ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3283/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3283/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

de față, constată:

31 ianuarie 2013 Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, cererea de chemare

în judecată formulată de reclamanta C.L. în contradictoriu cu pârâta SC C.S. SA

Cluj Napoca și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a regulamentului de

funcționare al SC C.R. SA devenită prin divizare SC C.S. SA, precum și a cererii

de aderare din data de 28 martie 2003 și a certificatului de participare din data

de 28 martie 2003 cesionate reclamantei C.L. prin contractul de cesiune de imobile

încheiat la data de 19 februarie 2007; a constatat nulitatea absolută a contractului

de garanție imobiliară autentificat din 20 februarie 2007 încheiat între reclamantă

și SC C.R. SA devenită prin divizare SC C.S. SA și a respins ca neîntemeiată cererea

de chemare în judecată în ceea ce privește constatarea nulității absolute a convenției

de cesiune imobiliară încheiată la data de 19 februarie 2007 între reclamantă și

N.I.V.

sentință, s-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată

cu motivarea că petitele principale ale cererii de chemare în judecată sunt neevaluabile

în bani în raport de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

fond a reținut că prin convenția de cesiune de imobile încheiată reclamanta a dobândit

drepturile și obligațiile care decurgeau din contactul încheiat între cedent, respectiv

N.I.V., și SC C.R. SA, că, la data de 19 februarie 2007 reclamanta a semnat regulamentul

de funcționare care reglementează raporturile juridice dintre acesta și SC C.R.

SA, devenită prin divizare SC C.S. SA, iar la data de 20 februarie 2007, aceleași

părți, au semnat contractul de garanție imobiliară, prin care SC C.R. SA, în calitate

de mandatar și administrator al grupului de participați, a devenit creditor ipotecar

al reclamantei care a consimțit la constituirea unei garanții imobiliare, ipotecă

de rangul II, asupra imobilului proprietatea sa constând în casă și curte în suprafață

de 403 mp, până la concurența sumei de 53.000 RON, pentru garantarea obligațiilor

pe care aceasta și Ie-a asumat prin contractul din anul 2003, cesionat ulterior

prin convenția de cesiune din 19 februarie 2007.

prima instanță că intenția părților a fost aceea de a califica contractul încheiat

între ele, ca fiind un contract de mandat, însă și un contract de finanțare instanța

reținând că părțile și-au asumat și calitatea de mandant și respectiv mandatar (art.

3 din regulamentul de funcționare), iar pârâta și-a asumat obligația de a încheia

acte juridice necesare realizării obiectivelor în numele și pe seama membrilor grupului,

inclusiv al reclamantei, fiindu-i angajată răspunderea pentru felul în care administrează

interesele grupului, acest contract de mandat devenind operațional din momentul

acceptării și încadrării în grup a clientului.

raporturile juridice dintre părți relevă și trăsăturile unui contract de finanțare,

că acest aspect reiese din cuprinsul contratului de garanție imobiliară încheiat

între părți prin care reclamanta a constituit o ipotecă în favoarea pârâtei până

la concurența sumei de 53.000 RON, obligându-se totodată să restituie pârâtei suma

de 46.300 RON în 135 de rate lunare, că ipoteza susținută de către pârâtă potrivit

căreia participanții achitau în temeiul contractului de mandat doar un comision

nu justifica încheierea unui contract de ipotecă în baza căruia reclamanta să restituie

în rate lunare suma de 46.300, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor

O.U.G. nr. 99/2006, a cărei incidență a reținut-o în cauză față de data la care

au luat naștere raporturile juridice dintre părți, nu ale Legii nr. 58/1998.

reținut că pârâta, în apărare sa, a invocat caracterul prioritar al normelor comunitare

în raport cu normele de drept intern, prevalându-se de Directiva 2006/48/CE dar

că aceasta neavând efect direct între particulari se aplică legea de transpunere,

respectiv O.U.G. nr. 99/2006. A mai reținut instanța și că, potrivit dispozițiilor

art. 34 din Decretul nr. 31/1954, act normativ sub imperiul căruia s-a constituit

pârâta, persoana juridica nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului

ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut, că orice act juridic care

nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul situație în care actul

juridic încheiat cu reclamanta nefiind circumscris obiectului de activitate precizat

în Statutul pârâtei, aceasta nefiind autorizată să desfășoare activități specifice

instituțiilor de credit, actul astfel încheiat este lovit de nulitate.

cerere privind nulitatea convenției de cesiune încheiată la data de 19 februarie

2007 a fost respins cu motivarea că cedentul nu este parte în proces, iar introducerea

lui în cauză din oficiu nu este permisă procesual, la această măsură opunând-se

principiul disponibilității.

Cluj, prin decizia nr. 162 din 18 octombrie 2013, a respins apelul declarat de pârâta

SC C.S. SA Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 292 din 31 ianuarie 2013,

pronunțată în Dosarul nr. 1051/1285/2012, constatând, printr-o analiză distinctă

a criticilor formulate, că Tribunalul Specializat a interpretat în mod corect actul

juridic dedus judecății și a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 5 din

O.U.G. nr. 99/2006 la situația de fapt dedusă judecății.

încheierii FN din 14 decembrie 2012 prin care s-a respins cererea de recuzare a

judecătorului fondului s-au apreciat ca neîntemeiate reținând că motivul de recuzare

prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ. pe care apelanta și-a fundamentat cererea

de recuzare este incident doar în ipoteza în care judecătorul și-ar fi exprimat

opinia în legătură cu pricina concretă ce se judecă, nu când a soluționat anterior

un alt litigiu în care s-a pus în discuție aceeași problemă de drept, precum în

cauza de față. Sentința civilă nr. 5390/2011 la care face trimitere apelanta a fost

pronunțată cu ocazia soluționării unui litigiu ce privea un alt cocontractant al

apelantei și care avea un alt obiect decât cel de față, judecătorul exprimându-și

punctul de vedere asupra naturii juridice a unui contract similar, nu însă și cu

privire la modul în care va soluționa litigiile ulterioare în care se va ridica

aceeași problemă de drept. Nici împrejurarea că judecătorul a solicitat unele explicații

apelantei prin punerea în discuție a unor împrejurări de drept pe care le-a considerat

necesare și utile n-au echivalat cu o antepronunțare, exercitarea acestei prerogative

fiind doar expresia rolului activ pe care judecătorul trebuie să îl manifeste în

scopul aflării adevărului. De altfel, dispozițiile înscrise în art. 129 alin. (4)

C. proc. civ. îndrituiesc judecătorul să ceară părților explicații precum și să

pună în dezbatere orice împrejurări de fapt și de drept, chiar dacă nu sunt menționate

în acțiune sau în întâmpinare, susține instanța de apel.

la pretinsa lipsă de obiectivitate și imparțialitate derivând din maniera sintetică

de analiză a apărărilor invocate de apelanta-pârâtă instanța de apel a reținut,

în acord cu jurisprudența Înaltei Curți că motivarea unei hotărâri nu este o problemă

de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă

și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar (decizia nr. 3338/2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală),

și că aceste cerințe au fost respectate întrutotul de judecătorul fondului în sentința

civilă apelată, problemele de drept evocate de pârâtă fiind amplu analizate.

apel a apreciat ca nefondată și critica privind greșita soluționare a excepției

lipsei concilierii prealabile reținând că această excepție nu a fost invocată cu

respectarea rigorilor procedurale impuse de art. 109 alin. (3) C. proc. civ. care

prevăd că neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către

pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii. Apelanta-pârâtă nu s-a conformat

obligației de a invoca excepția lipsei concilierii prealabile în termenul prevăzut

de lege, respectiv cu ocazia depunerii întâmpinării, la 25 ianuarie 2012, ci prin

note scrise la data de 7 decembrie 2012, sancțiunea fiind cea a decăderii din dreptul

de a mai invoca această excepție ulterior.

privitoare la aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 99/2006 la raporturile juridice

deduse judecății nu au fost nici ele primite.

Reținând realitatea

raporturilor juridice între reclamanta C.L. și apelantă ca urmare a perfectării

convenției de cesiune din data de 19 februarie 2007 dintre reclamantă și cedentul

N.I.V. prin care cesionara C.L. s-a obligat să preia toate drepturile și obligațiile

derivând din contractul și cererea de aderare încheiate între apelanta C.R. SA și

cedentul N.I.V., instanța de apel a apreciat că această convenție a condus la stingerea

obligațiilor asumate de N.I.V. față de apelantă și nașterea unor obligații similare

în sarcina reclamantei C.L., apelanta exprimându-se consimțământul cu privire la

această schimbare de debitor la data de 19 februarie 2007, aspect pe care

părțile nu l-au contestat. Că, prin urmare, apelanta SC C.R. SA a exprimat un nou

consimțământ pentru preluarea contractului de către reclamanta C.L. la data de

19 februarie 2007, distinct de cel materializat în 2003 prin perfectarea contractului

cu N.I.V. situație în care valabilitatea acestuia este analizată prin prisma legislației

în vigoare la momentul schimbării debitorului, sens în care sunt și dispozițiile

regulamentului de funcționare al apelantei, cele ale art. 3 alin. ultim care dispun

„contractul de mandat devine operațional din momentul acceptării și încadrării în

grup a participantului" și cele ale art. 4 alin. ultim care dispun „taxa de

aderare va fi restituită solicitantului ori de câte ori cererea de aderare nu a

fost soluționată în termenul prevăzut mai sus sau a fost respinsă".

apel a achiesat la calificarea dată de judecătorul fondului convenției intervenite

între părți de contract complex, care înglobează atât trăsăturile unui contract

de mandat cât și pe cele ale unui contract de atragere și gestionare de sume de

bani provenite din contribuțiile membrilor, iar această din urmă activitate este

rezervată, susține instanța de apel, exclusiv instituțiilor de credit, sens în care

sunt dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 99/2006.

un fond colectiv format din ratele lunare plătite lunar de participanții acceptați

în grup, iar sumele acumulate sunt utilizate pentru achiziționarea de imobile în

numele participanților. Acestora din urmă le revin aceleași obligații ca și în cazul

perfectării unui contract de credit ipotecar cu o instituție de credit, respectiv

obligația de a plăti o rată lunară de bază, un comision lunar ca remunerație pentru

administrarea grupului, primă pentru asigurare de viață, primă pentru asigurarea

bunului finanțat, comisioane bancare, dobânzi de întârziere pentru plățile efectuate

după scadență, având și obligația de a constitui o ipotecă în favoarea apelantei

pentru a garanta executarea obligațiilor.

deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâta SC C.S. SA Cluj-Napoca.

se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac

extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a

apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de

apel care este o cale de atac ordinară și devolutiva, este limitat numai la motivele

de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 304 C. proc. civ.

sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Constatând că recurenta a transpus apelul împotriva sentinței sub denumirea de recurs,

Înalta Curte va reține spre examinare numai acele critici care nu reprezintă o preluare

identică a apelului și prin care se combat aplicat considerentele deciziei atacate,

obiect al recursului.

dezvoltă critici cu privire la respingerea apelului sub aspectul modului de rezolvare

a excepțiilor și critici cu privire la modul de soluționare prin decizia atacată

a apelului asupra fondului litigiului, precedate de un istoric procesual, prin recurs

invocând și incidența instituției puterii de lucru judecat.

la invocarea incidenței instituției puterii de lucru judecat.

Recurenta arătă

că problema de drept a aplicării art. 5 din O.U.G. nr. 99/2006 a mai fost analizată

în cadrul Dosarului nr. 11111/190/2010 al Tribunalului Bistrița Năsăud, soluționat

irevocabil, cu privire la alte persoane.

Curte constată că hotărârile judecătorești sunt opozabile și au efectul autorității

de lucru judecat numai față de părțile la care acestea fac referire, față de terți,

precum în cazul de față, ele au numai valoare probatorie. Reținând că în fața instanței

de recurs se poate invoca numai excepția autorității de lucru judecat, respectiv

a puterii de lucru judecat cu privire la hotărâri judecătorești opozabile părților,

că hotărârea judecătorească despre care se pretinde că are putere de lucru judecat

cu privire la problema de drept pe care o evocă nu a fost pronunțată între același

părți, că recurenta nu o invocă ca obiect al vreunei excepții ci sub atributul de

instituție, relevându-i astfel calitatea probatorie, constatând că ea nu a fost

invocată în fața instanțelor anterioare și că invocarea se constituie într-o critică

omisso medio, Înalta Curte o înlătură de la examinare.

la critica respingerii apelului împotriva încheierii f. nr. din 14 decembrie

2012 prin care instanța de fond a respins cererea de recuzare formulată de recurentă.

Această critică

este încadrată de recurentă în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304

pct. 5 C. proc. civ. considerând că instanța de apel a menținut încălcarea formelor

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Arată recurenta că noțiunii de "pricină care se judecă" trebuie să-i fie

alocată o semnificație mai largă.

Curte constată că, sub această critică, recurenta a preluat în recurs motivele de

apel și că nu se raportează la considerentele deciziei care, motivat a respins criticile

din apel sub acest aspect. Cu observația că instituția incompatibilității pe care

o afirmă recurenta este distinctă de instituția abținerii/recuzării, fiind reglementată

de art. 24 C. proc. civ. și că incompatibilitatea judecătorului în situația pronunțării

de către acesta a unei hotărâri judecătorești se examinează din perspectiva cazurilor

pe care acest text le reglementează iar cazul evocat: pronunțarea unei hotărâri

intr-un alt dosar, nu se încadrează în ipoteza acestui text, Înalta Curte va respinge

motivul încadrat în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constatând ca nefiind încălcate

prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prin menținerea soluției de respingere

a cererii de recuzare.

la critica soluționării motivului de apel care referă la excepția inadmisibilității

acțiunii, încadrată tot în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.

În esență, recurenta

critică faptul că deși prima instanță a soluționat pe fond excepția inadmisibilității

raportat la incidența art. 720

1

C. proc. civ., instanța de apel a examinat-o

pe excepția tardivității invocării ei, încălcând astfel principiul contradictorialității,

această excepție nefiind pusă în discuția părților.

Curte constată critica neântemeiată. Prin apel, pârâta nu s-a raportat la considerentele

instanței de fond în respingerea excepției inadmisibilității, făcând numai afirmația

că litigiul este unul evaluabil în bani și că excepția inadmisibilității trebuia

admisă, nu respinsă.

apel, raportându-se la obiectul criticii, soluționarea excepției inadmisibilității,

constată însă că această excepție nu a fost invocată în condiții procedurale, la

prima zi de înfățișare prin întâmpinare, realitate pe care recurenta nu o contestă,

fără efecte asupra soluției de respingere. Față de această constatare, cu luarea

în considerare și a dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., în apel neputându-se crea

apelantei o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în mod corect instanța

de apel nu a mai procedat la o cenzurare a modului de soluționare pe fond a excepției

de prima instanță. Este, astfel, fără susținere afirmația recurentei cu privire

la încălcarea principiului contradictorialității întrucât instanța de apel nu a

fost în situația de a soluționa ea excepția tardivității invocării excepției inadmisibilității

ci numai de a constata nelegalitatea examinării ei pe fond prin sentință, reținând

ca fiind corectă soluția de respingere dar pentru considerentele instanței de apel.

la motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Subsumat

acestor motive recurenta critică decizia instanței de apel pentru contrarietatea

considerentelor, greșita reținere a incidenței dispozițiilor O.U.G. nr. 99/2006

la raporturile juridice deduse judecății și greșita interpretare a naturii contractului.

arată că în mod greșit prin decizia atacată s-a reținut că raporturile juridice

sunt reglementate de legea în vigoare la momentul realizării cesiunii de datorie,

deoarece, pe de o parte, în speță nu a operat o cesiune de datorie ci o veritabilă

cesiune de contract, astfel cum se reține în convenția de cesiune semnată la 19

februarie 2007, cesionarul preluând totalitatea drepturilor și obligațiilor izvorâte

din contractul cedat, că, astfel cum decizia acordă efecte cesiunii de datorie în

temeiul art. 969 C. civ., deși nereglementată expres, tot astfel, în baza aceluiași

temei al libertății contractuale, este permisă și cesiunea de contract.

greșită a legii rezultă însă din echivalarea cu un nou consimțământ al pârâtei recurente

prin avizarea de către aceasta a operațiunii de cesiune, printr-o interpretare greșită

a dispozițiilor art. 3 și 4 din regulamentul de funcționare raportând aceste articole

la momentul cesiunii deși ele sunt incidente la momentul înființării contractului,

susține recurenta.

instanței de apel, intervenția cesionarei nu echivalează cu încheierea unui nou

contract, aceasta nu întocmește o fișă de aderare și nu plătește taxă de aderare

iar contractul inițial nu se stinge. Aceste operațiuni au fost efectuate de cedentul

N. la momentul încheierii contractului, conform art. 37 din Regulament cesiunea

nu a făcut decât să transmită o obligație valabil încheiată, din chiar motivarea

instanței rezultând ideea de obligație preexistentă.

instanței de apel este lipsit de susținere deoarece, pe de o parte, reține că prin

contractul de cesiune se naște un nou raport obligațional sub incidența O.U.G.

nr. 99/2006 care ar veni în contradicție cu dispozițiile acestei ordonanțe, iar,

pe de altă parte, deși reține nașterea unei noi obligații prin stingerea celei vechi,

constată nulitatea absolută a contractului inițial care, teoretic nu mai era în

vigoare la acel moment, iar o aplicare retroactivă a O.U.G. nr. 99/2006 este exclusă,

considerentele deciziei fiind apreciate de recurentă drept contradictorii din perspectiva

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

au considerat greșit că atât primul contract cât și convenția de cesiune reprezintă

un contract de mandat care ar avea și trăsăturile unui contract de atragere și gestionare

de sume de bani provenite din contribuțiile membrilor, deoarece nu există o suprapunere

între activitatea societății pârâte și activitatea de finanțare reglementată legal,

din perspectiva art. 3 și 7 din Legea nr. 58/1998, incidență contractului inițial,

activitatea recurentei nereprezentând o activitate de atragere de depozite sau de

alte fonduri rambursabile de la public, sumele de bani încredințate nefiind rambursabile

participantului ci utilizate de societatea pârâtă în executarea unui mandat acordat,

constând în achiziționarea unui imobil, și nici nu sunt acordate de recurentă cu

titlu de credit altor persoane fizice sau juridice.

care s-au stabilit între recurentă și cedentul N.I.V. sunt specifice contractului

de mandat cu reprezentare constând în încheierea în numele și pe seama participantului

a unui contract de vânzare cumpărare având ca obiect un imobil și totodată exercitarea

de către recurentă a acțiunilor necesare în vederea aducerii la îndeplinire a obligațiilor

participantului, contract care nu se află sub incidența O.U.G. nr. 99/2006.

constată ca nefondate motivele de nelegalitate încadrate în prevederile art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., reținând de asemenea, că recurenta nu se raportează

decât parțial la considerentele deciziei atacate pe care trebuie să le combată.

considerentelor deciziei nu se susține față de argumentele care urmează. Din examinarea

deciziei se constată că instanța de apel nu a reținut stingerea obligației vechi

în sensul extincției prin plată prin cesiunea operată, ci preluarea acesteia de

către cesionară care s-a substituit debitorului cedat cu consimțământul recurentei

pârâte exprimat la data de 19 februarie 2007, dată în raport de care s-a apreciat

incidența O.U.G. nr. 99/2006. În acest context decizia reține că obligațiile cedentului

față de pârâta beneficiară s-au stins în sensul că în ce-l privește acestea nu mai

există, și în mod real operând o desocotire cu pârâta fondatoare, conform anexei

1 la care se face referire în cuprinsul convenției de cesiune, ele existând însă

în raport cu cesionara, decizia atacată constatând neechivoc că: „De la data când

creditorul a consimțit la preluarea datoriei, vechiul debitor este liberat, noul

debitor înlocuindu-l în raportul de obligație". Noțiunile de debitor, obligație

și datorie nu însă în definiția lor clasică, ci în contextul în care acestea sunt

configurate prin actele cesionate, în fapt ceea ce s-a perpetuat fiind calitatea

de participant îndreptățit în grup iar nu într-un contract, instanța de fond nefiind

învestită cu constatarea nulității absolute a vreunui contract din 2003, iar prin

sentință nu s-a declarat nulitatea absolută a unui contract din 2003, ci nulitatea

acelor acte juridice care au fost preluate de reclamantă: regulamentul de funcționare,

cererea de aderare și certificatul de participare care deși formal sunt datate 2003,

ele sunt operaționale și produc efecte juridice cu data preluării calității de participant,

nefiind în situația aplicării retroactive a O.U.G. nr. 99/2006 incidență la această

dată.

apel a motivat în sensul că recurenta pârâtă a imaginat un contract prin care gestionează

un fond colectiv format din ratele lunare plătite de participanți sumele fiind folosite

pentru achiziționarea de imobile în numele participanților ale căror obligații sunt

similare celor dintr-un credit ipotecar: plata de comisioane, primă de asigurare

bun, dobânzi de întârziere, constituirea unei ipoteci în favoarea pârâtei recurente,

confirmând calificarea dată de instanța de fond în sensul unui contract complex.

Aceste considerente nu sunt însă combătute de recurentă. Recurenta arată, preluând

apelul, că contractul datează din anul 2003, când în vigoare nu erau dispozițiile

O.U.G. nr. 99/23006 privind instituțiile de credit și adecvarea creditului, că doar

contractul de cesiune și de garanție imobiliară au fost perfectate cu

reclamanta în anul 2007 și că avizarea cesiunii nu echivalează cu un nou consimțământ.

recurentei în sensul că avizarea de către ea a convenției de cesiune nu echivalează

cu exprimarea unui nou consimțământ și că instanța a interpretat greșit dispozițiile

art. 3 și 4 din Regulament deoarece aceste dispoziții sunt incidente la momentul

înființării contractului, pe numele reclamantei nemaifiind eliberat un nou certificat

de participare, noul debitor înlocuindu-l pe cel vechi, nu poate fi primită.

operațiunilor deduse judecății derivă din faptul că reclamanta, în mod unilateral,

a conceput un Regulament de funcționare al cărui scop declarat constă în achiziționarea

de imobile prin autofinanțare prin reunirea participanților în grupuri, fără personalitate

juridică, participant putând fi orice persoană fizică sau juridică care prin semnarea

cererii de aderare consimte la respectarea prevederilor regulamentului și a actelor

care fac parte din contract și care este acceptat și încadrat de pârâta SC C. într-un

grup. Acceptarea participantului în grup este dovedită prin certificatul de participare

care i se eliberează de fondatoare și în baza căruia participantul dobândește îndreptățiri

valorice. Tot conform regulamentului, cererea de aderare, regulamentul, certificatul

de participare și actul adițional încheiat ulterior dobândirii îndreptățirilor au

valoare de contract, contract pe care același regulament îl califică ca fiind unul

de mandat, inițiatoarei C. revenindu-i calitatea de mandatar iar participantului,

calitatea de mandant.

avizarea de către mandatara C. a unui nou membru în grup exprimă un nou consimțământ

câtă vreme participantul în grup nu este o persoană anonimă, îndreptățirile valorice

fiind personalizate și distribuite în situația îndeplinirii condițiilor impuse,

prima dintre acestea fiind respectarea necondiționată a regulamentului la care acesta

aderă, fără posibilitatea modificării lui, îndreptățirile reprezentând în fapt titluri

de valoare neautorizate prin lege.

consimțământ a avizării cesiunii cu data acesteia, iar nu de simplă luare la cunoștință,

este dată de art. 37 din Regulamentul de funcționare care dispune neechivoc în sensul

că în lipsa lui cesionarul nu dobândește calitatea de participant a cedentului:

„Participantul care are achitate la zi toate obligațiile de plată va putea solicita

cesionarea contractului către altă persoană prezentată de el. În cazul în care participantul

a fost deja îndreptățit, partea care îl înlocuiește trebuie să prezinte garanțiile

necesare, C. rezervându-și dreptul de a refuza înlocuitorul".

cesionară a semnat Regulamentul de funcționare, la care ea consimte în acord cu

voința sa la data de 19 februarie 2007, dată la care a fost semnată și convenția

de cesiune, înlocuirea participantului fiind acceptată de C. la aceeași dată, iar

la data de 20 februarie 2007 s-a încheiat între noul participant și recurenta fondatoare

contractul de garanție imobiliară, în executarea contractului de mandat astfel cum

acesta este definit de Regulament și care devenind operațional conform art. 3 și

4 din același Regulament cu data acceptării, 19 februarie 2007, se află sub incidența

O.U.G. nr. 99/2006.

mod corect instanțele au apreciat, funcție de această dată, asupra incidenței

O.U.G. nr. 99/2006 - privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, act

normativ adoptat pentru armonizarea legislației în materie cu dreptul comunitar

și care transpune Directiva nr. 2006/48/CE.

interpretarea și aplicarea actului normativ de transpunere a unei directive în dreptul

național, competența este exclusivă a instanței naționale conform jurisprudenței

CJUE, Curtea de Justiție statuând neechivoc: "în cazul în care dreptul comunitar

devine aplicabil prin dreptul național, îi revine exclusiv instanței naționale competența

de a aprecia sfera exactă a acestei referiri la dreptul comunitar". (Cauzele

reunite C-297/88 și C- 197/89, Hot. din 18 octombrie 1990, Dzodzi), sau: "în

această privință, trebuie amintit încă de la început că, în temeiul unei jurisprudențe

constante, în cadrul procedurii prevăzute de art. 267 TFUE, care este întemeiată

pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, numai instanța

națională este competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din acțiunea

principală, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național". (cauzele

conexate C-357 /10 C- 359/10, Hot. din 10 mai 2012, Duomo Gpa SRL și alții, parag.

76).

constituirea grupurilor s-a preconizat în scopul obținerii unui beneficiu, al unui

profit, prin activitățile financiare pe care decizia atacată le reține, și a căror

legalitate se impune a fi verificată din perspectiva legii reținută ca incidență

în cauză.

aspect, opinia Băncii Naționale, autoritate abilitată să determine cu caracter obligatoriu

pentru părțile interesate natura activității, a fost în sensul că Regulamentul de

funcționare menționat, constând în fapt, în colectarea și gestionarea unor sume

de bani provenite din ratele depuse de membrii grupurilor de persoane fizice constituite

la inițiativa societății comerciale, în vederea acumulării de fonduri colective

și acordării de împrumuturi din aceste fonduri pentru achiziționarea unor bunuri

de către membrii grupului, se regăsesc în categoria activităților a căror desfășurare

este interzisă potrivit art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006.

dispoziții imperative ale legii, cauza fiind una ilicită, cu precizarea că în opinia

Băncii Naționale interdicția cuprinsă în art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006

era prevăzută de legislația națională și anterior intrării în vigoare a acestui

act normativ, art. 7, respectiv, art. 10 din Legea nr. 58/1998 cuprinzând prevederi

prohibitive similare, în mod corect decizia atacată a confirmat sentința instanței

de fond sub aspectul constatării nulității regulamentului de funcționare, a cererii

de aderare din 28 martie 2003 și a certificatului de participare din 2003 actualizate

prin convenția de cesiune în persoana reclamantei care și Ie-a însușit și prin avizarea

de către societatea fondatoare care a consimțit, la data de 19 februarie 2007.

Curte mai constată corelarea încălcării dispozițiilor art. 5 alin. (1) din

O.U.G. nr. 99/2006 cu cele ale dispozițiilor art. 34 din Decretul nr. 31/1954 cu

privire la încălcarea specialității capacității de folosință a societății pârâte,

sub sancțiunea nulității, câtă vreme s-a reținut că recurenta face parte din categoria

persoanelor cărora le sunt interzise activitățile la care referă art. 5 alin.

(1) menționat, iar societatea recurentă nu a afirmat și dovedit contrariul, că ar

fi instituție de credit.

interpretarea actelor juridice deduse judecății din perspectiva art. 304 pct. 8

C. proc. civ., Înalta Curte constată că numai prin voința fondatoarei grupului,

al pârâtei recurente, conform art. 3 și 6 din Regulament, cererea de aderare, regulamentul

de funcționare, certificatul de participare și actul adițional încheiat ulterior

dobândirii îndreptățirilor au valoare de contract de mandat

de mandat dată de fondatoare acestor acte juridice cu individualitate juridică proprie

reprezintă în realitate o deturnare sub semnul nulității de la calificarea legală

a regimului juridic al contractului de mandat stabilită de art. 1532 și urm. C.

civ., nu numai în formă ci și în substanță: conținutul și întinderea împuternicirii

mandatarului sunt stabilite nu de către mandant ci chiar de mandatar iar puterea

de a revoca mandatul revine tot mandatarului, acesta având puterea excluderii mandantului.

juridice reglementate prin Regulamentul de funcționare reunite sub definiția improprie

de contract de mandat, caracterizează desfășurarea unei activități cu scop lucrativ:

constituirea de grupuri din participanții acceptați, fără personalitate juridică,

distribuirea de îndreptățiri, ca titluri de valoare, instituirea sancțiunii excluderii

din grup, în afara și cu eludarea cadrului legal stabilit C. com./civ. și de Legea

nr. 31/1990 pentru constituirea, funcționarea și încetarea persoanelor morale.

față de considerentele expuse, Înalta Curte constată legalitatea deciziei atacate

din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate și încadrate în dispozițiile

art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., sens în care recursul declarat de societatea

pârâtă va fi respins ca nefondat.

art. 274 C. proc. civ. va fi obligată recurenta la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariul de avocat, către intimată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-pârâtă SC C.S. SA Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 162 din

18 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă

SC C.S. SA Cluj Napoca la plata sumei de 6.000 RON cheltuieli de judecată către

intimata-reclamantă C.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2014.