,

de regulă, o doză de aproximare, de apreciere din partea instanței, ea neputând

avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a

acestor daune, imposibil de echivalat bănește.

În al doilea rând,

instanța de apel a apreciat că despăgubirile trebuie să fie subordonate unei

aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă, în acord cu jurisprudența C.E.D.O.,

care statuează în echitate atunci când decide cuantumul daunelor acordate cu

titlu de reparație morală, în aplicarea art. 41 din C.E.D.O.

În

consecință, instanța de apel, dând eficiență criteriului unei satisfacții

suficiente și echitabile, a constatat că în mod corect tribunalul a găsit

justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant cu titlu de

prejudiciu moral și a apreciat că suma de 1.000 lei este suficientă pentru a

oferi o reparație completă pentru atingerea adusă reclamantului.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât și pârâtul.

recursul formulat, reclamantul susține că decizia recurată este nelegală

întrucât cuantumul despăgubirilor este foarte mic în raport de umilințele și

suferințele psihice și fizice la care a fost supus, solicitând majorarea

cuantumului acestora.

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susține că hotărârea atacată

este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.

În motivarea

recursului, pârâtul reproșează instanței de apel că nu a ținut cont de diferența

de legiferare a Ordinului Ministrului nr. 433/ C din 5 februarie 2010, pentru

aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor

private de libertate după cum urmează:

A. pentru camerele de

cazare din penitenciarele existente la data emiterii ordinului [(art. 1 alin.

(3) din anexa la ordin)];

B. pentru camerele de

cazare din locurile de deținere care urmează să se construiască, precum și cele

care urmează a fi supuse unor reparații capitale (art. 9 din anexa la ordin);

În sprijinul acestei

interpretări, pârâtul invocă prevederile art. 2 din O.M.J. nr. 433/2010, care

stabilesc că: „Normele prevăzute în anexă sunt obligatorii la elaborarea

documentațiilor pentru obiective noi de investiții, modernizare, transformare

și extindere a fondului construit, în consecință vizând camerele de cazare în

locurile de deținere care urmează să se construiască, precum și cele care vor

fi supuse unor reparații capitale, fiind evidentă intenția legiuitorului de a

prevedea pentru viitor (fără a fi emis un termen expres). Susține că o astfel

de reglementare a avut în vedere că între momentul emiterii unei dispoziției legislative

care prevede anumite măsuri, pentru a căror aducere la îndeplinire este

necesară realizarea unor obiective investiționale, legate de infrastructură și

momentul realizării concrete a acestora, este necesară o perioadă de timp în

care urmează a se întreprinde demersurile, apte să conducă la rezultatele

stabilite în reglementare. Arată că reclamantul repartizat să execute pedeapsa

în regim semideschis se găsește în ipoteza A, aceea a cazării într-o cameră de

detenție existentă care trebuie să asigure cel puțin 6 mc de aer pentru fiecare

persoană privată de libertate, încadrată în regimul semideschis sau deschis și

nu 4 m.p. astfel cum susține acesta. Mai arată că la momentul judecării cererii

de chemare în judecată, reclamantul era cazat în camera nr. 207, secția a II-a,

cu suprafața de 34,78 m.p. și un volum de 104,34, camera avea instalate 14

paturi și un efectiv, în general sub 14 condamnați. Respectiva cameră, renovată

total în 2009 prin înlocuirea tâmplăriei la uși și ferestre, prin placarea de

gresie și faianță în baie, prin înlocuirea instalațiilor termice, electrice și

sanitare, prin zugrăveli interioare și aducerea unor paturi și saltele noi),

dispune de grup sanitar racordat la apa rece, înăuntrul căruia se află doua

chiuvete de inox, doua vase WC din fonta compartimentate, cuier pentru

prosoape, etajera și o pubela cu capac pentru depozitarea resturilor menajere

care se ridica de 3 ori pe zi. Grupul sanitar este separat de încăperea

destinată cazării printr-un zid de beton prevăzut cu ușa de acces. În ce privește

lipsa din grupul sanitar a unui calorifer, pârâtul susține că acest fapt nu este

susceptibil a fi considerat un rău tratament de vreme ce grupul sanitar este

separat de restul camerei, fiind destinat exclusiv satisfacerii necesitaților

fiziologice și spălatului zilnic, activități ce nu presupun o ședere

îndelungată. Pe de alta parte, grupul sanitar este singurul loc unde este

permis fumatul de către deținuții care au acest obicei (cu excepția camerelor

cu profil nefumători), acest fapt (împreuna cu prezența pubelei gunoi) atrăgând

necesitatea asigurării unei bune aerisiri (prin fereastra instalata acolo),

aerisire care nu s-ar realiza în condiții optime în ipoteza instalării unui

corp de încălzire.

Mai susține că art. 3

din C.E.D.O. nu își găsește incidența în speța întrucât condițiile de detenție

nu pot fi receptate și considerate ca tratament inuman și degradant, lipsind

nivelul minim de gravitate pentru a face aplicabilitatea articolului menționat.

Recurentul pârât

arată că reținerea în sarcina sa a culpei lipsei de dulapuri (noptiere) pentru

păstrarea obiectelor și bunurilor personale privind condamnații din regim semideschis

este complet eronată, iar existența unor privațiuni inerente stării privative

de libertate nu conduce automat la crearea unui prejudiciu susceptibil a fi

reparat conform legislației civile (art. 18 – art. 999 C. civ.

Analizând recursurile

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Cu privire la

recursul reclamantului.

La termenul din 29

iunie 2021, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului,

în raport de dispozițiile art. 304 și 306 C. proc. civ., pe care o va admite

pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs

trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care

se întemeiază calea de atac și dezvoltarea lor.

A motiva recursul

înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia

dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte,

dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de

judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

În cauză, recurentul

reclamant nu s-a conformat dispozițiilor înscrise în art. 302

1

și

304 C. proc. civ.

Astfel, singura

critică formulată de recurentul reclamant a vizat cuantumul despăgubirilor pe

care îl consideră prea mic în raport de umilințele și suferințele psihice și

fizice la care a fost supus și a solicitat majorarea acestuia.

Așadar, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze critici

susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența obligației

ce îi incumba.

Or, în calea

extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel.

De aceea, eventualele

critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., ar fi

trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care

motive este nelegal raționamentul instanței de apel.

În consecință,

constatând că motivul de recurs invocat nu permite încadrarea acestuia în

vreuna din ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și

că nu există nici motive de ordine publică, care să fie examinate de instanță,

din oficiu, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va constata nul recursul declarat de reclamant.

În ceea

ce privește recursul pârâtului.

Invocând

nelegalitatea deciziei recurate, recurentul pârât pretinde că instanța de apel

a făcut o greșită interpretare a Ordinului Ministrului nr. 433/ C din 5

februarie 2010 în ceea ce privește diferența de legiferare, susținând că au

fost respectate condițiile legale de cazare în penitenciar în ceea ce-l

privește pe reclamant.

Așa cum în mod corect

a reținut și instanța de apel, încălcarea de către A.P. Jilava - București a

normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private

de libertate, în sensul nerespectării condițiilor privind păstrarea bunurilor

și a obiectelor personale la camera 309, respectiv a amenajării grupului

sanitar și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea

igienei la camera 414, a fost constatată în procedura contestației reglementată

de Legea nr. 275/2006, finalizată, prin sentința penală nr. 1000 din 12 mai 2010,

definitivă, a Judecătoriei sectorului 4 București.

Conform art. 22 alin.

(1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de

lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire

la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Întrucât prezumția de

lucru judecat are caracter absolut față de părți, recurentul pârât nu poate să

pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat cu

privire la existența faptei ilicite în procedura contestației reglementată de

Legea nr. 275/2006, pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv

al puterii de lucru judecat a sentinței penele sus-menționate.

Altfel spus, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune intr-un al doilea proces care are legătura

cu chestiunea dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Este ceea ce, în

speță, în mod corect a făcut instanța de apel atunci când a constatat că

dezlegarea dată de Judecătoria Sectorului 4 București în cauza având ca obiect

– contestație împotriva încheierii judecătorului delegat pentru executarea

pedepselor privative de libertate în temeiul Legii nr. 275/2006, asupra

existenței faptei ilicite, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se

în procesul de față cu puterea prezumției absolute irefragabile a autorității

de lucru judecat, p

otrivit art. 1200 pct. 4

și art. 1202 alin. (2) C. civ.

Ca

urmare, criticile recurentului pârât pe acest aspect sunt nefondate.

În ceea ce privește

critica vizând nedovedirea existenței prejudiciului, se reține că prejudiciul, ca

element esențial al răspunderii delictuale constă în rezultatul, în efectul

negativ suferit de o anumită persoana, ca urmare a faptei ilicite comise de o

alta persoană.

Așa cum s-a arătat,

existența faptei ilicite, adică nerespectarea condițiilor privind păstrarea

bunurilor și a obiectelor personale, a amenajării grupului sanitar și a

condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru menținerea igienei, a

fost constatată de către Judecătoria sectorului 4 București, prin sentința

penală definitivă nr. 1000 din 12 mai 2010.

Proba legăturii de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, dar și a existenței

prejudiciului, se poate face inclusiv pe bază de prezumții, ce reprezintă la

rândul lor probe în sensul art. 1169 C. civ.

Or, nerespectarea de

către pârât a condițiilor de cazare, garantate de lege, a produs în mod indiscutabil

un prejudiciu cel puțin moral, reclamantului, care a fost lipsit de

posibilitatea păstrării bunurilor și a obiectelor personale, a amenajării

grupului sanitar și a condițiilor de folosire a articolelor de toaletă pentru

menținerea igienei.

Așa fiind, în mod

corect instanța de apel a reținut că reclamantului i s-a produs un prejudiciu

moral care se impune a fi reparat.

Cum cuantificarea prejudiciului moral

nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale

stabilindu-se, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de

judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în

cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au

fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile,

pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, în

mod corect instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a constatat

că suma de 1.000 lei este de natură să acopere prejudiciul moral produs

reclamantului prin fapta ilicită a pârâtului.

De altfel, decizia instanței de apel

este în concordanță cu jurisprudența constantă a C.E.D.O. în ceea ce privește

încălcarea art. 3 din Convenție.

Prin urmare și sub

acest aspect decizia instanței de apel este legală.

În consecință, Înalta

Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 C. proc. civ., va constata nul

recursul reclamantului și va respinge, ca nefondat, recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul T.A.R. împotriva deciziei nr. 625/ A din 17 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul P. Jilava - București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 29 iunie 2012.