ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 964/2015

Asupra recursului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 17 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub nr. 6762/30/2009, reclamanta SC C.R. SRL, aflată în insolvență, prin C.L.I. - P.E., a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC A.R. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunța, instanța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.119.143,29 lei și a dobânzii legale aferente, constând în dobânda de referință a B.N.R., calculată de la data formulării acțiunii și până la momentul plății efective. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1, art. 43 și 46 C. com., art. 969 și 1073 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 92/LP/PI din 23 martie 2012, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 272.802,44 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor individualizate în SAL 14 și SAL EXTRA 2, precum și suma de 293.372,51 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor individualizate în SAL 13 și SAL EXTRA 1, respingând în rest cererea. Totodată, a constatat că între creanța reclamantei, în valoare de 566.174,95 lei și cea recunoscută pârâtei împotriva reclamantei prin încheierea nr. 1260 din 08 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5804/30/2008, a intervenit compensația legală până la limita sumei de 566.174,95 lei.

A mai dispus obligarea reclamantei la plata către expertul Moldovan I. a sumei de 1.200 lei onorariu neachitat și a sumei de 4.000 lei onorariu pentru efectuarea expertizei. în fine, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată, obligând, totodată, reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 7.350 lei, cu același titlu.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii a 5 facturi fiscale, respectiv: din 31 octombrie 2007, din 08 februarie 2008, din 07 martie 2008, din 24 martie 2008 și din 18 noiembrie 2008, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcție executate la cererea pârâtei, în baza contractului de antrepriză din 12 iunie 2006. Întrucât datele înscrise în facturile din 08 februarie 2008 și din 07 martie 2008 au fost contestate, deși fuseseră semnate și ștampilate, prima instanță a dispus efectuarea unor expertize în specialitatea construcții care să stabilească dacă lucrările, a căror contravaloare cuprinsă în facturi era solicitată, fuseseră efectiv executate.

Concluziile raportului de expertiză au fost în sensul că lucrările realizate de reclamantă au fost incomplete, atât din punct de vedere al execuției, cât și al documentelor necesare în vederea recepției, deși expertul a consemnat că nu au putut fi verificate în totalitate, deoarece parte dintre lucrări au devenit ascunse. De asemenea, în raportul de expertiză s-a reținut că pentru cuantificarea lucrărilor au fost avute în vedere datele cuprinse în situațiile de lucrări coroborate cu constatările experților, întrucât nu a fost puse la dispoziția acestora documente care să ateste stadiul fizic la care alți executanți au preluat lucrările neexecutate de reclamantă. Față de aceste aspecte, concluziile expertizei au confirmat executarea de lucrări aferente facturii fiscale din 18 februarie 2008 în valoare de 303.255,46 lei, respectiv 13.036,10 lei și aferent facturii fiscale, din 07 martie 2008 în valoare de 233.107,99 lei și de 39.694,45 lei.

În considerarea concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, prima instanță a apreciat pretențiile reclamantei ca fiind fondate în totalitate în ce privește factura din 08 februarie 2008 și parțial în ce privește factura din 07 martie 2008, în limitele sumei de 272.802,44 lei, astfel că a dispus obligarea pârâtei în favoarea reclamantei la plata acestor sume. Cu privire la factura din 31 octombrie 2007, în valoare totală de 345.509,42 lei, din care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unui rest de 9.000 de lei, a apreciat de asemenea cererea ca fiind întemeiată, reținând că în baza situației de lucrări 10 - care a stat la baza emiterii respectivei facturi, valoarea lucrărilor executate a fost în cuantum de 497.629 de lei, astfel că a apreciat debitul ca nefiind achitat integral.

În consecință, reținând că reclamanta și-a îndeplinit obligația contractuală de realizare de lucrări de construcție, în limitele mai sus arătate, iar pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii obligației corelative de plată a prețului, în temeiul art. 969-970 C. civ., cererea a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la plata sumelor mai sus indicate. Cu privire la factura din 18 noiembrie 2008 în valoare de 75.958,73 de lei, reprezentând penalități de întârziere, tribunalul, constatând că nu a fost acceptată la plată nici expres, nici tacit, a apreciat, în baza art. art. 46 C. com., că pretențiile nu au fost dovedite și, în consecință, au fost respinse.

În ceea ce privește garanția de bună execuție, Tribunalul a reținut că acest aspect formează obiectul art. 15 pct. 5 și 6 din contract, prin care părțile au convenit înlocuirea reținerilor până la concurența procentului de 6% cu o poliță de asigurare în valoare de 93.740 euro, cu scadența la 60 de zile de la data recepției lucrărilor, stabilind că aceasta va constitui garanție pentru eventualele reparații, în cazul în care societatea antreprenoare nu poate să le efectueze în termenele stabilite în procesul-verbal de recepție (pct. 5); totodată, că, până la recepția finală a lucrărilor, conformitatea acestora este garantată cu un procent de 5% din valoarea totală a lucrării, prin polița de asigurare cu durata de 12 luni.

S-a mai reținut sub acest aspect că procesul-verbal din 08 februarie 2008 a fost încheiat în acord cu prevederile art. 6 din H.G. nr. 273/1994, respectiv în considerarea recepției la terminarea lucrărilor, dar că procesul-verbal la recepția finală - prevăzut de art. 32 din același act normativ - nu s-a întocmit până la data litigiului pendinte, așa cum a reieșit din probatoriul administrat. Or, s-a arătat că, întrucât clauza contractuală leagă obligația de restituire a garanției de recepția finală a lucrărilor, iar, pe de altă parte, potrivit probelor tehnice, lucrările efectuate relevă deficiențe, cererea reclamantei în acest sens apare a fi nefondată și se impune a fi respinsă. De asemenea, tribunalul, constatând din înscrisurile aflate la dosar că prin sentința civilă nr. 1260 din 08 septembrie 2009, pronunțată în procedura insolvenței reclamantei SC C.R.

SRL. (Dosar nr. 5804/30/2008), s-a recunoscut, cu putere de lucru judecat, în favoarea pârâtei SC A.R. SRL o creanță în valoare de 12.347.879,80 lei, tribunalul, în aplicarea art. 1144 C. civ., fiind îndeplinite în cauză și condițiile prevăzute de art. 52 din Legea nr. 85/2006, a constatat că între creanța reclamantei - în valoare de 566.174,95 lei și cea recunoscută pârâtei împotriva reclamantei a intervenit compensația legală până la limita sumei de 566.174,95 lei. Întrucât prin încheierea din Camera de Consiliu de la 11 martie 2011 a fost stabilit onorariul final aferent raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul M.I. la suma de 6.000 de lei, punându-se în vedere reclamantei să achite diferența în valoare de 1,200 de lei, iar pârâtei suma ce i-a revenit, respectiv 4.000 de lei, prin hotărârea dată asupra fondului prima instanță a dispus obligarea părților la plata acestor sume de bani.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a dispus obligarea părților la plata cheltuielilor de judecată (reprezentând contravaloarea onorariilor cuvenite experților), în măsura în care pretențiile lor au fost găsite întemeiate, stabilind în sarcina pârâtei plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, iar în sarcina reclamantei plata sumei de 7.350 lei. Împotriva acestei sentințe și a încheierilor din 10 noiembrie 2011 și din 04 mai 2012, a declarat apel pârâtă SC A.R.

SRL, solicitând modificarea hotărârii primei instanțe, în sensul constatării inexistenței obligației sale de plată a sumelor pretinse de reclamantă, nu datorită stingerii creanței reclamantei, ca urmare a intervenirii compensației legale între creanța reclamantei și cea recunoscută în favoarea sa prin încheierea nr. 1268 din 08 octombrie 2009 a Tribunalului Timiș dată în Dosarul nr. 5804/30/2008, ci ca urmare a inexistenței creanței reclamantei, datorită neexecutării lucrărilor la termen și în mod corespunzător și pe cale de consecință a rezilierii contractului de antrepriză.

Prin decizia civilă nr. 67 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 04 mai 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a schimbat în tot încheierea atacată, în sensul că a respins sesizarea din oficiu pentru îndreptarea erorii materiale; a respins apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii din 10 noiembrie 2011 și a sentinței civile nr. 92/LP/PI din 23 martie 2012, ambele pronunțate de aceeași instanță și a obligat-o pe intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 328,5 lei,cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că, urmare a neînțelegerilor ivite între părți în executarea contractului de antrepriză încheiat la 12 iunie 2006, pârâta SC A.R.

SRL a suspendat efectuarea plăților, iar reclamanta SC C.R. SRL. a părăsit șantierul. În analiza excepției de neexecutare invocată de pârâta beneficiar, pentru a justifica refuzul de plată a lucrărilor pretins a fi fost executate de reclamantă, curtea, notând că partea căreia i se pretinde executarea obligațiilor contractuale poate refuza să se conformeze, atâta timp cât cealaltă parte nu își execută propriile obligații asumate prin contract, a reținut că, în speță, trebuie identificate lucrările efectuate de reclamanta constructor până la momentul încetării raporturilor contractuale. De asemenea, a subliniat că în cauză nu este vorba despre o veritabilă neexecutare a contractului, ci despre o executare pe care pârâta o consideră ca fiind atât de defectuoasă, încât ar echivala cu o neexecutare parțială, de natură să justifice refuzul plății diferențelor de preț.

Susținerea pârâtei nu are însă sprijin în probatoriul administrat în cauză, care conduce la concluzia că atât suma de 272.802,44 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor individualizate în SAL 14 și SAL EXTRA 2, cât și suma de 293.372,51 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor individualizate în SAL 13 și SAL EXTRA 1 sunt datorate, întrucât respectivele lucrări au fost executate de reclamantă și au determinat o majorare corelativă a patrimoniului pârâtei, având drept cauză juridică contractul de antrepriză încheiat între părți.

În sensul celor de mai sus și în acord cu aprecierea primei instanțe, curtea a reținut că, deși, potrivit art. 15 pct. 2 din contract, aprobarea Situațiilor de Avansare a Lucrărilor (SAL) nu are valoarea acceptării lucrărilor, această împrejurare atestă, totuși, efectuarea lor, iar în contextul în care nu s-a dovedit că respectivele lucrări au fost refăcute de alți constructori angajați de pârâtă pentru finalizarea investiției, s-a apreciat că sunt prezumate ca fiind conforme și trebuie achitate.

În ceea ce privește cuantificarea lucrărilor executate de reclamantă și care au profitat pârâtei, curtea a reținut ca fiind justificat raționamentul juridic utilizat de judecătorul fondului, în sensul că, întrucât la data efectuării expertizei lucrările nu au mai putut fi verificate în totalitate, deoarece au devenit ascunse și întrucât nu a fost pus la dispoziția experților stadiul fizic la care alți executanți au preluat lucrările neexecutate de reclamantă, pentru determinarea valorii lor s-a impus coroborarea situațiilor de lucrări cu constatările experților judiciari. În raport de cele anterior expuse și în considerarea concluziilor raportului de expertiză întocmit de experții C.C., D.G.

și G.M.A., care au confirmat executarea de lucrări aferente situațiilor de lucrări SAL 13, SAL14, SAL EXTRA și SAL EXTRA 2, curtea a reținut că în mod întemeiat s-a apreciat că pretențiile reclamantei sunt fondate în totalitate în ce privește factura din 08 februarie 2008, în sumă de 293.372,51 lei și parțial în ce privește factura din 07 martie 2008, în limita sumei de 272.802,44 lei. Referitor la semnificația juridică a așa-numitelor „SAL EXTRA", instanța de control a notat că nu a fost identificat la dosar niciun document care să conducă la concluzia că ar viza lucrări în afara contractului, fapt pentru care a apreciat că în cauză nu se justifica incidența dispozițiilor art. 1484 C. civ., așa cum a susținut societatea pârâtă.

Sub aspectul analizat, curtea a apreciat ca fiind lipsit de relevanță, dacă investiția era sau nu finalizată la data întocmirii procesului-verbal de recepție din 18 februarie 2008, reținând că împrejurarea nu influențează dreptul reclamantei la plata prestațiilor efectuate până în acel moment, ci doar răspunderea acesteia pentru eventualele întârzieri, în considerarea culpei contractuale.

Din această perspectivă, s-a notat că, prevalându-se de culpa contractuală a reclamantei, pârâta a și obținut prin sentința civilă nr. 1260 din 08 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5804/30/2008 privind insolvența debitoarei-reclamante, obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere calculate conform art. 10 alin. (2) din contractul de antrepriză, a cheltuielilor pentru supervizarea lucrărilor efectuate de către reclamantă ulterior termenului de finalizare stabilit în contract, a cheltuielilor pentru îndeplinirea procedurii de recepție, a cheltuielilor efectuate pentru finalizarea lucrărilor neexecutate sau executate necorespunzător, precum și a celorlalte cheltuieli ce au fost generate de nerespectarea obligațiilor contractuale.

Referitor la puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, s-a reținut că nu are nicio consecință în soluționarea litigiului pendinte, întrucât în cauză nu se dezbate culpa părților în executarea obligațiilor contractuale, ci plata prestațiilor efectuate până la momentul încetării contractului. În considerarea celor arătate, curtea a apreciat ca fiind neîntemeiată excepția de neexecutare, invocată de pârâtă și că se impune a fi înlăturată. Instanța de prim control judiciar a apreciat ca neîntemeiată și critica privind nelegalitatea hotărârii primei instanțe pentru pretinsa neexaminare a argumentelor expuse de pârâtă în apărare, reținând că tribunalul a răspuns în mod implicit fiecăreia susțineri, arătând, în mod argumentat, care au fost împrejurările esențiale ce au stat la baza adoptării soluției pronunțate, sens în care a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat constant în acest sens.

Curtea a apreciat însă ca fiind fondată critica pârâtei referitoare la încheierea de îndreptare a erorii materiale din 04 mai 2012, sens în care a reținut că prima instanță a excedat ipotezelor reglementate de art. 281 C. proc. civ., operând, practic, o modificare a sentinței pronunțate în cauză. Sub acest aspect, a reținut că nu există elemente care să justifice concluzia că debitul de 9.000 lei reprezintă o diferență neachitată din factura din 31 octombrie 2007, în valoare totală de 345.509,42, câtă vreme aceasta apare ca fiind achitată integral prin plățile operate la 20 decembrie 2007 - în valoare de 70.000 de lei; la 11 ianuarie 2008, în valoarea de 150.000 lei și la 18 ianuarie 2008, în valoare de 125.509,42 lei.

Prin urmare, a decis schimbarea încheierii din 04 mai 2012, în sensul respingerii sesizării din oficiu pentru îndreptarea erorii materiale. În ceea ce privește încheierea din 10 noiembrie 2011, prin care tribunalul a stabilit onorariul final pentru expertiza tehnică efectuată, curtea a reținut că prin cererea de apel pârâta nu a formulat critici referitoare la aceste dispoziții, ci și-a exprimat nemulțumirea față de obligarea sa la plata onorariului cuvenit expertului M.I., desemnat să efectueze expertiza solicitată de reclamantă. Sub acest aspect, însă, curtea a notat că nu poate cenzura hotărârea primei instanțe, întrucât pârâta nu a contestat încheierea din camera de consiliu din 11 martie 2011, prin care s-a stabilit acest onorariu.

Împotriva Deciziei civile nr. 67 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a declarat recurs pârâta SC A.R. SRL, indicând în memoriul depus la dosar motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a nesocotit natura juridică a contractului de antrepriză dedus judecății, ignorând faptul că admiterea pretențiilor reclamantei echivalează cu suplimentarea valorii contractului stabilită de părți. Subsumat acestei critici, a arătat că situațiile de avansare a lucrărilor (S.A.L. - uri) nu au valoare probatorie cu privire la cuantificarea lucrărilor efectuate și că nu a solicitat și nu a aprobat S.A.L.

- urile EXTRA, detaliind o serie amplă de considerații referitoare la aceste situații de avansare a lucrărilor, ținând de lămurirea situației de fapt și de temeinicia pretențiilor reclamantei. În continuare, a menționat recurenta clauzele contractuale stipulate la art. 15 pct. 2 și 7, arătând că, potrivit acestora, plățile către reclamantă urmau să fie efectuate doar în măsura în care situațiile de avansare a lucrărilor prezentate ar fi fost aprobate de direcția de lucrări și suspendate în cazul neaprobării și că, întrucât societatea reclamanta nu a respectat termenul de finalizare a lucrărilor contractate conform art. 9 pct. 5 din contractul de antrepriză, nu datorează sumele pretinse de aceasta.

O altă critică formulată de recurentă a vizat faptul că instanța de apel nu a reținut în considerentele deciziei atacate argumentele sale cu privire la facturile fiscale pretins a fi fost achitate de reclamantă, în sensul că reprezintă lucrări nerecepționate, contestate sau așa-zis suplimentare. în acest sens, a enumerat o serie amplă de hotărâri ale C.E.D.O. și a reluat detaliat susținerile expuse în fața instanțelor de fond referitoare la fiecare dintre cele cinci facturi fiscale în dispută. De asemenea, a reiterat aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 1484 C. civ. cu referire la factura fiscală din 02 august 2007 în cuantum de 9.000 lei. A mai criticat recurenta motivarea eronată dată de instanța de apel argumentelor sale privind procesele verbale de recepție din 08 februarie 2012 și din 17 iunie 2008, evitând să tranșeze problema recepției la terminarea lucrărilor.

Tot sub aspectul nemotivării, a criticat autoarea căii de atac hotărârea recurată cu privire la susținerile sale privind inexistența creanței reclamantei datorită neexecutării la termen și în mod corespunzător a obligațiilor asumate. Din această perspectivă, a reiterat afirmațiile referitoare la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1260 din 08 octombrie 2009, rămasă definitivă și irevocabilă, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5804/30/2008, consecința directă fiind constatarea rezilierii contractului de antrepriză ca urmare a neexecutării la termen și în mod corespunzător a obligației asumate de reclamantă. Ultima dintre criticile formulate de recurentă vizează ignorarea de către instanța de prim control judiciar a cuantumului exagerat, în opinia sa, al sumei de 4.000 lei la care a fost obligată cu titlu de onorariu de expert, în raport cu onorariul plătit de reclamantă și cu munca efectuată de expert.

în considerarea celor arătate, recurenta a solicitat modificarea hotărârii atacate având în vedere inexistența obligației sale de plată a sumelor pretinse de reclamantă, ca urmare a inexistenței creanței reclamantei din cauza neexecutării la termen și în mod corespunzător a obligațiilor contractuale și pe cale de consecință rezilierea contractului de antrepriză. Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu în baza art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o admită pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În cauză, recurenta a indicat pur formal cazul de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., afirmațiile sale din memoriul depus la dosar neputând fi subsumate acestui punct, ca de altfel niciunuia dintre cele prevăzute de art. 304 din același cod. Astfel, cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, deși aparent formularea criticilor ar viza cazurile de nelegalitate reglementate la punctele 7 și 8 ale art. 304, ceea ce ar face posibilă aplicarea art. 306 alin. (3) din același cod, cu consecința salvării recursului de la sancțiunea nulității, dezvoltarea acestora nu permite încadrarea lor în motivele de recurs menționate. Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., sunt susceptibile de modificare hotărârile care nu cuprind motivele pe care se sprijină sau când cuprind motive contradictorii ori străine de natura pricinii; cele prin care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; precum și cele lipsite de temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Așa cum rezultă din susținerile autoarei căii de atac, anterior expuse, acestea nu vizează considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, ci constituie reproducerea fidelă a motivelor prezentate în cererea de apel. care au fost amplu si judicios verificate de instanța de prim control judiciar.

Astfel, simpla reluare a situației de fapt a cauzei și prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor cerute de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Totodată, modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel. De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celui reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. a fost făcută doar formal. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv. De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, respectiv decizia instanței de prim control judiciar. Dispozițiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri judecătorești, a căror modificare sau casare se poate obține pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești recurate, iar nu doar reiterarea susținerilor părților de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv. Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă prin motivele de recurs hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În speță, susținerile recurentei, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel. În alți termeni, față de considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac. Față de cele anterior expuse, având în vedere că susținerile recurentei din motivarea caii de atac nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. și, nefiind identificate motive de ordine publică care să poată fi invocate de instanță din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) din același cod, Înalta Curte, în baza art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., va constata nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A.R. SRL

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A.R. SRL împotriva deciziei civile nr. 67 din 30 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2015.