ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1164/2015

Asupra cauzei

de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 15 decembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

7665/3/20 îl, reclamantul M.S.D., în. contradictoriu cu Statul Român prin

M.F.P. a solicitat instanței acordarea de daune materiale în valoare de 25.482

euro pe perioada august 2010 august 2011, datorită stării de incapacitate de

muncă, acordarea de daune morale în valoare de 400.000 euro, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea

cererii, reclamantul a arătat că, în cauza Micu contra României, cerere

înregistrată cu nr. 29883/2006, C.E.D.O. a pronunțat la data de 08 februarie 2011

o hotărâre care a rămas definitivă la data de 08 mai 2011, publicată în M. Of. nr.

651/2011 la data de 35 septembrie 2011.

Prin această

hotărâre, Statul Român a fost condamnat de C.E.D.O. pentru încălcarea art. 3

din Convenție, respectiv supunerea la tratamente inumane și degradante.

Reclamantul a

denunțat relele condiții de detenție pe care a trebuit să le îndure în arestul

D.G.P.M.B. și în penitenciarele București - Jilava și București-Rahova.

Prin sentința

civilă nr. 1691 din 25 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Cum răspunderea

civilă delictuală presupune a fi întrunite cumulativ toate cele patru condiții

care rezultă din analizarea art. 998 C. civ., respectiv fapta, existența unui

prejudiciu, vinovăția și legătura de cauzalitate, Tribunalul a apreciat că

acestea nu sunt îndeplinite, considerente pentru care a constatat a fi de

prisos analizarea cerințelor art. 1000 alin. (1) și (3) C. civ.

Prin Decizia nr.

200/A din 4 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a lV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.S.D. împotriva sentinței

civile nr. 1691 din 25 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă.

Pentru a

pronunța această soluție, a apreciat că instanța de fond a judecat în limitele

impuse de art. 129 C. proc. civ. și în mod corect nu a încuviințat probe în

dovedirea unor aspecte care nu au format obiect al cererii de chemare în

judecată și nici al încălcării constatate de C.E.D.O. în cauza Micu c.

României.

Prin urmare,

Curtea a reținut ca fiind dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită

și prejudiciul moral suferit de apelantul reclamant, contrar celor reținute de

instanța de fond, în jurisprudența C.E.D.O. statuându-se, în mod constant, că

dovada faptei ilicite este suficientă, prejudiciul moral și legătura de

cauzalitate fiind prezumate.

Totodată, a

constatat că suma de 13.200 euro, acordată de C.E.D.O. prin hotărârea

pronunțată în cauza Micu c. României pentru acoperirea prejudiciului moral

cauzat prin încălcarea art. 3 din C.E.D.O., reprezintă o satisfacție echitabilă

acordată reclamantului pentru atingerea adusă onoareî, demnității și reputației

sale, neputând fi reținută valoarea solicitată de către persoana ce a suferit

prejudiciul moral, deoarece, dacă ar fi așa, determinarea unui astfel de

prejudiciu ar fi lăsată doar îa aprecierea subiectiva a persoanei interesate.

În ceea ce

privește acordarea prejudiciului moral a reținut că acesta semnifică o

reparație morală de principiu, iar în lipsa unor criterii legale de determinare

a cuantumului unor astfel de despăgubiri, practica judiciară a stabilit că

despăgubirile morale nu trebuie sa constituie un motiv de îmbogățire tară justă

cauză, daunele morale acordate reclamantului prin hotărârea menționată

conferind acestuia o satisfacție echitabilă, în operațiunea de cuantificare a

daunelor morale avându-se în vedere suferința reclamantului pe plan moral,

precum și jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului,

care, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de

evaluare prestabiiite, ci judeca in echitate.

Împotriva

deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul M.S. criticând decizia

pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ.

La primul

termen stabilit pentru judecarea cauzei, respectiv la data de 05 februarie

2014, părțile deși legal citate, nu s-au prezentat la strigarea cauzei,

instanța, constatând că nu a fost solicitată judecarea cauzei în lipsă, în

temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat

judecarea cauzei.

Prin rezoluția

din data de 25 martie 2015, cauza a fost repusă, din oficiu, pe rol în vederea

discutării perimării, stabilindu-se termen la data de 06 mai 2015.

La termenul de

judecată astfel stabilit, instanța, din oficiu, a invocat excepția perimării

recursului declarat de reclamantul M.S.D. împotriva Deciziei civile nr. 200/A

din 4 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în raport de

dispozițiile art. 252 C. proc. civ., rămânând în pronunțare asupra acesteia.

Înalta Curte

constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 248 C. proc. civ.

referitoare la perimare, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 252 alin. (1) C. proc. civ., cauza a fost repusă pe rol, din

oficiu, la data de 25 martie 2015, pentru a se verifica dacă sunt întrunite

cerințele art. 248 alin. (1) din același cod.

Conform acestui

din urmă text, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel,

revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept,

chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din vina părții, timp

de 1 an.

Perimarea apare

ca o sancțiune determinată tocmai de lipsa de stăruință a păitilor în

soluționarea litigiului, ea având un caracter mixt, atât de sancțiune cât și de

desistare de ia judecată.

În definirea perimării,

rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții sunt două elemente esențiale,

sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de acțiune și asupra căilor de

atac.

În speță, din

culpa părților, cauza a rămas în nelucrare, de Ia 05 februarie 2014 - data

suspendării cauzei - nemaifiind întocmit niciun act de procedură, fiind

îndeplinite astfel condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Se constată

așadar că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 248 și urm. C. proc.

civ., recursul fiind perimat de drept, ca o consecință a lipsei de stăruință a

părților în desfășurarea activității judiciare.

În raport de

aceste considerente și având în vedere că a trecut mai mult de un an de ia data

suspendării judecății pricinii, timp în care nici una dintre părțile implicate

nu a solicitat continuarea judecății recursului și că în această perioadă nu a

intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare,

Înalta Curte, în temeiul art. 248 coroborat cu art. 252 alin. (1) C. proc. civ.,

va constata perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

perimat recursul declarat de reclamantul M.S.D. împotriva Deciziei civile nr. 200/A

din 4 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 6 mai 2015.