ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2514/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 23 iunie 2010, reclamantul S.A. (născut V.V.) a solicitat obligarea Statului Român, prin M.F.P., la plata sumei de 800.000 euro, pentru prejudiciul suferit prin condamnarea penală de 4 ani închisoare, având ca obiect săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale. În motivare, reclamantul a arătat că a executat pedeapsa în cele mai dure închisori din țară, Jilava și Aiud, fiind supus regimului de exterminare practicat în închisorile regimului comunist, iar după eliberare, din cauza stigmatizării și a prigoanei la care era supus împreună cu familia, a părăsit țara și a cerut azil politic, la data de 27 mai 1986, devenind cetățean german, cetățenia română fiindu-i retrasă prin Decizia nr. 201 din 28 noiembrie 1987. Prin sentința civilă nr. 126 din 24 ianuarie 2011, Tribunalul Suceava a respins acțiunea precizată, ca fiind prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, urmare a pronunțării deciziei civile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, reclamantul, prin apărător, a înțeles să modifice temeiul de drept al acțiunii, invocând prevederile art. 998 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală a Statului Român, pentru fapta de condamnare și tratamentul la care a fost supus în închisoare.

Instanța de fond a mai reținut că dreptul la acțiune în justiție pentru atragerea răspunderii civile delictuale este supus termenului general de prescripție de 3 ani, reglementat de prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 167/1958, reclamantul a cunoscut de la data condamnării despre producerea faptei și a fost în măsură să solicite recuperarea prejudiciului, putând interveni această posibilitate în momentul căderii regimului comunist, situație față de care acțiunea este prescrisă. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul S.A., arătând că acțiunea a fost întemeiată, inițial, pe prevederile Legii nr. 221/2009, în vigoare la acea dată.

Ulterior, la data de 21 octombrie 2010, a fost pronunțată decizia civilă nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care fundamentul legal al cererii formulate a fost declarat neconstituțional, situație față de care reclamantul a fost nevoit să își modifice temeiul de drept al acțiunii, apelând la prevederile dreptului comun. Reclamantul a mai arătat că data de la care începe să curgă termenul de prescripție este 2 iunie 2009, data intrării în vigoare a legii speciale, moment față de care a formulat în termen acțiunea. Prin decizia civilă nr. 57 din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că, raportat la dispozițiile legale invocate prin precizarea de acțiune, respectiv, art. 998-999 C. civ., termenul de prescripție al dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită este termenul general, de 3 ani, prevăzut de art. 3 al Decretului nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, iar, în conformitate cu art. 8 din același act normativ, acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât prejudiciul, cât și pe cel ce răspunde de acesta. Față de aceste dispoziții legale, dreptul la acțiune în prezenta speță este prescris, reclamantul având posibilitatea să acționeze pentru recuperarea prejudiciului său, în ultimă instanță, odată cu căderea regimului comunist.

Instanța de apel a mai constatat că, argumentul invocat de reclamant, legat de faptul că termenul de prescripție al acțiunii începe să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, nu poate fi reținut, întrucât termenul de prescripție al acțiunii prezente, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. s-a împlinit cu mult înainte de data intrării în vigoare a legii speciale. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.A., arătând că, în mod greșit instanțele anterioare, raportat la manifestarea de voință a acestuia în sensul schimbării temeiului juridic al acțiunii, din dispozițiile Legii nr. 221/2009, în dispozițiile art. 998-999 C. civ., au constatat prescripția dreptului la acțiune.

În acest sens, arată că schimbarea de temei juridic a fost determinată de faptul că, deși la data introducerii acțiunii era în vigoare art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ulterior, acesta a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, lipsind de cadru legal pretențiile formulate, astfel încât reclamantul a fost nevoit să recurgă la dispozițiile dreptului comun privind răspunderea civilă delictuală. În mod greșit instanțele au constatat prescris dreptul la acțiune, întrucât, raportat la data apariției Legii nr. 221/2009, respectiv, 2 iunie 2009, termenul de prescripție începe să curgă de la această dată.

Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed: Promovând o acțiune privind plata unor despăgubiri bănești, reclamantul a procedat la valorificarea, în procedura judiciară, a unui drept subiectiv ce reprezintă un drept de creanță evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială îl supune termenului general de prescripție prevăzut de Decretul-lege nr. 167/1958. Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acțiunea dedusă judecății, dreptul la despăgubiri bănești fiind un drept cu conținut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 din același act normativ, „Termenul de prescripție este de 3 ani..". Pe de altă parte, conform art. 8 alin. (1) al aceluiași decret „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Cursul prescripției este suspendat, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, „..cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere". Cursul prescripției a fost suspendat pe toată perioada existenței regimului comunist dictatorial, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, interval de timp în care, din motive obiective și independente de voința sa, asimilabile forței majore, reclamantul nu ar fi putut promova o acțiune în justiție pentru a obține repararea prejudiciului moral cauzat prin condamnarea penală cu caracter politic.

Momentul căderii regimului comunist a marcat reluarea cursului prescripției, termenul de prescripție începând să curgă din anul 2000 și împlinindu-se în anul 2003. Acțiunea reclamantului a fost introdusă la 23 iunie 2010, cu mult peste împlinirea termenului de prescripție anterior arătat, astfel încât în cauză în mod corect s-a constatat prescris dreptul material la acțiune, data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 neavând nicio relevanță în acest sens, întrucât nu acest act normativ marchează momentul de la care reclamantul a avut cunoștință de faptul prejudiciabil și de persoana răspunzătoare. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.A. împotriva deciziei nr. 57 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2012.