ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 159/2015

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. 40810/3/2011 (cerere reconventională disjunsă din Dosar nr. 27907/3/2010 al aceleiași instanțe), reclamanta V.L. a chemat în judecată pârâții SC S.A.C. SRL, SC S. SRL și B.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță 13 ianuarie 2010 încheiat între societățile pârâte. S-a solicitat, de asemenea, obligarea SC S. SRL la plata sumei de 360.887,49 RON cu titlu de plăți efectuate necuvenit. În motivarea cererii s-a arătat că la data de 27 septembrie 2007 a încheiat cu SC S. SRL contractul de execuție de lucrări înregistrat din data de 27 septembrie 2007, în valoare totală de 884.921,16 RON.

Deși termenul prevăzut în contract pentru finalizarea lucrărilor a fost stabilit pentru data de 1 februarie 2008, datorită condițiilor nefavorabile în lunile decembrie 2007, ianuarie, februarie și martie 2008, lucrările au continuat până în luna septembrie 2008, când prin notificarea adresată către SC S. SRL reclamanta a solicitat sistarea lucrărilor datorită efectuării lor în mod defectuos fapt stabilit conform raportului de expertiza extrajudiciară întocmit de expertul O.M. Prin întâmpinare, pârâta SC S.A.C. SRL a solicitat respingerea cererii formulate de reclamantă. S-a arătat că, în Dosarul nr. 27907/3/2010 pârâta a solicitat instanței să oblige reclamanta la plata sumei de 511.861,83 RON reprezentând contravaloare lucrări și penalități de întârziere.

Efectuarea lucrărilor a fost constatată printr-o expertiză judiciară într-un dosar de asigurare de dovezi al Judecătoriei sectorului 1 București, iar hotărârea instanței a rămas irevocabilă. Pârâta a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul de cerere în pretenții motivat de faptul că SC S.A.C. SRL i-a cesionat numai creanța pe care o avea față de reclamantă. Totodată, s-a invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.P. întrucât acesta nu a fost parte nici în contractul de execuție de lucrări și nici în contractul de cesiune. Pe fondul cauzei s-a arătat că reclamanta V.L. încearcă cu bună știință să inducă instanța în eroare, făcând în cererea sa afirmații în contradicție cu actele pe care ea însăși Ie-a depus în dosarul din care s-a disjuns prezenta cauză.

Prin încheierea de ședință din data de 1 februarie 2013 tribunalul a pus în vedere reclamantei să achite o taxă de timbru de 8.101,47 RON pentru primul capăt de cerere și de 7719,87 RON pentru capătul doi de cerere. La termenul următor, reclamanta a făcut dovada achitării taxei de timbru pentru primul capăt de cerere și a învederat instanței că nu înțelege să timbreze capătul doi de cerere. În consecință, în ședința din data de 26 aprilie 2013 tribunalul a pus în discuția părților și a admis excepția netimbrării capătului doi de cerere. Față de admiterea acestei excepții și concluziile părților a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC S.A.C. SRL pe capătul doi de cerere, aceasta rămânând fără obiect.

În aceeași ședință, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.P. pe capătul unu de cerere, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de cesiune din 13 ianuarie 2010. S-a avut în vedere împrejurarea că actul a fost încheiat între societățile pârâte, B.P. nesemnând convenția în nume propriu (nefiind parte contractantă). Prin sentința civilă nr. 6610 din 15 noiembrie 2013, pronunțată în Dosarul 40810/3/2011, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă a respins cererea privind constatarea nulității contractului de cesiune din 13 ianuarie 2010 formulată de reclamanta V.L., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate față de pârâtul B.P., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL și ca neîntemeiată în ce o privește pe pârâta SC S.A.C.

SRL. Totodată, a anulat ca netimbrat capătul doi de cerere. Anterior, prin încheierea de ședință din 26 aprilie 2013, tribunalul a admis excepția de netimbrare a capătului doi de cerere, a respins, ca rămasă fără obiect excepția referitoare la același capăt de cerere, și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive față de pârâtul B.P. Ulterior, instanța a admis și excepția lipsei capacității procesuale de folosință în ce o privește pe pârâta SC S. SRL. Împotriva sentinței civile nr. 6610 din 15 noiembrie 2013 pronunțată în Dosarul 40810/3/2011, de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a declarat apel reclamanta V.L. care a fost respins prin decizia civilă nr. 464/2014 din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut în principal că: În mod corect cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță din 13 ianuarie 2010 încheiat între SC S. SRL și SC S.A.C. SRL a fost judecată pe fond în contradictoriu cu această din urmă pârâtă din moment ce SC S. SRL a fost radiată din Registrul Comerțului. Contractul de cesiune este supus acelorași condiții de validitate ca orice contract, iar în plus celor specifice contractului de vânzare-cumpărare, al cărui specie este. În consecință nu au fost primite susținerile reclamantei, reluate și în cererea de apel, referitoare la faptul că nu datorează suma specificată în cuprinsul contractului de cesiune, invocând aspecte ce privesc executarea contractului de antrepriză încheiat între aceasta și pârâta SC S. SRL.

Instanța de apel a mai reținut că nici caracterul cert sau incert al acesteia nu are importanță sub aspectul valabilității contractului deoarece nici unul din articolele ce reglementează cesiunea de creanță nu impune ca cesiunea să aibă ca obiect doar o creanță certă. În ceea ce privește susținerea că prin contract s-ar fi cesionat și obligații este neîntemeiată, obiectul contractului fiind clar precizat la pct. 2 din acesta, din care rezultă în mod clar că au fost cesionate cu titlu oneros doar creanțe. Referitor la susținerea apelantei-reclamante în sensul că prețul este unul fictiv instanța de apel a reținut că prețul nu este derizoriu, acesta există și este de 40.000 RON. Împotriva deciziei civile nr. 464 din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs V.L.

invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ. recurenta a arătat, după aspectele teoretice ale dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., că hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază fiind încălcate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în sensul că în ceea ce privește lipsa capacității procesuale de folosință a pârâtei SC S.A.C. SRL, instanța nu a analizat criticile sale și a omis să se pronunțe asupra criticii privind nemotivarea hotărârii atacate în raport de probele administrate. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. recurenta a arătat că instanța de control judiciar a interpretat greșit normele privind condițiile de validitate pe care trebuie să le îndeplinească contractul de cesiune pentru a fi valabil încheiat, ignorând cu desăvârșire dispozițiile art. 948 C. civ. care prevăd că una dintre condițiile de valabilitate pe care trebuie să le îndeplinească orice contract constă în a avea un obiect determinat. Or, atât timp cât nu a existat o creanță pe care SC S. SRL să o poată cesiona prin așa-zisul contract de cesiune de creanță, SC S. SRL nu a cesionat către SC S.A.C. SRL o creanță, ci în realitate, toate drepturile și obligațiile pe care aceasta (cedenta) le avea potrivit clauzelor cuprinse în contractul de execuție lucrări.

Recurenta mai arată că acest fapt contravine în mod flagrant atât a clauzei 20.1 din contractul de execuție care nu permitea transferul nici total, nici parțial al obligațiilor, prin contract, fără acordul scris, dat în prealabil de către partenerul din contract, cât și legislației din acel moment care interzicea cesiunea obligațiilor. De asemenea recurenta arată că disproporția între valoarea creanței cedate și prețul cesiunii este atât de mare, încât aproape nu există. Instanța de apel, arată recurenta, a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1403 C. civ., în sensul că dreptul cedat nu a devenit litigios până la 8 iunie 2010, dată la care SC S. SRL a înțeles să introducă în instanță o acțiune pe fondul cauzei prin care s-a solicitat achitarea creanței provenită din contractul de execuție.

Intimata SC S.A.C. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile recurentei încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere dacă prin hotărârea dată instanța a încălcat formele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Prin invocarea art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ. recurenta arată în esență că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Având în vedere că prin invocarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 261 C. proc. civ., critică reluată și în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza criticile încadrate în cele două motive din perspectiva unui argument comun. Înalta Curte reține că hotărârea este motivată fiind stabilită în formă clară și precisă starea de fapt arătându-se adevăratele raporturi dintre părțile aflate în conflict. Din considerentele deciziei atacate rezultă vă instanța de apel a respectat cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. și a motivat hotărârea prin prisma motivelor de apel invocate. Astfel, instanța de apel a arătat în mod corect că cererea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de cesiune de creanță s-a judecat în contradictoriu cu reclamanta și SC S.A.C. SRL în condițiile în care SC S. SRL a fost radiată din Registrul Comerțului și în consecință nu mai are capacitate procesuală de folosință. Într-o altă exprimare, împrejurarea că raționamentul și argumentele recurentei nu coincid cu cele ale instanței de apel, nu poate fundamenta criticile acesteia prin invocarea art. 304 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ. Critica recurentei referitoare la faptul că instanța de apel omite cu desăvârșire să se raporteze la probele propuse nu va fi analizată deoarece acesta este un aspect de netemeinicie și în consecință nu se înscrie în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocat de către recurentă în sensul că au fost încălcate art. 948 C. civ., art. 1303 C. civ., art. 1403 C. civ., Înalta Curte reține că și acesta este nefondat. Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Doctrina a statuat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a cărei hotărâre se atacă a aplicat dispozițiile legale aplicabile speței, însă fie Ie-a încălcat, fie Ie-a aplicat greșit. Din această perspectivă coroborată cu criticile recurentei Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de apel a reținut că în lipsa invocării și dovedirii a unei cauze de nulitate absolută în legătură cu pretinsa fraudare a intereselor reclamantei, susținerile acesteia nu au relevanță în raport de obiectul cauzei.

Astfel, Înalta Curte va înlătura critica recurentei în sensul că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 948 C. civ. care prevăd că una din condițiile de validitate pe care trebuie să le îndeplinească orice contract constă în a avea un obiect determinat deoarece din pct. 2 din contractul de cesiune din 13 februarie 2010 rezultă cu certitudine că obiectul acestuia îl reprezintă creanțe cesionate cu titlu oneros și nicidecum nu au fost transferate obligații. Așadar, recurenta nu se poate prevala de art. 20 1 din contractul de execuție din 27 septembrie 2007 care se referă la obligația părților de a nu transfera total sau parțial obligațiile asumate prin contract, fără să obțină în prealabil acordul scris al partenerului de contract.

Art. 1303 C. civ. prevede că prețul vânzării trebuie să fie serios și determinat de părți. Din contractul de cesiune încheiat la 13 februarie 2010 rezultă că prețul convenit de părți în cuantum de 40.000 RON îndeplinește condițiile impuse de art. 1303 C. civ. În ceea ce privește critica recurentei referitoare la aplicarea greșită de către instanța de apel a art. 1403 C. civ. atunci când a reținut că „Totodată caracterul litigios sau nelitigios al creanței cedate este lipsit de relevanță în raport cu data încheierii contractului. Existența unui proces pe rol în legătură cu dreptul transmis are importanță în ce privește obligația de garanție a cedentului, iar nu valabilitatea contractului”, Înalta Curte o va înlătura deoarece este ușor de înțeles că instanța în mod corect și-a argumentat hotărârea sub aspectul valabilității contractului de cesiune de creanță neavând relevantă dacă cesiunea creanței are caracter litigios sau nelitigios.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenta la cheltuieli de judecată în cuantum de 2.500 RON conform chitanței din 21 ianuarie 2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.L. împotriva deciziei civile nr. 464/2014 din 23 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă. Obligă recurenta V.L. la plata sumei de 2.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC S.A.C. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2015.