Decizia nr. 4648/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1142/2017 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat obligarea părții pârâte să acționeze pentru ca drepturile omului, în special ale deținuților, să nu mai fie încălcate și să ofere deținuților condiții minime obligatorii așa cum sunt stipulate în OMJ nr. 433/C/2010, precum și la plata sumei de 100.000 de euro daune morale pentru relele tratamente aplicate în perioada detenției de la 3 ianuarie 2014 și până la în prezent, pentru îngrădirea drepturilor la sistemul sanitar stomatologic din penitenciare și nerespectarea prev. art. 1 alin. (1) lit. a) și b).

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 1142 din 30 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., deținut în Penitenciarul Jilava, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a obligat partea pârâtă să asigure condițiile pentru respectarea dreptului reclamantului de a beneficia, în camerele de cazare din penitenciarele unde se află deținut, de suprafața menționată la art. 1 alin. (3) lit. a) din Ordinul ministrului justiției nr. 433/C/2010 și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca nefondată. Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele: Reclamantul A. se află în executarea unei pedepse privative de libertate de 5 ani și 6 luni închisoare, fiind încarcerat începând cu data de 3 ianuarie 2014, termenul urmând să expire la 1 iulie 2019 . În acest interval de timp, reclamantul și-a executat pedeapsa cu închisoarea în mai multe penitenciare, fiind transferat, în mod repetat, la anumite intervale de timp între unitățile din Mioveni - București Rahova - Giurgiu - Târgu Jiu - București Jilava, la data formulării cererii de chemare în judecată aflându-se cazat temporar în acest din urmă penitenciar, unde a declarat că ocupă o celulă în suprafață de 34 mp alături de alți 7 deținuți, adică aproximativ 4,25 mp/deținut, cu mențiunea că anterior a fost cazat în condiții de suprafață inferioară, precum este situația din Penitenciarul Mioveni unde a ocupat o cameră de 32,43 mp alături de alți 14 deținuți, adică 2,02 mp/deținut . Prin Încheierea nr. 797 din 30 iulie 2015 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul București Rahova, a fost admisă plângerea formulată de petentul A., fiind obligat Penitenciarul București Rahova să ia măsurile legale necesare pentru a i se asigura petentului, în perioada în care se află în acest penitenciar, suprafața minimă de cazare de 4 mp. De altfel, prin Adresa nr. x din 24 februarie 2017 emisă de Administrația Națională a Penitenciarelor s-a arătat faptul că reclamantului A. nu i-au fost «respectate condiții minime de cazare, referitoare la spațiu și volum de aer», pentru «perioade scurte de timp», «din cauza fenomenului de supraaglomerare cu care se confruntă sistemul penitenciar românesc». Cu toate acestea, prin Încheierea nr. 248 din 3 mai 2015 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate la Penitenciarul Colibași a fost respinsă plângerea formulată de petentul - condamnat A., reținându-se că nu i-a fost încălcat dreptul la asistență medicală de specialitate - stomatologie. Curtea mai constată că reclamantul a desfășurat o bogată corespondență cu Ministerului Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor, din conținutul acesteia reieșind informarea despre probleme cu care s-ar fi confruntat în locurile de cazare, îndeosebi în referire la respectarea suprafeței minime obligatorii individuale . Nu a rezultat însă din analiza înscrisurilor depuse la dosar faptul aducerii în concret la cunoștința Ministerului Justiției de către partea reclamantă a problemelor sale stomatologice, respectiv a unor deficiențe în sistemul penitenciar sub acest aspect. Referitor la chestiunea problemelor stomatologice învederate de reclamant, Curtea a constatat omisiunea acestuia de a se adresa cu o petiție/sesizare în acest sens către Ministerul Justiției, astfel că nu se poate reține în sarcina părții pârâte existența unei conduite administrative ilicite sub aspectul pretinsei omisiuni de apărare a drepturilor afirmate de reclamant în referire la Ordinul ministrului justiției nr. 429/2012. În plus, în contextul Încheierii nr. 248 din 3 mai 2015 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate la Penitenciarul Colibași prin care a fost respinsă plângerea formulată de petentul - condamnat A., reținându-se că nu i-a fost încălcat dreptul la asistență medicală de specialitate - stomatologie, Curtea nu identifică elemente obiectiv de natură a susține temeinicia acțiunii reclamantului sub acest aspect. Persoana privată de libertate nu are dreptul la a beneficia în mod gratuit de orice servicii medicale de medicină dentară, ci în limitele și în condițiile stabilite de normele juridice aplicabile; în mod similar și în cazul tratamentelor protetice, cu mențiunea că în acest din urmă caz îi incumbă deținutului în anumite condiții contravaloarea contribuției persoanele aferente, gratuitatea asigurându-se dacă a intervenit pierderea funcției masticatorii în perioada detenției și în măsura lipsei posibilităților financiare necesare pentru plata contribuției personale. În cauză însă, din moment ce reclamantul nu a demonstrat că ar fi sesizat Ministerului Justiției pretinsa omisiune a penitenciarelor în care s-a aflat cazat de a lua măsurile necesare asigurării serviciilor medicale de medicină dentară, nu poate fi reținută o conduită pasivă a autorității publice pârâte. În schimb, concluzia instanței este diferită sub aspectul asigurării spațiului de cazare. Lecturând atent funcțiile și atribuțiile principale specifice Ministerului Justiției, Curtea de apel reține că incumbă acestuia să acționeze pentru respectarea drepturilor cetățenești, iar, în mod particular în cazul persoanelor private de libertate, să asigure condițiile pentru respectarea drepturilor acestora. Este de domeniul evidenței faptul că o astfel de sarcină ce revine Ministerului pârât implică, în scopul îndeplinirii sale, acțiuni concrete și efective de verificare, analiză și remediere a problemelor identificate în sistemul penitenciar; lista funcțiilor și atribuțiilor incumbând Ministerului Justiției în acord cu H.G. nr. 652/2009 nu presupune doar o îndeplinire a lor de manieră teoretică sau aparentă prin simple corespondențe formale purtate cu autorități aflate în subordine, cum sunt, potrivit Anexei la hotărârea de Guvern amintită, Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile subordonate, ci prin acțiuni de natură a asigura o respectare efectivă a drepturilor în discuție. În acest context, în mod corect partea reclamantă a pus în discuție modalitatea în care Ministerul Justiției a înțeles să își îndeplinească propriile atribuții stabilite prin H.G. nr. 652/2009, dl. A. fiind creditor al obligației instituite de art. 6 pct. IV.2 amintit, având dreptul de a solicita Ministerului Justiției asigurarea condițiilor pentru respectarea drepturilor sale în calitate de persoană privată de libertate, în referire la spațiul minim obligatoriu prevăzut prin Normele metodologice aprobate prin OMJ nr. 433/C/2010. Chiar dacă administrarea sistemului penitenciar din România se face în mod direct de Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile subordonate, totuși acestea se află sub controlul pârâtului Ministerul Justiției, căruia îi incumbă ca atribuție proprie asigurarea condițiilor pentru respectarea drepturilor persoanelor private de libertate. Din moment ce autoritatea publică pârâtă rămâne în pasivitate pentru îndeplinirea funcțiilor și atribuțiilor sale, conduita sa administrativă este susceptibilă de sancționare judiciară la cererea persoanei interesate, vătămată de inacțiunea Ministerului Justiției inclusiv la sesizarea expresă ce îi este adresată. În consecință, Curtea va obliga partea pârâtă să asigure condițiile pentru respectarea dreptului reclamantului de a beneficia, în camerele de cazare din penitenciarele unde se află deținut, de suprafața menționată la art. 1 alin. (3) lit. a) din Ordinul ministrului justiției nr. 433/C/2010. Curtea nu va acorda însă reclamantului vreo sumă de bani cu titlu de daune morale. Art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 se limitează doar să facă vorbire despre "despăgubiri pentru daune materiale și morale", astfel că, în lipsa reglementării detaliate în conținutul actului normativ menționat, se vor aplica în completare dispozițiile dreptului comun general. În acest din urmă sens, art. 1349 - Răspunderea delictuală - alin. (1) și (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, prevede că "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.", iar potrivit art. 1357 - Condițiile răspunderii - din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.". Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile pentru fapta proprie sunt deci (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Pentru lămurire, Curtea mai arată că prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. În măsura în care prejudiciul poate fi apreciat în bani, el este un prejudiciu patrimonial (a), având caracter moral (nepatrimonial) atunci când nu este susceptibil de evaluare bănească (b). În cazul concret, Curtea apreciază că sancționarea conduitei administrative deficitare a părții pârâte și obligarea acesteia de a ieși din pasivitate constituie o reparație suficientă pentru prejudiciul de natură morală suferit de reclamant ca efect al condițiilor de cazare din penitenciarele în care s-a aflat. În plus, deși Ministerul Justiției are atribuții în materia analizată, totuși condițiile efective de cazare sunt influențate îndeosebi de acțiunea principală a Administrației Naționale a Penitenciarelor, respectiv a unităților sale subordonate, astfel că prejudiciul pretins de partea reclamantă se află în principal în raport de cauzalitate cu conduita acestora din urmă, care administrează spațiile de cazare, atât din punctul de vedere al infrastructurii, cât și al numărului de persoane cazate efectiv în fiecare cameră.

Cererile de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 1142 din 30 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Ministerul Justiției. Prin recursul declarat de reclamant se solicită obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 100.000 euro, ca urmare a îngrădirii dreptului la tratament stomatologic. Reclamantul susține că a fost ținut în condiții de supraaglomerare și a pierdut o mare parte din masa dentară pentru că i-a fost îngrădit dreptul la tratament. A adresat pârâtului intimat mai multe cereri, invocând în același timp dispozițiile H.G. nr. 652/2009. Prin recursul pârâtului se solicită casarea în parte a sentinței atacate, în sensul înlăturării obligării Ministerului Justiției să asigure condițiile pentru respectarea dreptului reclamantului de a beneficia în camerele de cazare din penitenciar de suprafața menționată la art. 1 alin. (3) lit. a) din OMJ nr. 433/C/2010. În primul rând, instanța de fond în mod neîntemeiat a respins excepțiile invocate în cauză de către Ministerul Justiției, respectiv excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât. În ce privește excepția necompetenței materiale a arătat că, atât timp cât reclamantul prin acțiunea formulată, a solicitat acordarea daunelor morale fără a solicita anularea unui act administrativ emis de Ministerul Justiției, respectiv obligarea la o operațiune administrativă, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ nu este competentă din punct de vedere material. Totodată, față de valoarea daunelor morale solicitate, respectiv 100 000 euro, a apreciat că, în baza art. 95 C. proc. civ., competența ar aparține tribunalului. În același timp, instanța de fond în mod eronat a considerat că este de competența acesteia și a secției de contencios acțiunea formulată de reclamant, în condițiile în care nu s-a indicat actul cauzator de prejudiciu. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției a arătat că rolul Ministerului Justiției este de a vira sumele de bani necesare și de a crea cadrul legal eficient, în acest sens fiind emis OMJ nr. 433/C/2010. De menționat că Ministerul Justiției nu are un raport direct cu deținuții din penitenciare, cu atât mai mult cu cât,potrivit art. 6 alin. (1) lit. i) din H.G. nr. 652/2009, cu modificări ulterioare, printre atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor se regăsește și organizarea, coordonarea, evaluarea, controlul și îndrumarea activităților privind asigurarea dreptului la asistență medicală al deținuților, persoanele internate și arestate preventiv din unitățile din subordinea sa și al personalului din sistemul administrației penitenciare. În vederea realizării și exercitării obiectivelor și funcțiilor din domeniul său de activitate, Ministerul Justiției îndeplinește anumite atribuții specifice, strict determinate de lege, iar în calitatea sa de autoritate de stat, asigură controlul asupra aplicări și respectării reglementărilor legale privind organizarea și funcționarea instituțiilor și unităților care își desfășoară activitatea sub autoritatea sau în subordinea sa, prevăzute în H.G. nr. 652/2009. Totodată, în calitate de ordonator principal de credite, Ministerul Justiției centralizează proiectele de buget transmise de instituțiile aflate în subordinea acestuia, printre care și Administrația Națională a Penitenciarelor. Prin urmare, Ministerul Justiției nu are nicio atribuție legată de elaborarea proiectului de buget al unităților penitenciare din subordinea ANP, proiectul de buget al acestora realizându-se de Administrația Națională a Penitenciarelor în baza solicitărilor formulate. Așa încât, după repartizarea către ordonatorii secundari de credite, Ministerul Justiției nu poate stabili prioritățile în utilizarea acestor fonduri. De unde rezultă că Ministerului Justiției nu i se poate stabili concret o culpă în cazul așa zisului prejudiciu moral suferit de reclamant. Pe fond, acțiunea este neîntemeiată, având în vedere că, în perioadele în care a fost în custodia Penitenciarului Jilava, deținutul a fost cazat în conformitate cu prevederile OMJ nr. 433/2010, așa cum rezultă din Adresa nr. x din 31 martie 2017 emisă de Administrația Națională A Penitenciarelor, astfel: în perioada 5 decembrie 2016 - 14 decembrie 2016, reclamantul a fost cazat în camera de deținere E6.9, cameră cu o suprafață de 34,07 mp, un volum de 102,21 mc, fără a include grupul sanitar și camera de alimente, un număr de 8 paturi instalate la un efectiv mediu de 8 deținuți; în perioada 15 decembrie 2016 - 21 decembrie 2016, a fost cazat în camera de deținere E 6.10, cameră cu o suprafață de 16.63 mp și un volum de 49.88 mc, fără a include grupul sanitar și camera de alimente, un număr de 8 paturi instalate la un efectiv mediu de 7 deținuți; în perioada 22 decembrie 2016 - 8 februarie 2017, reclamantul a fost cazat în camera de deținere E 6.27, cameră cu o suprafață de 16.63 mp și un volum de 4 paturi instalate la un efectiv mediu de 4 deținuți. Începând cu data de 9 februarie 2017 până în prezent, reclamantul a fost transferat în mai multe penitenciare, iar la fiecare revenire a fost cazat la camera E 6.10. Totodată, prin Adresa nr. x din 31 martie 2017, Administrația Națională a Penitenciarelor a precizat faptul că toate camerele de deținere menționate anterior, în care a fost cazat deținutul respectă prevederile OMJ nr. 433/2010 privind regimul de executare semideschis, respectiv 4 mp de spațiu util, precum și în privința iluminatului natural, iluminatul artificial, aerisire, păstrarea bunurilor și obiectelor personale, servirea mesei și desfășurarea unor activități de educație.

Apărările formulate în cauză. 4.1. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât ca nefondat. 4.2. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului declarat recurentul-reclamant de ca nefondat și menținerea sentinței atacate. Se arată că reclamantul nu a probat pretențiile formulate, nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit, respectiv că Ministerul Justiției are vreo culpă în producerea prejudiciului semnalat. Totodată, în considerarea răspunderii civile delictuale, trebuie probată legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu precum și culpa Ministerului Justiției, reclamantul neproducând nicio probă în acest sens.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 30 iulie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ. În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 11 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 3 decembrie 2018.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de părți, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este fondat în vreme ce recursul pârâtului se impune a fi respins, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Începând cu data de 3 ianuarie 2014, reclamantul recurent A. s-a aflat în executarea unei pedepse privative de libertate de 5 ani și 6 luni închisoare, în baza Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 431 din 17 octombrie 2016, emis conform Sentinței penale nr. 423 din 2 iunie 2016 a Tribunalului Argeș. La 16 decembrie 2016, reclamantul a sesizat instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat Ministerului Justiției să-i ofere condiții de cazare minime obligatorii în penitenciarele în care este deținut, precum și 100.000 de euro daune morale pentru relele tratamente aplicate în perioada detenției, de la 3 ianuarie 2014, pentru îngrădirea drepturilor la sistemul sanitar stomatologic din penitenciare. Instanța de fond a a obligat partea pârâtă să asigure condițiile pentru respectarea dreptului reclamantului de a beneficia, în camerele de cazare din penitenciarele unde se află deținut, de suprafața menționată la art. 1 alin. (3) lit. a) din Ordinul ministrului justiției nr. 433/C/2010 și a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca nefondată. În privința recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției, o primă critică vizează soluția dată excepției necompetenței materiale a instanței. Sub acest aspect, corect a reținut instanța de fond, în raport de art. 10 alin. (1) și (3) din L.554/2004, că este competentă să soluționeze cauza întrucât pretențiile reclamantului se întemeiază pe o pretinsă conduită administrativă deficitară a autorității în raport de Ordinele ministrului justiției nr. 433/2010 și nr. 429/2012. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Justiției, în virtutea principiului disponibilității părții, pentru ca persoana chemată în judecată să dobândească rolul de subiect pasiv este necesar ca acesteia să-i poată fi opuse obligații corelative unor drepturi, atât drepturile, cât și obligațiile fiind necesar a forma un conținut reglementat de anumite norme juridice. Cu alte cuvinte, calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana celui chemat în judecată și cel obligat în raportul juridic dedus judecății Având în vedere că într-un proces, calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept, în cauza de față, în raport de obiectul acțiunii și de motivarea în fapt și în drept a acesteia, rezultă că Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă. În acest sens, sunt prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată". Așadar, o autoritate publică poate avea calitatea de pârât, în măsura în care este emitentul actului administrativ contestat sau nu a soluționat în termen legal ori a refuzat nejustificat să rezolve o cerere a reclamantului referitoare la un drept sau la un interes legitim. Judicios a stabilit instanța de fond că prin obiectul și cauza cererii de chemare în judecată reclamantul impută pârâtului acționat în fața instanței o conduită pretins deficitară în raport de Ordinele ministrului justiției nr. 433/2010 și nr. 429/2012. În analiza motivului de recurs ce vizează obligarea Ministerului la asigurarea condițiilor pentru respectarea dreptului reclamantului de a beneficia, în camerele de cazare din penitenciarele unde se află deținut, de suprafața menționată la art. 1 alin. (3) lit. a) din OMJ nr. 433/C/2010, determinant este faptul că, ulterior datei de 30 martie 2017, data soluționării cauzei de către instanța de fond, respectiv la data de 3 noiembrie 2017, în baza Sentinței penale nr. 539 din 3 noiembrie 2017, Tribunalul Prahova a dispus punerea reclamantului în libertate astfel că obligația pârâtului nu mai este de actualitate, neexistând un remediu actual în sensul pretențiilor reclamantului. În privința daunelor morale solicitate prin recursul reclamantului, fundamentate pe refuzul nejustificat al pârâtului de a-i asigura asistența stomatologică, Înalta Curte reține următoarele: Din analiza fișei dentare întocmite la Penitenciarul București Jilava la data de 16 decembrie 2016 că reclamantul A. prezintă 10 absențe din formula dentară, iar în două cazuri s-a consemnat "obturație ocluzală". La 6 ianuarie 2016, reclamantul s-a adresat autorităților Penitenciarului Colibași cu o cerere prin care a solicitat a-i fi retrasă, din contul de deținut, suma de 420 RON, reprezentând contravaloarea unei lucrări dentare ce urma să fie efectuată la cabinetul de stomatologie al penitenciarului. Cererea i-a fost, în mod formal, aprobată dar s-a constatat că, întrucât cabinetul stomatologic nu mai are materiale pentru efectuarea lucrărilor, s-a propus clasarea cererii și revenirea la cabinet ulterior aprovizionării. Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede că persoanele private de libertate au dreptul să depună plângeri cu privire la măsurile adoptate de autoritățile penitenciarului în ceea ce privește drepturile lor, în fața unui judecător delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate delegat de curtea de apel să supravegheze respectarea acestor drepturi. Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate poate fie să anuleze măsura contestată, fie să respingă plângerea. Plângerea formulată de către reclamant, în condițiile art. 56 din Legea nr. 254/2013, a fost respinsă de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate în Penitenciarul Colibași, prin încheierea din 3 mai 2016 - dosar fond, reținându-se că sunt aplicabile dispozițiile art. 71 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 respectiv:, Persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate poate solicita, contra cost, să fie examinată, la locul de deținere, de un medic din afara sistemului penitenciar,,. S-a apreciat că reclamantului nu i s-a încălcat dreptul la asistență medicală de specialitate - stomatologie, având posibilitatea să formuleze o cerere pentru a fi examinat și tratat, la locul de deținere, de un medic din afara sistemului penitenciar. Înalta Curte reține că, în speță, a existat disponibilitatea reclamantului de a suporta costurile aferente tratamentului astfel încât, dată fiind situația particulară a Penitenciarului Colibași, se impunea asigurarea asistenței stomatologice într-o altă unitate medicală. Nu pot fi primite reținerile instanței de fond, referitoare la omisiunea reclamantului de a se adresa cu o petiție/sesizare în acest sens către Ministerul Justiției. Reclamantul a uzitat de căile legale de contestare, în condițiile Legea nr. 254/2013, nefiind necesară adresarea directă, către Minister, care, de altfel, are în subordine Administrația Națională a Penitenciarelor, instituție publică de interes național - art. 2 alin. (2), (4) din Legea nr. 293/2004. Cu privire la lipsa tratamentului medical, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mai multe rânduri că lipsa unui tratament medical adecvat în penitenciar poate prin ea însăși ridica o problemă în temeiul art. 3, chiar dacă starea de sănătate a reclamantului nu impune eliberarea sa imediată. Statul trebuie să se asigure că, date fiind nevoile practice ale detenției, sănătatea și bunăstarea unei persoane private de libertate sunt asigurate în mod adecvat, acordându-i, între altele, asistența medicală necesară - cauza Drăgan împotriva României. CEDO a subliniat că tratamentul medical în unitățile penitenciare trebuie să fie adecvat și comparabil cu calitatea tratamentului pe care autoritățile statului s-au angajat să îl ofere întregii populații. Acest lucru nu înseamnă totuși că fiecărei persoane private de libertate trebuie să îi fie garantat același tratament medical care este disponibil în cele mai bune unități de sănătate din afara unităților penitenciare (Cara-Damiani împotriva Italiei, nr. 2.447/05, pct. 66, 7 februarie 2012). Autoritățile trebuie să se asigure totodată că diagnosticele și îngrijirile sunt prompte și corecte (Hummatov, pct. 115, și Melnik împotriva Ucrainei, nr. 72.286/01 pct. 104 - 106, 28 martie 2006) și că, acolo unde natura afecțiunii medicale o impune, supravegherea este periodică și sistematică și implică o strategie terapeutică comprehensivă menită să vindece afecțiunile persoanei private de libertate sau să prevină agravarea lor, mai degrabă decât să le abordeze în mod simptomatic (Hummatov, pct. 109 și 114; Sarban pct. 79 și Popov împotriva Rusiei, nr. 26.853/04, pct. 211, 13 iulie 2006). De asemenea, autoritățile trebuie să demonstreze că au fost create condițiile necesare pentru a se urma în mod concret tratamentul prescris (Visloguzov împotriva Ucrainei, nr. 32.362/02, pct. 69, 20 mai 2010). În cauza prezentă, Înalta Curte observă că plângerea reclamantului în această privință, formulată către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, a fost respinsă fără să fi fost analizată în detaliu, din motive care au inclus constrângerile bugetare, fără a se avea în vedere disponibilitatea reclamantului de a suporta, pe cheltuială proprie, tratamentul stomatologic solicitat și fără a se lua în considerare varianta tratării într-o altă unitate medicală. Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Înaltei Curți să concluzioneze că reclamantul nu a primit asistență medicală corespunzătoare, ceea ce echivalează cu o conduită administrativă deficitară, sancționabilă în condițiile art. 1349 C. civ. În ceea ce privește prejudiciul moral materializat într-o suferință, el trebuie să depășească măsura a ceea ce este normal suportabil. Trebuie evaluată gravitatea suferinței, și nu neapărat gravitatea atingerii. Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. De aceea, nici Curtea Europeană, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate. În acest sens, având în vedere circumstanțele cauzei văzute în ansamblul ei, Înalta Curte va admite în parte capătul de cerere privind daunele morale formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate aceste considerente, în baza art. 496 și urm. C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 1142 din 30 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016. Va casa parțial sentința recurată și rejudecând: Va admite în parte și capătul de cerere privind daunele morale formulat de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și va obliga pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Va fi respins recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva aceleiași hotărâri, ca nefondat.