ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 255/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 255/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3067 din 29 noiembrie

2012 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 2338/108/2012, s-a admis în parte

acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanții

D.L.C.

și D.S.P. în contradictoriu cu pârâta D.L.C. și D.S.P., a fost obligată pârâta să

plătească reclamanților suma de 2.150 RON cu titlu de pretenții la care pârâta a

achiesat, s-a respins restul pretențiilor reclamanților și au fost obligați reclamanții

să plătească suma de 7.000 RON cheltuieli de judecată parțiale.

Pentru a pronunța această

soluție, din probele administrate în cauză Tribunalul a reținut următoarele aspecte.

În primul rând, a constatat

că prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare-euro din 12

decembrie 2007, banca pârâtă a acordat firmei SC A.C. SRL Arad reprezentată prin

reclamantul D.S.P. în calitate de administrator un împrumut de 247.500 euro pentru

un proiect de investiții imobiliare, ce urma să fie rambursat în rate lunare până

la 11 octombrie 2014, conform graficului de rambursare.

La art. VI trecerea la

restanță în cazul nerambursării la scadență a creditului sau ratelor de credit,

precum și în cazul neachitării dobânzilor, din ziua următoare scadenței banca rezervându-și

dreptul de a proceda la recuperarea creanței pe calea executării silite;

La art. VII „Garanții”

constituirea unei ipoteci de rang I în favoarea Băncii asupra terenului intravilan

pe care urma să se realizeze investiția, a unei ipoteci de rang II în favoarea Băncii

asupra unor terenuri proprietatea unei societăți comerciale terțe, încheierea a

5 contracte de fidejusiune cu 5 persoane fizice (una dintre ele fiind reclamantul),

a unui contract de fidejusiune cu o societate comercială terță și a unui contract

de gaj asupra conturilor curente în RON și valută ale societății comerciale împrumutate,

SC A.C. SRL.

De asemenea, prima instanță

a mai constatat că la acest articol contractual se mai prevede că garanțiile sunt

indivizibile până la achitarea integrală a tuturor datoriilor împrumutatului și

că banca va putea să ceară în orice moment împrumutatului constituirea de garanții

suplimentare sau asigurarea altor modalități de garantare a obligațiilor sale.

S-a mai reținut că la

art. XIV „Alte Clauze” se arată că toate obligațiile de plată, inclusiv cheltuielile

de judecată, executare și urmărire sunt în sarcina împrumutatului și a garanților

care se obligă solidar, renunțând la beneficiul diviziunii și al discuțiunii pentru

întreaga creanță [lit. i)], că produce efecte juridice până la plata integrală a

creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, indiferent de modalitatea în care

se face plata, inclusiv pe cale de executare silită ori reorganizare și lichidare

judiciară [lit. k)].

În ce privește starea

de fapt și derularea raporturilor contractuale dintre părți, precum și istoricul

litigiilor care a generat introducerea cererii de chemare în judecată din prezentul

dosar, tribunalul a reținut că prin adresa din 14 octombrie 2009 (Dosar nr. 2203/55/

2010) banca pârâtă a comunicat societății debitoare, în atenția reclamantului și

a celuilalt administrator, că la acea dată sunt înregistrate la creditul contractat

dobânzi restante de 6.667,54 euro și rate restante de 17.115,83 euro (167 zile întârziere)

și că în situația neasigurării disponibilităților necesare pentru plata acestor

sume restante, potrivit prevederilor contractuale se va trece la executarea silită.

În al doilea rând, prima

instanță a analizat contractul de fidejusiune din 15 octombrie 2007, prin care reclamantul

D.S.P. s-a obligat să garanteze în favoarea pârâtei Banca S.I.R. SA Arad, Sucursala

Arad executarea obligației de rambursare/achitare a creditului, în sumă de 247.500

euro, precum și a dobânzilor, comisioanelor și tuturor spezelor aferente, datorate

de debitorul SC A.C. SRL Arad în baza contractului de credit din 12 octombrie 2007

și a actelor adiționale aferente. Tribunalul a reținut că în cuprinsul contractului

de fidejusiune este înscrisă obligația fidejusorului de a achita Băncii contravaloarea

ratelor, dobânzilor și comisioanelor aferente datorate de debitorul împrumutat în

cazul în care acesta nu își onorează obligațiile de plată asumate prin contactul

de credit din 12 octombrie 2007 și actele adiționale la acesta. S-a mai constatat

că, în scopul executării obligațiilor fidejusorului (prezente sau viitoare) rezultate

din contract, se prevede că banca poate, în orice moment să utilizeze orice conturi

ale acestuia, indiferent de natura acestora, în vederea compensării oricăror creanțe

față de fidejusori, fidejusorul obligându-se în mod expres prin acest contract în

solidar cu debitorul și renunțând la beneficiul de discuțiune și diviziune prevăzut

prin art. 1662 C. civ.

Tot cu privire la starea

de fapt, apreciată a fi relevantă în cauză, tribunalul a constatat că prin încheierea

nr. 3204 din 9 noiembrie 2009, dată în Dosar nr. 3585/108/2009 al Tribunalului Arad,

secția comercială a fost admisă cererea formulată de debitorul SC A.C. SRL Arad

și s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitorului,

fiind numit administrator judiciar C.L. și fixat termenul limită pentru depunerea

creanțelor la 13 ianuarie 2010, termenul limită pentru verificarea creanțelor, întocmirea,

afișarea și comunicarea tabelului preliminar al creanțelor la 10 februarie 2010.

De asemenea, s-a constatat

că prin sentința comercială nr. 1622 din 16 iunie 2010 pronunțată în Dosar nr. 3585/108/2009

al Tribunalului Arad, secția comercială a fost admis planul de reorganizare a debitorului

SC A.C. SRL Arad, din conținutul căruia prima instanță a reținut că reclamantul

este asociat al societății comerciale debitoare împreună cu alte persoane fizice

și că reorganizarea societății nu poate avea loc fără o reorganizare a creditelor

bancare, a costurilor aferente și că în condițiile actuale societatea nu are capacitatea

de a plăti rate lunare, întocmite conform unui grafic ce nu a ținut cont nici de

recesiunea economică, nici de perioada de implementare după finalizarea investiției.

Cu privire la fondul pretențiilor

deduse judecății, instanța de fond a mai reținut că reclamantul și soția sa, reclamanta

D.L.C. au solicitat obligarea pârâtei Banca S.I.R. SA, Sucursala Arad, în temeiul

răspunderii civile delictuale, la despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul

ce le-a fost produs prin modul în care pârâta a acționat împotriva lor prevalându-se

de contractul de fidejusiune și cel de împrumut la care s-a făcut referire mai sus,

în esență fiind invocat abuzul de drept procesual în acțiunile judiciare și măsurile

de executare silită întreprinse de bancă după intrarea societății comerciale debitoare

SC A.C. SRL Arad în procedura insolvenței, expuse de Tribunal în continuare.

Cu privire la faptele

indicate de reclamanți, instanța de fond a constatat la data de 16 noiembrie 2009

banca pârâtă a formulat cerere de executare silită a contractului de credit și a

contractului de fidejusiune din 15 octombrie 2007, formându-se dosarul execuțional

din 2009 al executorului bancar B.C.O., ulterior fiind încuviințată executarea silită

asupra bunurilor mobile și imobile ale reclamantului, în baza contractului de fidejusiune,

la cererea executorului bancar, depozitarul central confirmând înregistrarea la

2 februarie 2010 a popririi unui număr de 50.300 acțiuni SIF, deținute de reclamant.

S-a mai reținut că reclamanții

au formulat, la data de 11 februarie 2010, respectiv 18 februarie 2010, câte o contestație

la executare ambele înregistrate la Judecătoria Arad, aceasta din urmă primind o

soluționare prin sentința civilă nr. 3056 din 29 martie 2010 prin care a fost admisă

contestația la executare formulată de reclamantă și anulată de încuviințare a executării

silite asupra bunurilor mobile și imobile ale soțului contestatoarei, precum și

toate actele de executare efectuate de către executorul bancar B.C.O. în dosarul

de executare, respectiv executarea însăși, precum și somația din 4 septembrie 2009,

reținându-se în motivare că cele 50.300 acțiuni SIF sunt bunuri comune ale soților

D. și nu pot fi urmărite de creditorul personal al unuia dintre soți, decât în măsura

în care ar deveni bunuri proprii ale acestuia în urma unui partaj judiciar.

În continuare, prima instanță

a constatat că prin încheierea nr. 1533 din 26 aprilie 2010, dată în Dosar nr. 6129/55/2010,

Judecătoria Arad a admis noua cerere formulată de executorul bancar B.C.O. și a

încuviințat executarea silită a titlului executor constând în contract de credit

din 12 octombrie 2007, contract de fidejusiune din 15 octombrie 2007, privind pe

creditoarea Banca S.I.R. SA Arad și pe debitorul D.S.P., prin încheierile de C.F.

nr. X1 din 27 aprilie 2010 și nr. X2 din 26 aprilie 2010 ale O.C.P.I. Arad, la cererea

băncii, dispunându-se notarea contractului de fidejusiune sus-menționat în cărțile

funciare în care erau înscrise două imobile aflate în coproprietatea reclamanților.

Prima instanță a reținut

de asemenea că ulterior, prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Arad sub

nr. 13803/55/2010 în data de 13 septembrie 2010 pârâta bancă a chemat în judecată

pe reclamanți, solicitând partajul bunurilor comune ale soților D., dosar finalizat

prin sentința civilă nr. 12948 din 15 decembrie 2011 prin care Judecătoria Arad

a respins acțiunea de partaj formulată de bancă împotriva reclamanților, cu motivarea

că nu există pornită executarea silită față de reclamant, câtă vreme încuviințarea

de executare silită existentă anterior la data înregistrării acțiunii fiind anulată,

prin aceeași hotărâre fiind respinsă și cererea reclamanților de sancționare a băncii

pentru introducerea cu rea credință a acțiunii, reținând că la data înregistrării

acțiunii de partaj exista pornită executarea silită împotriva reclamantului D.S.P.,

aceasta fiind anulată în mod irevocabil doar la data de 29 septembrie 2011.

S-a mai constatat că ulterior,

prin decizia civilă nr. 290/R/14 octombrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 2661/55/2010

al Tribunalului Arad, secția comercială, a fost respins recursul formulat de banca

pârâtă împotriva sentinței civile nr. 3056 din 29 martie 2010 a Judecătoriei Arad,

tribunalul adăugând la motivarea primei instanțe și împrejurarea că fidejusorul

a garantat doar cu conturile sale, nu și cu alte bunuri, urmărirea silită fiind

nelegală și din acest motiv. Având în vedere această soluție irevocabilă, prin sentința

civilă nr. 10893 din 6 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 2203/55/2010 al

Judecătoriei Arad s-a admis contestația la executare formulată și precizată de reclamantul

D.S.P. și s-a stabilit că banca, în executarea contractului de fidejusiune poate

urmări doar sumele existente în conturile reclamantului.

Prima instanță a mai reținut

și faptul că prin decizia comercială nr. 146/R din 7 aprilie 2011 pronunțată în

Dosar nr. 2203/55/2010 de Tribunalul Arad, secția comercială, s-a admis pe motive

de procedură recursul declarat de bancă împotriva sentinței civile nr. 10893

din 6 decembrie 2010 a Judecătoriei Arad, care a fost casată, iar cauza trimisă

spre rejudecare la aceeași instanță, rejudecare finalizată prin sentința civilă

nr. 7348 din 29 iunie 2011 pronunțată în Dosar nr. 2203/55/2010 al Judecătoriei

Arad, prin care s-a respins contestația la executare formulată de reclamant, ca

rămasă fără obiect cu motivarea că formele de executare silită au fost anulate definitiv

și irevocabil prin sentința civilă nr. 3056/2010 al Judecătoriei Arad.

De asemenea, s-a constatat

că prin decizia comercială nr. 370/R/29 septembrie 2011 pronunțată în Dosar nr.

2203/55/2010* al Tribunalului Arad a fost admis recursul declarat de reclamant împotriva

sentinței civile nr. 7348 din 29 iunie 2011 care a fost modificată, în sensul că

au fost anulate actele de executare ale executorului bancar B.C.O. în dosarul execuțional

pentru suma de 229.876,34 euro și încheierea de încuviințare a executării silite

din data de 9 decembrie 2009 pronunțată în Dosar nr. 16621/55/2009 al Judecătoriei

Arad, în considerentele deciziei se statuându-se în esență că, datorită demarării

procedurii reorganizării judiciare, nu este exigibilă obligația principală și deci

nu pot fi urmărite nici garanțiile oferite, astfel că executarea contractului de

fidejusiune este prematură și nelegală.

Analizând în continuare

istoricul litigiilor dintre părți, prima instanță a constatat că prin sentința civilă

nr. 9797 din 9 noiembrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 8482/55/2010 al Judecătoriei

Arad s-a admis plângerea formulată de reclamanți împotriva încheierii nr. X1/2010

a O.C.P.I. Arad, care a fost anulată și s-a dispus radierea din C.F. nr. X3 Arad

a contractului de fidejusiune din 15 octombrie 2007. Recursul declarat de bancă

împotriva acestei decizii a fost de asemenea respins, prin decizia civilă nr.

645 din 9 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, care a arătat că instanța de apel

a interpretat corect clauzele contractului de fidejusiune.

Totodată s-a mai constatat

că prin sentința civilă nr. 11089 din 8 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul

nr. 8489/55/2010 al Judecătoriei Arad s-a admis plângerea formulată de reclamanți

împotriva încheierii nr. X2/2010 a O.C.P.I. Arad care a fost anulată și s-a dispus

radierea din C.F. nr. X4 Arad a contractului de fidejusiune din 15 octombrie 2007,

soluție menținută prin decizia civilă nr. 88 din 1 martie 2011 a Tribunalului Arad

și prin decizia civilă nr. 898 din 14 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

ulterior acestor hotărâri judecătorești reclamanții procedând la radierea din C.F.

a notărilor privind acțiunea de partaj și contractul de fidejusiune, plătind onorariu

avocațial și taxe de radiere.

S-a mai apreciat relevantă

și împrejurarea că la data de 25 septembrie 2005, urmare adresei din 20 septembrie

2012 emisă de SIF B.-C., pârâta bancă răspunde acesteia că nu a identificat existența

vreunui conflict de interese între SIF B.-C. SA Arad și Banca S.I.R. S.A, fiind

însă adevărat că între unul dintre angajații instituției, respectiv între doamna

D.L.C. și Bancă există o situație contencioasă indirectă izvorâtă din cauza neîndeplinirii

obligațiilor contractuale asumate de soțul acesteia.

Cu privire la fondul pretențiilor

deduse judecății de către reclamant, tribunalul a apreciat că acțiunea acestora,

astfel cum a fost precizată este fondată doar în parte, și anume doar în privința

cererilor la care pârâta a achiesat, celorlalte pretenții fiind nefondate.

Cu titlul de considerații

generale, tribunalul a remarcat în primul rând că liberul acces la justiție este

garantat de art. 21 din Constituție, care precizează că nicio lege nu poate îngrădi

exercitarea acestui drept, făcând trimitere și la dispozițiile art. 371

1

și urm. C. proc. civ. care consacră dreptul creditorului de a obține îndeplinirea

titlului executoriu pe care îl posedă, inclusiv prin recurgerea la forța de constrângere

a statului.

Pe de altă parte, tribunalul

a invocat și principiul consacrat de art. 723 C. proc. civ., conform căruia drepturile

procesuale trebuie exercitate cu bună credință și potrivit scopului recunoscut de

lege, oricine ar folosi aceste drepturi abuziv urmând a răspunde pentru pagubele

pricinuite.

Reținând că reclamanții

au precizat în mod expres că înțeleg să se prevaleze este cea de la art. 1353 din

noul C. civ., care arată că cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul

drepturilor sale nu este obligat să îl repare cu excepția cazului în care dreptul

este exercitat abuziv, dar că atât C. civ. anterior cât și noul C. civ. prevăd în

mod expres [la art. 1899 alin. (2), respectiv la art. 14 alin. (2)] că buna-credință

se prezumă, dar poate fi înlăturată prin proba-contrară, instanța de fond a apreciat

că nu se poate reține în sarcina băncii pârâte o exercitare abuzivă, cu rea credință,

a drepturilor procesuale.

În susținerea acestei

concluzii pe care instanța de fond a extras-o din analiza materialului probator

și a dispozițiilor legale incidente în cauză, prima instanță a statuat că banca

pârâtă s-a găsit în raporturi contractuale cu reclamantul, acesta din urmă garantând

în calitate de fidejusor restituirea unui credit acordat de banca pârâtă societății

comerciale la care reclamantul este asociat și administrator.

Tribunalul a apreciat

relevante câteva împrejurări de fapt necontestate de către părți, respectiv că:

Restituirea creditului

pe parcursul derulării contractului nu s-a mai realizat în modalitatea stabilită

de comun acord de părți, firma debitoare înregistrând restanțe la plata ratelor

și intrând în procedura reorganizării judiciare.

Atât conținutul prevederilor

contractelor intervenite, cât și caracterul de titlu executoriu al acestor contracte

bancare nu sunt contestate de părți.

În raport de aceste împrejurări,

a statuat că dreptul băncii pârâte de a acționa pe cale judiciară pentru protejarea

drepturilor și intereselor sale împotriva reclamantului este rezonabil justificat

de acele clauze contractuale descrise în partea introductivă a considerentelor sentinței

și care: impuneau acordul băncii pentru modificări ale firmei debitoare cu implicații

asupra contractului de împrumut; dădeau dreptul băncii să treacă la executare silită

în cazul nerambursării creditului la scadență; declarau exigibil anticipat creditul

acordat unei firme față de care se declanșează procedura de reorganizare judiciară

ori care înregistrează nivele ale situației economico-financiare sub cele avute

în vedere la aprobarea creditului; instituiau obligația fidejusorului de a achita

obligațiile neachitate de debitorul principal;consacrau renunțarea fidejusorului

la beneficiul de discuțiune și diviziune și indivizibilitatea garanțiilor.

În al doilea rând, în

raport de cererea de partaj introdusă de către banca-pârâtă, prima instanță a statuat

că dispozițiile art. 33 alin. (2) din fostul C. fam. [art. 353 alin. (2) C.

civ.] și dispozițiile art. 400

1

C. proc. civ. consacră dreptul creditorului

de a acționa în justiție și pe soțul debitorului său personal, în scopul partajării

bunurilor comune, pentru a putea fi urmărite în final doar bunurile soțului debitor.

În al treilea rând, instanța

de fond a făcut trimitere la dispozițiile art. 26 alin. (4) lit. c) din Legea

nr. 7/1996 (în forma anterioară intrării în vigoare a noului C. civ.), conform cărora

în cartea funciară se pot face înscrieri de 3 feluri, dintre care notarea are ca

obiect înscrierea drepturilor personale, a actelor și faptelor juridice referitoare

la starea și capacitatea persoanelor, acțiunilor și căilor de atac în justiție,

precum și a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea

funciară, aplicarea și interpretarea acestor dispoziții și relevarea condițiilor

legale ale notării unui „drept personal” de genul celui dobândit printr-un contract

de fidejusiune rămânând în sarcina instanței.

În plus, tribunalul a

mai apreciat că modul concret al băncii de a acționa nu intră în contradicție nici

cu hotărârile judecătorești care au intervenit între părți.

În legătură cu ultimul

aspect de fapt invocat de reclamanți, tribunalul a apreciat că nu există nici o

faptă ilicită în răspunsul pe care banca pârâta îl comunică SIF B.-C. SA Arad la

25 septembrie 2012 trecând de la analiza caracterului ilicit al faptelor imputate

pârâtei la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, tribunalul a apreciat

că nici acestea nu sunt întrunite.

În privința pierderii

de către reclamantă a locului în consiliul de administrație al Băncii B.P. SA, din

probele administrate tribunalul a reținut că mandatul respectiv a încetat prin ajungerea

lui la termen, după cum a arătat chiar aceasta la interogatoriu, iar nu ca sancțiune.

Împrejurarea că reclamanta a fost nevoită să se abțină de la dezbateri în cadrul

consiliului de administrație al Depozitarului Central cu ocazia discutării cererii

de poprire a acțiunilor înregistrate pe numele soțului său a fost apreciată de către

tribunal a reprezenta în fapt respectarea unei obligații legale de rezervă, fiind

vorba de fapt de acțiunile ce reprezentau bun-comun al soților, neputându-se vorbi

despre punerea reclamantei în inferioritate față de colegii săi.

În concluzie, instanța

de fond a concluzionat că acțiunea reclamanților este fondată doar în parte, anume

cu privire la taxele și onorariile ocazionate de radierea notărilor din cartea

funciară și a cheltuielilor de judecată ce nu au fost pretinse în procesele anterioare

pe care le-au câștigat, cheltuieli datorate de pârâtă ca expresie a culpei sale

procesuale și pe care de altfel aceasta din urmă a fost de acord să le achite, atât

cu ocazia producerii concilierii directe, cât și potrivit întâmpinării formulate.

Față de această împrejurare,

instanța a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanți și

a obligat pârâta să le plătească acestora suma de 2.150 RON, cu titlu de pretenții

la care aceasta din urmă a achiesat, respingând restul pretențiilor reclamanților.

În privința acestei sume

tribunalul a precizat că nu a acordat reclamanților dobânzile la sumele reprezentând

onorarii avocațiale, calculate de la momentul achitării acestor onorarii, deoarece

creanța cu acest titlu se naște doar în momentul în care se pronunță hotărârea judecătorească,

iar pe de altă parte această creanță își păstrează caracterul de sancțiune procesuală

în sine, nefiind cumulabilă cu o altă penalitate de genul dobânzii, potrivit O.G.

nr. 13/2011.

Cu privire la suma de

4.165 RON pretinsă de reclamanți, instanța de fond a apreciat că aceasta nu poate

fi acordată, intrând sub puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești anterioare

în Dosarul nr. 2203/55/2010.

De asemenea, instanța

de fond a apreciat că nu se pot acorda reclamanților onorariul de succes în sumă

de 12.495 RON, în acord cu practica instanței supreme reținând că o asemenea cheltuială

are un caracter voluntar și voluptoriu, reprezentând o recompensă suplimentară a

muncii avocatului, neavând un caracter necesar.

Având în vedere dispozițiile

art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. și faptul că pârâta a achiesat chiar

cu ocazia concilierii prealabile la pretențiile reclamanților ce au fost confirmate

de instanță, tribunalul a apreciat că aceștia reprezintă partea „căzută în pretenții”

și ca atare sunt datori să achite părții adverse cheltuielile de judecată provocate

în mod nejustificat. Instanța de fond a obligat pe reclamanți, în consecință, să

plătească pârâtei suma de 7.000 RON cheltuieli de judecată parțiale, apreciind că

acordarea integrală a onorariului avocațial de 13.838,09 RON, ar reprezenta, în

raport cu valoarea pricinii și munca concretă îndeplinită de avocat, recunoașterea

pe cale judiciară a posibilității de exercitare a dreptului la apărare peste limitele

normale ale exercițiului acestui drept.

Pârâta intimată a formulat

cerere de aderare la apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței

apelate, în sensul obligării reclamanților-apelanți la plata sumei de 13.838,09

RON reprezentând onorariu avocațial, menținând în rest sentința apelată.

Prin decizia civilă

nr. 60/A din 25 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a

respins ca nefondat atât apelul principal declarat de apelanții

D.L.C. și D.S.P., cât și aderarea la apel declarată de intimata

Banca S.I.R. SA, Sucursala Arad, împotriva sentinței civile nr. 3067 din 29

noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 2338/108/2012, având

ca obiect despăgubiri materiale și morale.

Analizând sentința primei

instanțe din perspectiva criticilor formulate prin motivele cuprinse în cele două

apeluri declarate, în cadrul limitelor devolutive ale apelului fixate de art. 295

C. proc. civ., Curtea a apreciat că ambele apeluri sunt nefondate, urmând a fi respinse

ca atare, hotărârea pronunțată de tribunal în primă instanță fiind legală și temeinică

precum și judicios și argumentat motivată.

Litigiul de față nu comportă

o analiză a probatoriului pentru determinarea stării de fapt din speță, deoarece

faptele invocate de către reclamanții-apelanți nu sunt contestate de către pârâta-intimată.

Curtea constată că întreaga contradictorialitate din speța de față este legată de

modul de interpretare a consecințelor juridice pe care le-a cauzat faptele petrecute

anterior demarării prezentului litigiu.

Analizând punctual criticile

formulate de către reclamanții-apelanți, Curtea a constatat că niciuna din aceste

critici nu poate conduce la o concluzie care să certifice caracterului nelegal ori

netemeinic al hotărârii atacate.

În ce privește prima critică

a reclamanților-apelanți, aceasta este legată de modul în care prima instanță a

analizat caracterul abuziv și prin urmare ilicit al acțiunilor judiciare ale pârâtei

de recuperare de la reclamantul-fideiusor a datoriei contractată de societatea comercială

în numele căreia a negociat și a contractat cu banca.

Aprecierea apelanților-reclamanți

privind greșita analizare de către instanța de fond a caracterului ilicit al faptelor

imputate pârâtei, este străină de principiile dreptului civil. Atât în reglementarea

C. civ. anterior, ale cărui dispoziții sunt incidente în speța de față, cât și în

C. civ. de la 2009, răspunderea civilă delictuală, invocată de către reclamanți

ca temei al pretențiilor principale formulate, presupune întrunirea unor condiții

de antrenare, între care existența unei fapte ilicite, care să constituie premisa

și totodată cauza prejudiciului reclamant în condițiile în care răspunderea civilă

este o răspundere patrimonială a cărei menire și funcție este tocmai repararea prejudiciului

suferit de un subiect de drept prin fapta ilicită a altuia.

Or, nici prevederile

art. 998-art. 999 C. civ. și nici alte dispoziții legale speciale ce reglementează

răspunderea civilă delictuală, nu consacră prezumția caracterului ilicit al unei

fapte cauzatoare de prejudicii, ceea ce înseamnă că acest caracter ilicit al faptei

imputate trebuie dovedită iar instanța este ținută să motiveze în cuprinsul considerentelor

hotărârii împrejurările din care a dedus acest caracter ilicit.

Faptele care se impută

pârâtei-intimate sunt în primul rând cele legate de îndrăzneala acesteia de a se

adresa instanței de judecată pentru recuperarea de la garantul fideiusor a creditului

acordat societății comerciale în numele, beneficiul și reprezentarea căreia acesta

a contractat cu banca-pârâtă.

Or, așa cum în mod corect

a subliniat instanța de fond, ceea ce reclamanții impută pârâtei este tocmai exercitarea

unui drept recunoscut atât constituțional [art. 21 alin. (1) și alin. (2)], cât

și prin alte legi organice și ordinare din dreptul românesc [de exemplu art. 6

alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 304/2004], dar chiar și de art. 6 alin.

(1) din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului.

Or, atâta vreme cât un

drept reprezintă o facultate a subiectului, o prerogativă a cărei exercitare este

lăsată de lege la libera sa apreciere, este de natura evidenței juridice că exercitarea

unui drept nu poate constitui prin ea însăși o faptă ilicită, decât în măsura în

care se poate dovedi că dreptul nu a fost exercitat în scopul pentru care este recunoscut

de lege, ci în mod abuziv, cu intenția de a cauza un prejudiciu altuia, ori sub

forma unei fraude la lege. O asemenea interpretare decurge în mod firesc atât din

conținutul art. 57 din Constituție cât și din prevederile art. 723 alin. (2) C.

proc. civ. anterior, avute în vedere de către prima instanță.

Fără a relua expunerea

cronologică a tuturor cererilor în justiție promovate de către pârâtă, expuse atât

de prima instanță, cât și de către apelanți în motivele de apel, Curtea observă

un aspect determinant în ecuația acestei spețe și relevant în a stabili în ce măsură

exercitarea dreptului de acces la instanță de către pârâta-bancă a fost realizată

în vederea protejării unui drept subiectiv civil, ori dimpotrivă, în lipsa oricărui

drept subiectiv și exclusiv în scopul producerii unui prejudiciu de orice natură

reclamanților.

Acest aspect esențial

este legat de motivul care a impulsionat și determinat totodată banca să acționeze,

respectiv recuperarea unei creanțe în cuantum de 275.000 de euro, acordată societății

comerciale în numele, beneficiul și reprezentarea căreia reclamantul a contractat

cu banca și pentru restituirea căruia a garantat în calitate de fideiusor.

Cât privește împrejurarea

invocată de către reclamanți că demersurile judiciare imputate au fost săvârșite

după consacrarea pe cale jurisprudențială a unei stări de drept, respectiv aceea

că fideiusorul ar fi garantat numai cu conturile bancare, Curtea a constatat următoarele:

În cadrul unuia dintre

primele litigii judiciare dintre părți, cel finalizat prin decizia civilă nr. 290/R/14

octombrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 2661/55/2010 al Tribunalului Arad, fără ca

primă instanță (instanța de executare a care a anulat executarea silită) să statueze

asupra întinderii obligației fideiusorului și a bunurilor cu care acesta garantează,

în considerentele deciziei pronunțată în recurs, Tribunalul Arad a consemnat că:

„recurenta a solicitat începerea executării silite împotriva fideiusorului D.S.P.,

care a garantat doar cu conturile sale, nu și cu alte bunuri, iar instanța de executare

a încuviințat executarea silită cu ignorarea dispozițiilor legale mai sus enunțate

și cu ignorarea dispozițiilor contractuale, dând o soluție nelegală, astfel că în

mod temeinic și legal prima instanță a anulat încheierea de încuviințare a executării

silite”.

Această motivare a instanței

de recurs, expusă mai sus, excede limitelor devolutive ale recursului și aspectelor

analizate de către prima instanță din acel litigiu (Judecătoria Arad) care nu s-a

referit niciun moment la nelegalitatea executării silite pe considerentul depășirii

de către creditor a limitelor răspunderii contractuale și urmăririi unor bunuri

cu care fideiusorul nu a garantat. Dimpotrivă, fără a se referi la acest aspect,

prima instanță a statuat asupra nelegalității primei executări silite, exclusiv

pe considerentul urmăririi de către bancă a bunurilor comune ale soților, deși datoria

contractată în calitate de fideiusor de către reclamant era una personală.

Prima instanță din prezenta

cauză, în respectarea autorității de lucru judecat dobândită de hotărârea menționată

(decizia nr. 290/2010 a Tribunalului Arad), nu și-a permis a analiza corectitudinea

interpretării date clauzei contractuale. Totuși, prima instanță a observat aceeași

împrejurare: că întinderea obligației fideiusorului nu a făcut obiectul motivării

instanței de executare, ci a reprezentat exclusiv o frază adăugată de către instanța

de recurs.

Toate aceste aspecte,

din care rezultă faptul că s-ar fi statuat asupra întinderii obligației fideiusorului,

nu au fost relevate jurisprudențial de o manieră atât de clară și fermă încât să

conducă la concluzia că toate demersurile ulterioare au fost exercitate cu rea-credință.

Este suficient de amintit că problematica întinderii obligației fideiusorului nici

măcar nu a făcut obiect al recursului declarat în acea cauză de către bancă, urmare

a anulării formelor de executare silită de către instanța de executare pentru alte

considerente însă decât depășirea limitelor garanției.

În raport de aceste considerente,

Curtea va confirma concluzia tribunalului conform căreia, date fiind circumstanțele

derulării litigiilor dintre părți și ținând cont de premisa litigiilor, respectiv

a faptului că pârâta-bancă era creditorul reclamantului-fideiusor pentru suma de

247.000 de euro, nu se poate concluziona că pârâta a exercitat dreptul de acces

la instanță, prin demersurile judiciare realizate la instanța de executare ori de

publicitate a acestora la biroul de cadastru, în mod abuziv, adică în scopul prejudicierii

reclamanților, pentru ca astfel de fapte să poată primi calificarea de abuz de drept

procesual și să poată fi încadrate în categoria faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii,

care să antreneze răspunderea civilă delictuală.

Cât privește celelalte

fapte ale pârâtei, incriminate de către reclamanți ca fiind ilicite, invitația la

conciliere prealabilă prin care banca a pretins din nou suma de 232.376,97 euro

și 108.726,03 RON, respectiv înscrisul apreciat defăimător Ia adresa apelanților

și adresat președintelui-director general al SIF B.-C., Curtea apreciază că pentru

aceleași considerente expuse mai sus, caracterul ilicit al unor asemenea acțiuni

nu poate fi sub nicio formă reținut, câtă vreme ele nu urmăreau prejudicierea reclamanților,

ci recuperarea de către bancă a unui credit de care reclamantul s-a folosit în calitatea

sa de reprezentant al societății în numele căreia a contractat și a cărui recuperare

devenise între timp o eventualitate puțin probabilă, ca urmare a intrării societății

debitoare în procedura de reorganizare reglementată de Legea nr. 85/2006 și a încetării

oricăror plăți din ratele stabilite contractual.

În ceea ce privește prejudiciul

solicitat a fi reparat ca urmare a săvârșirii acestor fapte pretins ilicite, în

sumă de 247.000 de euro, cu titlu de daune morale reprezentând suferința pricinuită

de hărțuirea procesuală la care au fost supuși, Curtea constată că analiza acestui

prejudiciu se justifică exclusiv din considerente de ordin procesual, pentru a răspunde

tuturor criticilor formulate de către reclamanți, deoarece în condițiile constatării

lipsei oricărui caracter ilicit al faptelor imputate pârâtei, analiza unui pretins

prejudiciu apare a fi oarecum superfluă.

În ce privește critica

apelanților referitoare la modul de soluționa a capătului de cerere privind diferența

de valoare a acțiunilor deținute de apelanți la SIF B.-C. SA, Curtea constată că

în mod just tribunalul a concluzionat că acest prejudiciu nu poate fi reparat. Pentru

a putea fi reparat, un prejudiciu trebuie să fie existe ori să se producă în mod

neîndoielnic în viitor, adică să fie cert. Prejudiciul invocat de către apelanți

este un prejudiciu eventual și condițional, decurgând dintr-o speculație a acestora

legată de eventualitatea obținerii unui câștig, dacă în perioada de sechestrare

a acțiunilor aceștia s-ar fi hotărât să le valorifice la bursă. Curtea constată

că, în raport de circumstanțele concretele ale speței, expuse mai sus, nici cerința

existenței unei fapte ilicite nu este întrunită pentru antrenarea răspunderii civile

delictuale.

Câtă vreme aceste pretenții

materiale în sumă de 51.859 RON sunt în mod vădit nefondate în lipsa caracterului

cert al prejudiciului invocat, pe cale de consecință, nici accesoriile solicitate

cu titlu de dobândă, în cuantum de 6.631,56 RON nu sunt justificate, apelul fiind

nefondat și în ce privește modul de soluționare a acestui capăt de cerere.

În ce privește suma de

4.165 RON solicitată la petitul cinci din acțiunea introductivă, reprezentând onorariul

plătit pentru contestația la executare care a făcut obiectul Dosarului nr. 2203/55/2010,

acordat prin sentința nr. 10.893 din 6 decembrie 2010, Curtea constată că autoritatea

de lucru judecat a fost mod corect reținută de către prima instanță. Analiza criticilor

apelanților nu poate conduce decât la concluzia că aceștia sunt în eroare în ce

privește condițiile existenței autorității de lucru judecat, susținând în mod eronat

cauza diferită a cererii din prezenta acțiune în raport de cauza care a fundamentat

cererea anterioară. Contrar aprecierilor apelanților, Curtea constată că temeiul

de drept substanțial al solicitării cheltuielilor de judecată îl reprezintă întotdeauna

dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, sau, după

caz contractuală, prevederile art. 274 C. proc. civ. reprezentând exclusiv temeiul

procesual care îngăduia părților să solicite aceste cheltuieli în chiar procesul

care le-a provocat.

Analizând autoritatea

de lucru judecat reținută de prima instanță, Curtea constată că prin sentința civilă

nr. 10893 din 6 decembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 2203/55/2010,

instanța de executare a admis contestația la executare formulată de apelantul D.S.P.

și a obligat pârâta intimată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.165

RON.

Ulterior, urmare a recursului

declarat de bancă, Tribunalul Arad prin decizia civilă nr. 146/R din 7 aprilie 2011,

a admis recursul formulat și a casat sentința judecătoriei, trimițând cauza spre

rejudecare. Câtă vreme sentința a fost casată în integralitatea ei, dispoziția de

obligare la cheltuieli de judecată a băncii către reclamant a rămas inoperantă,

fiind desființată prin efectul casări, asupra cheltuielilor de judecată urmând a

se pronunța din nou instanța de rejudecare.

În urma rejudecării de

către prima instanță a cauzei, litigiul a ajuns din nou în fața instanței de recurs

care, prin decizia comercială nr. 370/R din 29 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul

Arad în Dosarul nr. 2203/55/2010*, a tranșat definitiv și irevocabil problema tuturor

cheltuielilor de judecată avansate de părți în acel dosar, în ambele faze ale procesului,

dispunând obligarea băncii la plata sumei de 11.906 RON. Această sumă a fost achitată

de către bancă, împrejurare necontestată de către reclamanții-apelanți, astfel că

problematica cheltuielilor de judecată cuvenite părților în urma acelui proces a

fost definitiv și cu putere de lucru judecat tranșată și nu mai poate fi repusă

în discuție în prezentul litigiu.

Nu este fondată nici critica

referitoare la neacordarea onorariului de succes în cuantum de 12.495 RON, plătit

de către reclamanții-apelanți propriul avocat urmare a câștigării litigiilor anterioare.

Acest capăt de cerere, care nu are natura juridică a unui capăt de cerere accesoriu

față de petitul principal, păstrându-se caracterul de sine-stătător, nu depinde

de soluția dată asupra cererii principale de acordare a daunelor morale solicitate

de reclamanți pentru acoperirea prejudiciului moral suferit în urma proceselor anterioare.

Curtea a constatat însă

că problematica onorariului de succes nu este reglementată de C. proc. civ., fiind

exclusiv o componentă contractuală ce privește părțile din contractul de asistență

juridică. Acordarea unor sume de bani părții care a câștigat un proces, din perspectiva

art. 274 C. proc. civ. se poate face în măsura în care se constată realitatea, necesitatea

și caracterul lor rezonabil. Onorariul de succes nu poate fi pus în sarcina părții

care a pierdut procesul, în condițiile în acesta nu este plătit în considerarea

muncii depuse de avocat pentru îndeplinirea obligației sale de diligență de a câștiga

procesul și în recompensarea muncii depuse pentru acest deziderat (nefiind niciodată

achitat anterior obținerii soluției finale), ci este achitat cu titlu de premiu,

recompensă suplimentară, cu vădit caracter voluntar și voluptoriu al părții promitente

și numai după câștigarea procesului și obținerea sumelor de bani din care promitentul

poate realiza o astfel de plată. Or, câtă vreme din economia art. 274 C. proc. civ.

partea care a pierdut procesul poate fi obligată la plata cheltuielilor necesare

realizate de partea adversă pentru susținerea procesului, în considerarea caracterului

voluntar și voluptoriu al onorariului de succes, acesta din urmă va fi suportat

exclusiv de partea câștigătoare care din considerente ce țin de libertatea contractuală,

a înțeles să își recompenseze suplimentar avocatul.

La fel de nefondată este

și critica legată de partea obligată la suportarea cheltuielilor de judecată, cu

privire la care Curtea apreciază că prima instanță a realizat o interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 274-art. 275 C. proc. civ. atât în litera cât mai

ales în spiritul legii.

În mod obișnuit prin partea

care câștigă un proces se înțelege reclamantul în cazul admiterii acțiunii sau pârâtul

în cazul respingerii pretențiilor reclamantului. Art. 274 C. proc. civ. utilizează

însă sintagma „partea care cade în pretențiile sale”, tocmai pentru a sugera ideea

că partea care va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată va fi cea a cărei

poziție procesuală a fost infirmată de către instanța de judecată. Pe de altă parte,

conform art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut la prima înfățișare pretențiile

reclamantului nu va putea fi obligat la cheltuieli de judecată afară de cazul în

care a fost pus în întârziere anterior chemării sale în instanță.

Critica reclamanților

privind greșita aplicare a legii din partea instanței de fond, motivată pe faptul

că recunoașterea de către pârâtă a pretențiilor a survenit ulterior primei zile

de înfățișare și că până la acel moment procesual nu ar fi existat o recunoaștere

în sensul art. 275 C. proc. civ., nu poate fi reținută.

Examinând notificarea

adresată de bancă consecutiv invitației la conciliere directă adresată de reclamanți,

Curtea constată că banca a achiesat la aceste pretenții ale reclamanților încă din

cursul procedurii prealabile obligatorii reglementată de art. 720

1

și

urm. C. proc. civ. anterior. Împrejurarea că banca a condiționat plata sumelor solicitate

de prezentarea dovezii de achitare a acestora reprezintă consecința firească a nerespectării

de către reclamanți a dispozițiilor art. 720 alin. (2) C. proc. civ. anterior, conform

cărora, prin invitația la conciliere directă, aceștia aveau obligația de a

convoca partea adversă,

comunicându-i în scris pretențiile sale și temeiul lor legal, precum și toate actele

doveditoare pe care se sprijină acestea. Tocmai nerespectarea de către reclamanți

a acestei obligații care le revenea expres potrivit legii, a determinat pârâta-bancă

să formuleze o achiesare condiționată exclusiv de prezentarea dovezilor de avansare

a sumelor solicitate, atât în faza concilierii prealabile cât și ulterior prin întâmpinarea

depusă la dosar, solicitarea pârâtei având nu numai suport legal dar fiind totodată

și pe deplin justificată. O dovadă certă a bunei credințe a pârâtei, din această

perspectivă, o reprezintă faptul că, în cursul judecății, de îndată ce reclamanții

au depus la dosar dovezile care susțineau temeinicia pretențiilor formulate, banca-pârâtă

a achiesat de îndată, în scris, la aceste pretenții.

În raport de aceste împrejurări

de fapt, Curtea nu poate concluziona decât că interpretarea dată de către tribunal,

conform căreia pârâta a recunoscut în condițiile art. 275 C. proc. civ. pretențiile

reclamanților ce au fost finalmente considerate justificate și admise, este consecința

unei interpretări judicioase, în litera și spiritul legii procesuale a acestor prevederi

legale.

Or, în raport de aceste

împrejurări, Curtea apreciază că tribunalul a concluzionat în mod just că, în raport

de capetele de cerere cu privire la care s+au formulat poziții procesuale antagonice,

partea căzută în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. sunt reclamanții,

obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată parțiale către pârâtă fiind

în deplin acord cu exigențele acestui text de lege.

În ceea ce privește apelul

incident declarat în cauză de către pârâtă, Curtea apreciază că nici acesta nu este

fondat.

Conform dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. „

judecătorii au însă dreptul să mărească sau să

micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor

minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de

mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

În astfel de situații,

câtă vreme munca avocatului ar fi fost aproximativ aceeași, indiferent de miza litigiului,

determinată de aprecierea subiectivă a reclamantului privind cuantumul sumei care

în opinia sa personală ar fi de natură să aline suferința morală încercată, valoarea

pricinii nu mai reprezintă unul din criterii determinante la stabilirea caracterului

„nepotrivit de mic sau de mare”, la care face referire art. 274 C. proc. civ.

Prima instanță a acordat

pârâtei-apelante cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 7.000 RON, ceea ce,

prin raportare la numărul de 7 termene de judecată cât a sălășluit litigiul în fața

tribunalului, reprezintă echivalentul a 1.000 RON pentru fiecare termen de judecată.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs reclamanții D.L.C. și D.S.P., invocând în drept art. 304

pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., și solicitând instanței în baza

art. 312 alin. (1), alin. (2), alin. (3) admiterea recursului și sa modificarea

deciziei Curții de Apel Timișoara în sensul admiterii acțiunii privind obligarea

pârâtei la plata sumei de 80.246,56 RON daune materiale și 247.500 euro daune morale.

Într-o primă critică se

arată că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, (art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.), deoarece, în decizia atacata, Curtea de Apel Timișoara a analizat aspecte

care nu au făcut obiectul judecații și care au fost deja stabilite în mod irevocabil

de către instanțele de judecata.

În esență, recurenții-reclamanți

au arătat că toate demersurile judiciare întreprinse de intimata-pârâtă, pentru

punerea în executare a contractului de fidejusiune, dar și toate solicitările privind

executarea silită pentru alte bunuri, decât cele care au făcut obiectul contractelor

de garanție constituie, nu numai un abuz de drept, dar și acte de hărțuire care

trebuie considerate fapte ilicite.

Astfel, deși au fost anulate

formele de executare, prin decizia civilă nr. 370/R din 29 septembrie 2011 a Tribunalului

Arad, deoarece s-a statuat că executarea contractului de fidejusiune este prematură

și ilegală, nefiind încă exigibilă obligația principală, au mai fost formulate cereri

în instanță, încercându-se executarea silită, acestea fiind în opinia recurenților,

ilegale și abuzive.

Mai mult prin sentința

civilă nr. 3056 din 29 martie 2010 a Judecătoriei Arad, s-au anulat formele de executare,

cu motivarea că prin contractele de fidejusiune s-a garantat doar cu conturile din

bancă și că bunurile supuse executării erau bunuri comune, ceea ce este echivalent

cu un act de hărțuire a recurenților.

În cuprinsul motivelor

de recurs au fost enumerate acțiunile considerate abuzive și anume: solicitarea

de vânzare a acțiunilor de ținute de recurentul D.S.P., după ce executarea a fost

suspendată de către Judecătoria Arad; încuviințarea executării silite a doua oară;

notarea contractului de fidejusiune în cartea funciară nr. X5 asupra imobilului

proprietatea reclamanților, deși executarea silită era suspendată; introducerea

unei acțiuni de partaj bunuri comune, respinsă de instanță; invitație la conciliere

prealabilă pentru a pretinde din nou suma de 232.376, 97 euro, deși situația fusese

lămurită printr-o hotărâre anterioară și înscrisul trimis de bancă la SIF B.-C.

SA, prin care s-a arătat că între reclamanta D.L.C. și banca există o situație contencioasă,

izvorâtă din neîndeplinirea obligațiilor contractuale către instituția bancară.

Invocă recurenții faptul

că instanța de apel nu a analizat aceste acțiuni cu scop șicanator formulate de

bancă, care au fost de natură nu numai să le producă prejudicii materiale, ci și

o serie de prejudicii morale și inconveniente de ordin social.

Între părți au avut loc

cinci litigii în care s-au pronunțat 12 hotărâri judecătorești, ceea ce demonstrează

cu prisosință, caracterul șicanator al acțiunilor băncii pârâte, astfel încât Curtea

de Apel Timișoara a făcut o greșită aplicațiune a dispozițiilor art. 998-art. 999

C. civ. din 1864 și ale art. 15, art. 1349, art. 1353 și art. 1357 din noul C. civ.

din 2009.

Recurenții au arătat că

au demonstrat caracterul ilicit al faptelor comise de către bancă și în consecință

trebuie acordate daunele după cum urmează: 51.859 RON pierderea pentru valoarea

acțiunilor netranzacționate; 12.495 RON suma onorariilor de succes; daunele morale

în sumă de 247.500 euro reprezentând printre altele afectarea vieți sociale și profesionale

a reclamanților.

O ultimă critică vizează

acordarea cheltuielilor de judecată în fața instanței de fond, apreciindu-se că

suma este prea mică în raport de recunoașterea pretențiilor.

Recursul este nefondat.

Examinând susținerile

recurenților-reclamanți D.L.C. și Dumitrescu Paul, Înalta Curte constată

că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

urmează să fie analizate din această perspectivă.

Deși, cererea de

recurs este foarte cuprinzătoare, în esență se critică modalitatea de aplicare

a dispozițiilor art. 998-art. 999 C. civ. din 1864, în sensul de a se stabili

dacă acțiunile întreprinse de pârâta Banca S.I.R. SA constituie fapte ilicite

de natură să producă un prejudiciu material și moral reclamanților.

S-a invocat de către reclamanți

abuzul de drept procesual în acțiunile judiciare și măsurile de executare

silită întreprinse de bancă după intrarea societății comerciale debitoare în

insolvență, ceea ce a generat, nu numai daune materiale, dar și suferințe

psihice vizând integrarea lor socială și profesională.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, așa cum au reținut instanțele

anterioare, prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare

din 12 decembrie 2007, banca pârâtă a acordat firmei SC A.C. SRL Arad, reprezentată

de reclamantul D.S.P., în calitate de administrator, un împrumut de 247.500 euro

pentru un proiect de investiții imobiliare ce urma să fie rambursat în rate

lunare până la data de 11 octombrie 2014.

Din clauzele contractuale

rezultă că banca va proceda la recuperarea creanței pe calea executării silite

în cazul nerambursării la scadența a creditului sau ratelor de credit, precum

și în cazul neachitării dobânzilor.

La articolul VII se prevede

garantarea creditului prin: constituirea unei ipoteci de rang I în favoarea Băncii

S.I.R. SA asupra terenului intravilan pe care urma să se realizeze investiția

a unei ipoteci de rang II în favoarea băncii pârâte asupra unor terenuri proprietatea

unei societați comerciale terțe; încheierea a cinci contracte de fidejusiune

cu cinci persoane fizice, una dintre aceste persoane fiind reclamantul D.S.P.; a

unui contract de fidejusiune cu o societate comercială terță și a unui

contract de gaj asupra conturilor curente în RON și valută ale societății

comerciale împrumutate, res