ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 964/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 964/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 17

noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, sub nr. 6762/30/2009,

reclamanta SC C.R. SRL, aflată în insolvență, prin C.L.I. - P.E., a solicitat

instanței, în contradictoriu cu pârâta SC A.R. SRL, ca prin hotărârea ce se va

pronunța, instanța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.119.143,29

lei și a dobânzii legale aferente, constând în dobânda de referință a B.N.R.,

calculată de la data formulării acțiunii și până la momentul plății efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 1, art. 43 și 46 C. com., art. 969 și 1073 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 92/LP/PI din

23 martie 2012, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a admis în parte

acțiunea, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de

272.802,44 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor individualizate în SAL

14 și SAL EXTRA 2, precum și suma de 293.372,51 lei, reprezentând contravaloarea

lucrărilor individualizate în SAL 13 și SAL EXTRA 1, respingând în rest

cererea. Totodată, a constatat că între creanța reclamantei, în valoare de

566.174,95 lei și cea recunoscută pârâtei împotriva reclamantei prin încheierea

nr. 1260 din 08 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5804/30/2008,

a intervenit compensația legală până la limita sumei de 566.174,95 lei. A mai

dispus obligarea reclamantei la plata către expertul Moldovan I. a sumei de

1.200 lei onorariu neachitat și a sumei de 4.000 lei onorariu pentru efectuarea

expertizei. în fine, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de

1.000 lei cheltuieli de judecată, obligând, totodată, reclamanta la plata către

pârâtă a sumei de 7.350 lei, cu același titlu.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut, în esență, că prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei la plata contravalorii a 5 facturi fiscale, respectiv: din 31

octombrie 2007, din 08 februarie 2008, din 07 martie 2008, din 24 martie 2008

și din 18 noiembrie 2008, reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcție

executate la cererea pârâtei, în baza contractului de antrepriză din 12 iunie 2006.

Întrucât datele înscrise în facturile din

08 februarie 2008 și din 07 martie 2008 au fost contestate, deși fuseseră

semnate și ștampilate, prima instanță a dispus efectuarea unor expertize în

specialitatea construcții care să stabilească dacă lucrările, a căror

contravaloare cuprinsă în facturi era solicitată, fuseseră efectiv executate.

Concluziile raportului de expertiză au

fost în sensul că lucrările realizate de reclamantă au fost incomplete, atât

din punct de vedere al execuției, cât și al documentelor necesare în vederea

recepției, deși expertul a consemnat că nu au putut fi verificate în

totalitate, deoarece parte dintre lucrări au devenit ascunse.

De asemenea, în raportul de expertiză

s-a reținut că pentru cuantificarea lucrărilor au fost avute în vedere datele

cuprinse în situațiile de lucrări coroborate cu constatările experților,

întrucât nu a fost puse la dispoziția acestora documente care să ateste stadiul

fizic la care alți executanți au preluat lucrările neexecutate de reclamantă.

Față de aceste aspecte, concluziile

expertizei au confirmat executarea de lucrări aferente facturii fiscale din 18

februarie 2008 în valoare de 303.255,46 lei, respectiv 13.036,10 lei și aferent

facturii fiscale, din 07 martie 2008 în valoare de 233.107,99 lei și de

39.694,45 lei.

În considerarea concluziilor

raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, prima instanță a apreciat

pretențiile reclamantei ca fiind fondate în totalitate în ce privește factura din

08 februarie 2008 și parțial în ce privește factura din 07 martie 2008, în

limitele sumei de 272.802,44 lei, astfel că a dispus obligarea pârâtei în

favoarea reclamantei la plata acestor sume.

Cu privire la factura din 31 octombrie

2007, în valoare totală de 345.509,42 lei, din care reclamanta a solicitat

obligarea pârâtei la plata unui rest de 9.000 de lei, a apreciat de asemenea

cererea ca fiind întemeiată, reținând că în baza situației de lucrări 10 - care

a stat la baza emiterii respectivei facturi, valoarea lucrărilor executate a

fost în cuantum de 497.629 de lei, astfel că a apreciat debitul ca nefiind

achitat integral.

În consecință, reținând că reclamanta

și-a îndeplinit obligația contractuală de realizare de lucrări de construcție,

în limitele mai sus arătate, iar pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii

obligației corelative de plată a prețului, în temeiul art. 969-970 C. civ.,

cererea a fost admisă, iar pârâta a fost obligată la plata sumelor mai sus

indicate.

Cu privire la factura din 18 noiembrie

2008 în valoare de 75.958,73 de lei, reprezentând penalități de întârziere,

tribunalul, constatând că nu a fost acceptată la plată nici expres, nici tacit,

a apreciat, în baza art. art. 46 C. com., că pretențiile nu au fost dovedite

și, în consecință, au fost respinse.

În ceea ce privește garanția de bună

execuție, Tribunalul a reținut că acest aspect formează obiectul art. 15 pct. 5

și 6 din contract, prin care părțile au convenit înlocuirea reținerilor până la

concurența procentului de 6% cu o poliță de asigurare în valoare de 93.740

euro, cu scadența la 60 de zile de la data recepției lucrărilor, stabilind că

aceasta va constitui garanție pentru eventualele reparații, în cazul în care

societatea antreprenoare nu poate să le efectueze în termenele stabilite în

procesul-verbal de recepție (pct. 5); totodată, că, până la recepția finală a

lucrărilor, conformitatea acestora este garantată cu un procent de 5% din

valoarea totală a lucrării, prin polița de asigurare cu durata de 12 luni.

S-a mai reținut sub acest aspect că

procesul-verbal din 08 februarie 2008 a fost încheiat în acord cu prevederile art.

6 din H.G. nr. 273/1994, respectiv în considerarea recepției la terminarea

lucrărilor, dar că procesul-verbal la recepția finală - prevăzut de art. 32 din

același act normativ - nu s-a întocmit până la data litigiului pendinte, așa

cum a reieșit din probatoriul administrat.

Or, s-a arătat că, întrucât clauza

contractuală leagă obligația de restituire a garanției de recepția finală a

lucrărilor, iar, pe de altă parte, potrivit probelor tehnice, lucrările

efectuate relevă deficiențe, cererea reclamantei în acest sens apare a fi

nefondată și se impune a fi respinsă.

De asemenea, tribunalul, constatând

din înscrisurile aflate la dosar că prin sentința civilă nr. 1260 din 08

septembrie 2009, pronunțată în procedura insolvenței reclamantei SC C.R. SRL. (Dosar

nr. 5804/30/2008), s-a recunoscut, cu putere de lucru judecat, în favoarea

pârâtei SC A.R. SRL o creanță în valoare de 12.347.879,80 lei, tribunalul, în

aplicarea art. 1144 C. civ., fiind îndeplinite în cauză și condițiile prevăzute

de art. 52 din Legea nr. 85/2006, a constatat că între creanța reclamantei - în

valoare de 566.174,95 lei și cea recunoscută pârâtei împotriva reclamantei a

intervenit compensația legală până la limita sumei de 566.174,95 lei.

Întrucât prin încheierea din Camera de

Consiliu de la 11 martie 2011 a fost stabilit onorariul final aferent

raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul M.I. la suma de 6.000 de

lei, punându-se în vedere reclamantei să achite diferența în valoare de 1,200

de lei, iar pârâtei suma ce i-a revenit, respectiv 4.000 de lei, prin hotărârea

dată asupra fondului prima instanță a dispus obligarea părților la plata

acestor sume de bani.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

instanța a dispus obligarea părților la plata cheltuielilor de judecată

(reprezentând contravaloarea onorariilor cuvenite experților), în măsura în

care pretențiile lor au fost găsite întemeiate, stabilind în sarcina pârâtei

plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, iar în sarcina reclamantei plata

sumei de 7.350 lei.

Împotriva acestei sentințe și a

încheierilor din 10 noiembrie 2011 și din 04 mai 2012, a declarat apel pârâtă SC

A.R. SRL, solicitând modificarea hotărârii primei instanțe, în sensul constatării

inexistenței obligației sale de plată a sumelor pretinse de reclamantă, nu

datorită stingerii creanței reclamantei, ca urmare a intervenirii compensației

legale între creanța reclamantei și cea recunoscută în favoarea sa prin

încheierea nr. 1268 din 08 octombrie 2009 a Tribunalului Timiș dată în Dosarul nr.

5804/30/2008, ci ca urmare a inexistenței creanței reclamantei, datorită

neexecutării lucrărilor la termen și în mod corespunzător și pe cale de

consecință a rezilierii contractului de antrepriză.

Prin decizia civilă nr. 67 din 30

aprilie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelul

declarat de pârâtă împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 04

mai 2012, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a schimbat în

tot încheierea atacată, în sensul că a respins sesizarea din oficiu pentru

îndreptarea erorii materiale; a respins apelul declarat de pârâtă împotriva

încheierii din 10 noiembrie 2011 și a sentinței civile nr. 92/LP/PI din 23

martie 2012, ambele pronunțate de aceeași instanță și a obligat-o pe

intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 328,5 lei,cu

titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide astfel, instanța de

prim control judiciar a reținut că, urmare a neînțelegerilor ivite între părți

în executarea contractului de antrepriză încheiat la 12 iunie 2006, pârâta SC

A.R. SRL a suspendat efectuarea plăților, iar reclamanta SC C.R. SRL. a părăsit

șantierul.

În analiza excepției de neexecutare

invocată de pârâta beneficiar, pentru a justifica refuzul de plată a lucrărilor

pretins a fi fost executate de reclamantă, curtea, notând că partea căreia i se

pretinde executarea obligațiilor contractuale poate refuza să se conformeze,

atâta timp cât cealaltă parte nu își execută propriile obligații asumate prin

contract, a reținut că, în speță, trebuie identificate lucrările efectuate de

reclamanta constructor până la momentul încetării raporturilor contractuale.

De asemenea, a subliniat că în cauză

nu este vorba despre o veritabilă neexecutare a contractului, ci despre o

executare pe care pârâta o consideră ca fiind atât de defectuoasă, încât ar

echivala cu o neexecutare parțială, de natură să justifice refuzul plății

diferențelor de preț.

Susținerea pârâtei nu are însă sprijin

în probatoriul administrat în cauză, care conduce la concluzia că atât suma de

272.802,44 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor individualizate în SAL

14 și SAL EXTRA 2, cât și suma de 293.372,51 lei, reprezentând contravaloarea

lucrărilor individualizate în SAL 13 și SAL EXTRA 1 sunt datorate, întrucât

respectivele lucrări au fost executate de reclamantă și au determinat o

majorare corelativă a patrimoniului pârâtei, având drept cauză juridică

contractul de antrepriză încheiat între părți.

În sensul celor de mai sus și în acord

cu aprecierea primei instanțe, curtea a reținut că, deși, potrivit art. 15 pct.

2 din contract, aprobarea Situațiilor de Avansare a Lucrărilor (SAL) nu are

valoarea acceptării lucrărilor, această împrejurare atestă, totuși, efectuarea

lor, iar în contextul în care nu s-a dovedit că respectivele lucrări au fost

refăcute de alți constructori angajați de pârâtă pentru finalizarea

investiției, s-a apreciat că sunt prezumate ca fiind conforme și trebuie

achitate.

În ceea ce privește cuantificarea

lucrărilor executate de reclamantă și care au profitat pârâtei, curtea a

reținut ca fiind justificat raționamentul juridic utilizat de judecătorul

fondului, în sensul că, întrucât la data efectuării expertizei lucrările nu au

mai putut fi verificate în totalitate, deoarece au devenit ascunse și întrucât

nu a fost pus la dispoziția experților stadiul fizic la care alți executanți au

preluat lucrările neexecutate de reclamantă, pentru determinarea valorii lor

s-a impus coroborarea situațiilor de lucrări cu constatările experților

judiciari.

În raport de cele anterior expuse și

în considerarea concluziilor raportului de expertiză întocmit de experții C.C.,

D.G. și G.M.A., care au confirmat executarea de lucrări aferente situațiilor de

lucrări SAL 13, SAL14, SAL EXTRA și SAL EXTRA 2, curtea a reținut că în mod

întemeiat s-a apreciat că pretențiile reclamantei sunt fondate în totalitate în

ce privește factura din 08 februarie 2008, în sumă de 293.372,51 lei și parțial

în ce privește factura din 07 martie 2008, în limita sumei de 272.802,44 lei.

Referitor la semnificația juridică a

așa-numitelor „SAL EXTRA", instanța de control a notat că nu a fost

identificat la dosar niciun document care să conducă la concluzia că ar viza

lucrări în afara contractului, fapt pentru care a apreciat că în cauză nu se

justifica incidența dispozițiilor art. 1484 C. civ., așa cum a susținut

societatea pârâtă.

Sub aspectul analizat, curtea a

apreciat ca fiind lipsit de relevanță, dacă investiția era sau nu finalizată la

data întocmirii procesului-verbal de recepție din 18 februarie 2008, reținând

că împrejurarea nu influențează dreptul reclamantei la plata prestațiilor

efectuate până în acel moment, ci doar răspunderea acesteia pentru eventualele

întârzieri, în considerarea culpei contractuale.

Din această perspectivă, s-a notat că,

prevalându-se de culpa contractuală a reclamantei, pârâta a și obținut prin

sentința civilă nr. 1260 din 08 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș

în Dosarul nr. 5804/30/2008 privind insolvența debitoarei-reclamante, obligarea

acesteia la plata penalităților de întârziere calculate conform art. 10 alin. (2)

din contractul de antrepriză, a cheltuielilor pentru supervizarea lucrărilor

efectuate de către reclamantă ulterior termenului de finalizare stabilit în

contract, a cheltuielilor pentru îndeplinirea procedurii de recepție, a

cheltuielilor efectuate pentru finalizarea lucrărilor neexecutate sau executate

necorespunzător, precum și a celorlalte cheltuieli ce au fost generate de

nerespectarea obligațiilor contractuale.

Referitor la puterea de lucru judecat

a acestei hotărâri, s-a reținut că nu are nicio consecință în soluționarea

litigiului pendinte, întrucât în cauză nu se dezbate culpa părților în

executarea obligațiilor contractuale, ci plata prestațiilor efectuate până la

momentul încetării contractului.

În considerarea celor arătate, curtea

a apreciat ca fiind neîntemeiată excepția de neexecutare, invocată de pârâtă și

că se impune a fi înlăturată.

Instanța de prim control judiciar a apreciat

ca neîntemeiată și critica privind nelegalitatea hotărârii primei instanțe

pentru pretinsa neexaminare a argumentelor expuse de pârâtă în apărare,

reținând că tribunalul a răspuns în mod implicit fiecăreia susțineri, arătând,

în mod argumentat, care au fost împrejurările esențiale ce au stat la baza

adoptării soluției pronunțate, sens în care a invocat jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, care a statuat constant în acest sens.

Curtea a apreciat însă ca fiind

fondată critica pârâtei referitoare la încheierea de îndreptare a erorii

materiale din 04 mai 2012, sens în care a reținut că prima instanță a excedat

ipotezelor reglementate de art. 281 C. proc. civ., operând, practic, o

modificare a sentinței pronunțate în cauză. Sub acest aspect, a reținut că nu

există elemente care să justifice concluzia că debitul de 9.000 lei reprezintă

o diferență neachitată din factura din 31 octombrie 2007, în valoare totală de

345.509,42, câtă vreme aceasta apare ca fiind achitată integral prin plățile operate

la 20 decembrie 2007 - în valoare de 70.000 de lei; la 11 ianuarie 2008, în

valoarea de 150.000 lei și la 18 ianuarie 2008, în valoare de 125.509,42 lei.

Prin urmare, a decis schimbarea

încheierii din 04 mai 2012, în sensul respingerii sesizării din oficiu pentru

îndreptarea erorii materiale.

În ceea ce privește încheierea din 10

noiembrie 2011, prin care tribunalul a stabilit onorariul final pentru

expertiza tehnică efectuată, curtea a reținut că prin cererea de apel pârâta nu

a formulat critici referitoare la aceste dispoziții, ci și-a exprimat

nemulțumirea față de obligarea sa la plata onorariului cuvenit expertului M.I.,

desemnat să efectueze expertiza solicitată de reclamantă. Sub acest aspect,

însă, curtea a notat că nu poate cenzura hotărârea primei instanțe, întrucât

pârâta nu a contestat încheierea din camera de consiliu din 11 martie 2011,

prin care s-a stabilit acest onorariu.

Împotriva Deciziei civile nr. 67 din

30 aprilie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a declarat

recurs pârâta SC A.R. SRL, indicând în memoriul depus la dosar motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a nesocotit natura

juridică a contractului de antrepriză dedus judecății, ignorând faptul că

admiterea pretențiilor reclamantei echivalează cu suplimentarea valorii

contractului stabilită de părți.

Subsumat acestei critici, a arătat că

situațiile de avansare a lucrărilor (S.A.L. - uri) nu au valoare probatorie cu

privire la cuantificarea lucrărilor efectuate și că nu a solicitat și nu a

aprobat S.A.L. - urile EXTRA, detaliind o serie amplă de considerații

referitoare la aceste situații de avansare a lucrărilor, ținând de lămurirea

situației de fapt și de temeinicia pretențiilor reclamantei.

În continuare, a menționat recurenta

clauzele contractuale stipulate la art. 15 pct. 2 și 7, arătând că, potrivit

acestora, plățile către reclamantă urmau să fie efectuate doar în măsura în

care situațiile de avansare a lucrărilor prezentate ar fi fost aprobate de

direcția de lucrări și suspendate în cazul neaprobării și că, întrucât

societatea reclamanta nu a respectat termenul de finalizare a lucrărilor

contractate conform art. 9 pct. 5 din contractul de antrepriză, nu datorează

sumele pretinse de aceasta.

O altă critică formulată de recurentă

a vizat faptul că instanța de apel nu a reținut în considerentele deciziei

atacate argumentele sale cu privire la facturile fiscale pretins a fi fost

achitate de reclamantă, în sensul că reprezintă lucrări nerecepționate,

contestate sau așa-zis suplimentare.

în acest sens, a enumerat o serie

amplă de hotărâri ale C.E.D.O. și a reluat detaliat susținerile expuse în fața

instanțelor de fond referitoare la fiecare dintre cele cinci facturi fiscale în

dispută.

De asemenea, a reiterat

aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 1484 C. civ. cu referire la

factura fiscală din 02 august 2007 în cuantum de 9.000 lei.

A mai criticat recurenta motivarea

eronată dată de instanța de apel argumentelor sale privind procesele verbale de

recepție din 08 februarie 2012 și din 17 iunie 2008, evitând să tranșeze

problema recepției la terminarea lucrărilor.

Tot sub aspectul nemotivării, a

criticat autoarea căii de atac hotărârea recurată cu privire la susținerile

sale privind inexistența creanței reclamantei datorită neexecutării la termen

și în mod corespunzător a obligațiilor asumate.

Din această perspectivă, a reiterat

afirmațiile referitoare la autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1260

din 08 octombrie 2009, rămasă definitivă și irevocabilă, pronunțată de

Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5804/30/2008, consecința directă fiind

constatarea rezilierii contractului de antrepriză ca urmare a neexecutării la

termen și în mod corespunzător a obligației asumate de reclamantă.

Ultima dintre criticile formulate de

recurentă vizează ignorarea de către instanța de prim control judiciar a

cuantumului exagerat, în opinia sa, al sumei de 4.000 lei la care a fost

obligată cu titlu de onorariu de expert, în raport cu onorariul plătit de

reclamantă și cu munca efectuată de expert.

în considerarea celor arătate,

recurenta a solicitat modificarea hotărârii atacate având în vedere inexistența

obligației sale de plată a sumelor pretinse de reclamantă, ca urmare a

inexistenței creanței reclamantei din cauza neexecutării la termen și în mod

corespunzător a obligațiilor contractuale și pe cale de consecință rezilierea

contractului de antrepriză.

Analizând cu prioritate, conform art. 137

alin. (1), cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., excepția

nulității recursului, invocată din oficiu în baza art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o admită pentru considerentele

ce succed:

Potrivit art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau,

după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În cauză, recurenta a indicat pur

formal cazul de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

afirmațiile sale din memoriul depus la dosar neputând fi subsumate acestui

punct, ca de altfel niciunuia dintre cele prevăzute de art. 304 din același

cod.

Astfel, cu titlu preliminar, Înalta Curte

reține că, deși aparent formularea criticilor ar viza cazurile de nelegalitate

reglementate la punctele 7 și 8 ale art. 304, ceea ce ar face posibilă

aplicarea art. 306 alin. (3) din același cod, cu consecința salvării recursului

de la sancțiunea nulității, dezvoltarea acestora nu permite încadrarea lor în

motivele de recurs menționate.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ., sunt susceptibile de modificare hotărârile care nu

cuprind motivele pe care se sprijină sau când cuprind motive contradictorii ori

străine de natura pricinii; cele prin care instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia; precum și cele lipsite de temei legal ori date cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Așa cum rezultă din susținerile

autoarei căii de atac, anterior expuse, acestea nu vizează considerentele

deciziei pronunțate de instanța de apel, ci constituie reproducerea fidelă a

motivelor prezentate în cererea de apel. care au fost amplu si judicios

verificate de instanța de prim control judiciar.

Astfel, simpla reluare a situației de

fapt a cauzei și prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel

nu răspund exigențelor cerute de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Totodată, modul de redactare a cererii

de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării înaltei Curți, învestite

cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

De aceea, examinarea memoriului de

recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată

fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar indicarea celui reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost făcută

doar formal.

Prin reluarea criticilor deja

cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a

susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție

și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de

apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel

confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac,

respectiv decizia instanței de prim control judiciar.

Dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri judecătorești, a căror

modificare sau casare se poate obține pentru anumite motive de nelegalitate

expres prevăzute.

Prin urmare, motivele de recurs

trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești recurate, iar nu doar

reiterarea susținerilor părților de la judecata în instanța de prim control

judiciar devolutiv. Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de

atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de

recurentă prin motivele de recurs hotărârii instanței anterioare se încadrează

sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În speță, susținerile recurentei,

prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens

propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât

afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au

primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prin urmare, nulitatea recursului

intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și

în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situație intervine și în

cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurentei nu

vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel.

În alți termeni, față de

considerentele precedente, se poate reține că accesul la justiție presupune

respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare

de atac.

Față de cele anterior expuse, având în

vedere că susținerile recurentei din motivarea caii de atac nu pot fi încadrate

în niciunul dintre cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. și, nefiind identificate motive de ordine publică care să poată fi

invocate de instanță din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) din același

cod, Înalta Curte, în baza art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,

va constata nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A.R. SRL

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC A.R. SRL împotriva deciziei civile nr. 67 din 30 aprilie

2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

27 martie 2015.