ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1164/2015

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 15 decembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 7665/3/20 îl, reclamantul M.S.D., în. contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P. a solicitat instanței acordarea de daune materiale în valoare de 25.482 euro pe perioada august 2010 august 2011, datorită stării de incapacitate de muncă, acordarea de daune morale în valoare de 400.000 euro, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în cauza Micu contra României, cerere înregistrată cu nr. 29883/2006, C.E.D.O. a pronunțat la data de 08 februarie 2011 o hotărâre care a rămas definitivă la data de 08 mai 2011, publicată în M. Of.

nr. 651/2011 la data de 35 septembrie 2011. Prin această hotărâre, Statul Român a fost condamnat de C.E.D.O. pentru încălcarea art. 3 din Convenție, respectiv supunerea la tratamente inumane și degradante. Reclamantul a denunțat relele condiții de detenție pe care a trebuit să le îndure în arestul D.G.P.M.B. și în penitenciarele București - Jilava și București-Rahova. Prin sentința civilă nr. 1691 din 25 septembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Cum răspunderea civilă delictuală presupune a fi întrunite cumulativ toate cele patru condiții care rezultă din analizarea art. 998 C. civ., respectiv fapta, existența unui prejudiciu, vinovăția și legătura de cauzalitate, Tribunalul a apreciat că acestea nu sunt îndeplinite, considerente pentru care a constatat a fi de prisos analizarea cerințelor art. 1000 alin. (1) și (3) C. civ.

Prin Decizia nr. 200/A din 4 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a lV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.S.D. împotriva sentinței civile nr. 1691 din 25 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Pentru a pronunța această soluție, a apreciat că instanța de fond a judecat în limitele impuse de art. 129 C. proc. civ. și în mod corect nu a încuviințat probe în dovedirea unor aspecte care nu au format obiect al cererii de chemare în judecată și nici al încălcării constatate de C.E.D.O. în cauza Micu c. României. Prin urmare, Curtea a reținut ca fiind dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral suferit de apelantul reclamant, contrar celor reținute de instanța de fond, în jurisprudența C.E.D.O.

statuându-se, în mod constant, că dovada faptei ilicite este suficientă, prejudiciul moral și legătura de cauzalitate fiind prezumate. Totodată, a constatat că suma de 13.200 euro, acordată de C.E.D.O. prin hotărârea pronunțată în cauza Micu c. României pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 3 din C.E.D.O., reprezintă o satisfacție echitabilă acordată reclamantului pentru atingerea adusă onoareî, demnității și reputației sale, neputând fi reținută valoarea solicitată de către persoana ce a suferit prejudiciul moral, deoarece, dacă ar fi așa, determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi lăsată doar îa aprecierea subiectiva a persoanei interesate.

În ceea ce privește acordarea prejudiciului moral a reținut că acesta semnifică o reparație morală de principiu, iar în lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului unor astfel de despăgubiri, practica judiciară a stabilit că despăgubirile morale nu trebuie sa constituie un motiv de îmbogățire tară justă cauză, daunele morale acordate reclamantului prin hotărârea menționată conferind acestuia o satisfacție echitabilă, în operațiunea de cuantificare a daunelor morale avându-se în vedere suferința reclamantului pe plan moral, precum și jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabiiite, ci judeca in echitate.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul M.S. criticând decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. La primul termen stabilit pentru judecarea cauzei, respectiv la data de 05 februarie 2014, părțile deși legal citate, nu s-au prezentat la strigarea cauzei, instanța, constatând că nu a fost solicitată judecarea cauzei în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecarea cauzei. Prin rezoluția din data de 25 martie 2015, cauza a fost repusă, din oficiu, pe rol în vederea discutării perimării, stabilindu-se termen la data de 06 mai 2015. La termenul de judecată astfel stabilit, instanța, din oficiu, a invocat excepția perimării recursului declarat de reclamantul M.S.D.

împotriva Deciziei civile nr. 200/A din 4 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în raport de dispozițiile art. 252 C. proc. civ., rămânând în pronunțare asupra acesteia. Înalta Curte constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 248 C. proc. civ. referitoare la perimare, având în vedere următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 252 alin. (1) C. proc. civ., cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, la data de 25 martie 2015, pentru a se verifica dacă sunt întrunite cerințele art. 248 alin. (1) din același cod. Conform acestui din urmă text, orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare, din vina părții, timp de 1 an.

Perimarea apare ca o sancțiune determinată tocmai de lipsa de stăruință a păitilor în soluționarea litigiului, ea având un caracter mixt, atât de sancțiune cât și de desistare de ia judecată. În definirea perimării, rămânerea cauzei în nelucrare și culpa părții sunt două elemente esențiale, sancțiunea procedurală extinzându-și domeniul de acțiune și asupra căilor de atac. În speță, din culpa părților, cauza a rămas în nelucrare, de Ia 05 februarie 2014 - data suspendării cauzei - nemaifiind întocmit niciun act de procedură, fiind îndeplinite astfel condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Se constată așadar că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 248 și urm. C. proc. civ., recursul fiind perimat de drept, ca o consecință a lipsei de stăruință a părților în desfășurarea activității judiciare.

În raport de aceste considerente și având în vedere că a trecut mai mult de un an de ia data suspendării judecății pricinii, timp în care nici una dintre părțile implicate nu a solicitat continuarea judecății recursului și că în această perioadă nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte, în temeiul art. 248 coroborat cu art. 252 alin. (1) C. proc. civ., va constata perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamantul M.S.D. împotriva Deciziei civile nr. 200/A din 4 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 mai 2015.