ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 463/2017

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 463/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia

nr. 463/2017

Asupra

recursului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a

civilă, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții

Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului

Timișoara, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 155.466,52 lei,

reprezentând contravaloarea spațiului cu altă destinație,

conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 126/2003, actualizată

cu indicele inflației la data plății efective, la plata sumei de

84.706,48 lei, reprezentând majorări potrivit Legii nr. 550/2002, actualizată

cu indicele inflației la data plății efective precum și

toate taxele și impozitele achitate până în prezent, la plata sumei

de 109.827,87 lei, actualizată cu indicele inflației la data

plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru sporul de valoare

adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile

efectuate și recunoașterea unui drept de retenție asupra

imobilului din care se solicită evacuarea, până la data

achitării despăgubirilor de către pârâți.

Invocând

dispozițiile art. 1341, 1344 - 1347, art. 1635 - 1640, art. 1644, 1646

și art. 2495 și urm. C. civ., în motivarea acțiunii, reclamanta

a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu

Municipiul Timișoara la 27 octombrie 2003, a cumpărat imobilul situat

în mun. Timișoara, jud. Timiș și a terenului aferent în

suprafață de 43 mp, prețul vânzării fiind de 155.466,52

lei.

A

mai arătat reclamanta că ulterior cumpărării bunului

imobil, a efectuat îmbunătățiri care s-au ridicat la suma de

109.827,87 lei.

Totodată,

a precizat reclamanta că prin Sentința civilă nr. 954/PI din 14

octombrie 2008 a Tribunalului Timiș, secția comercială și

de contencios administrativ, s-a constatat rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 126/2003, restabilirea situației anterioare

și evacuarea reclamantei din imobil.

Pârâții

au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea

reclamantei SC A. SRL la plata daunelor-interese pentru folosința

spațiului în perioada martie 2007 - februarie 2013, în cuantum de

28.113,22 lei la care se adaugă majorări de întârziere, solicitând,

totodată, compensarea diferenței între valoarea spațiului

și despăgubirile pentru folosința spațiului.

La

data de 03 iunie 2013, pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar a formulat

cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, care a fost disjunsă de cererea principală

prin încheierea din 02 decembrie 2013.

Prin

Sentința civilă nr. 409 din 10 iunie 2014, Tribunalul Timiș,

secția a II-a civilă, a admis în parte cererea principală, a

obligat pârâții la restituirea sumei de 155.466,52 lei, actualizată

cu rata inflației la data plății și la plata dobânzii

legale aferente începând cu data 11 noiembrie 2009, la restituirea sumei de

84.706,48 lei, reprezentând penalități, actualizată cu rata

inflației la data plății, la plata dobânzii legale aferente

începând cu data formulării acțiunii, la plata sumei de 114.756,08

lei, reprezentând despăgubiri îmbunătățiri,

actualizată cu indicele de inflație și la dobândă

legală începând cu data formulării acțiunii, respingându-se în

rest acțiunea principală; a admis în parte cererea

reconvențională, a obligat pârâta-reconvențională la plata

sumei de 33.970,12 lei, contravaloarea folosinței spațiului în perioada

martie 2007 - mai 2014, precum și în continuare până la evacuarea

acestuia, a compensat sumele datorate reciproc până la concurența

sumei de 33.970,12 lei, scadentă la data pronunțării

sentinței, a respins în rest cererea reconvențională și a

compensat cheltuielile de judecată reprezentate de cheltuieli cu taxele de

timbru și angajarea de apărători, sens în care fiecare parte

urma a suporta propriile cheltuieli de judecată, fiind obligată

reclamanta să achite pârâților suma de 1567,5 lei, reprezentând

jumătate din valoarea expertizei.

În

motivarea acestei soluții, s-a reținut, în esență, că

potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 126 din 17 octombrie 2003

încheiat în temeiul Legii nr. 550/2002, reclamanta a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, jud. Timiș, înscris

în CF. nr. 405002- CI - U2 Timișoara, pentru prețul de 130.644,1374 +

T.V.A.

S-a

mai reținut că prin Sentința civilă nr. 954/PI din 14

octombrie 2008 a Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia

civilă nr. 44 din 09 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara

și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2847 din 11 noiembrie

2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțate în Dosarul nr. x/30/2008, s-a constatat rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 126/2003 încheiat între

părți, având ca obiect spațiul de prestări servicii situat

în Timișoara, dispunându-se totodată restabilirea situației

anterioare perfectării contractului, evacuarea din spațiu a

reclamantei și obligarea acesteia la predarea spațiului, cu obligarea

la plata sumei de 13.557 lei cu titlu de despăgubiri pentru

folosință în perioada octombrie 2003 - martie 2007.

Totodată,

s-a reținut că prețul a fost achitat în rate, astfel cum

rezultă din ordinele de plată depuse la dosar, iar pentru plata cu

întârziere a acestora, s-au calculat și achitat majorări de

întârziere conform art. 7 alin. (1) din contractul de vânzare-cumpărare

nr. 126 din 27 octombrie 2003 .

Având

în vedere că în mod irevocabil s-a dispus drept urmare a constatării

rezoluțiunii contractului și repunerea părților în situația

anterioară, s-a constatat că acțiunea reclamantei cu privire la

restituirea prețului achitat este întemeiată, suma fiind

actualizată cu indicele de inflație la data plății

efective. De asemenea, s-a constatat că pârâta datorează și

dobânzi legale, în temeiul O.G. nr. 9/2000, de la data la care hotărârea

prin care s-a dispus repunerea în situația anterioară a rămas

irevocabilă, anume de la data de 11 noiembrie 2009.

În

ce privește suma de 84.706, 48 lei achitată de către

reclamantă cu titlu de penalități de întârziere, s-a apreciat

că cererea de restituire este întemeiată, întrucât deși plata ei

s-a făcut ca urmare a neachitării la termen a obligațiilor

contractuale, rezoluțiunea având efect retroactiv, chiar de la data

încheierii actului rezolvit, repunerii în situația anterioară sunt

supuse nu numai obligațiile principale, ci și cele accesorii, cum

sunt penalitățile.

În

ceea ce privește îmbunătățirile efectuate, în urma

concluziilor expertizei tehnice de specialitate, a rezultat că suma

acestora este de 125.580 lei, din care urmau a fi scăzute suma de 7.711

lei ce reprezintă contravaloarea centralei termice, boilerului și

caloriferelor ce pot fi ridicate la evacuare, și suma de 3.112,92 lei

lucrări efectuate după constatarea rezoluțiunii, rezultând

că valoarea îmbunătățirilor pe care pârâta va fi

obligată să le restituie reclamantei ca fiind sporul de valoare adus

imobilului este de 144.756,08 lei, actualizată cu indicele de

inflație la data plății, iar dobânda legală urmând a fi

calculată de la data formulării prezentei cereri de chemare în

judecată.

A

fost respinsă cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la plata

taxelor și impozitelor datorate în perioada 17 octombrie 2003 - 11

noiembrie 2009, apreciindu-se că în această perioadă reclamanta

a fost proprietarul imobilului, iar contractul a fost rezolvit și nu

constatat ca fiind nul, astfel că taxele și impozitele se cer a fi

plătite de proprietar și vor rămâne în sarcina lui.

În

ce privește dreptul de retenție, cererea reclamantei a fost

respinsă, apreciindu-se că dreptul de retenție protejează

pe creditorul unei sume de bani datorată în legătură cu imobilul

pe care trebuie să îl evacueze de un eventual refuz de plată,

însă în speță părțile vor fi obligate reciproc la

plata unor sume de bani, astfel că și reclamanta datorează

pârâtei bani în legătură cu același spațiu. Mai mult, s-a

reținut că reclamanta s-a dovedit a fi de rea-credință

încheind un contract de închiriere pentru o perioadă de 49 de ani începând

cu data de 02 iulie 2012, deși la acea dată știa că nu mai

este proprietarul spațiului și că a fost obligată la

evacuarea lui.

În

ce privește cererea reconvențională, s-a reținut că

aceasta vizează lipsa de folosință a spațiului pe perioada

dintre martie 2007 - mai 2004, precum și în continuare până la

eliberarea efectivă a acestuia, iar prima instanță a apreciat-o

ca fiind întemeiată, astfel că a fost obligată reclamanta la

plata sumei de 33.970,12 lei reprezentând valoarea lipsei de

folosință a spațiului pe perioada martie 2007 - mai 2004, precum

și în continuare până la evacuarea efectivă a spațiului,

conform calculului: 86,79 mp x 4,66 lei/mp/lună - potrivit HCLMT nr. 244

din 29 mai 2012.

Văzând

că părțile au fost obligate reciproc prin aceeași

hotărâre la plata unor sume de bani, a dispus compensarea acestora

până la concurența sumei de 33.970,12 lei scadentă la data

pronunțării prezentei hotărâri.

A

fost respinsă cererea reclamantei reconvențional de a compensa

și sume ce vizează o executare silită pornită anterior

între părți, o atare operațiune urmând a fi realizată de

executorul judecătoresc cu ocazia finalizării executării silite.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC A. SRL și

pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, criticând-o ca fiind nelegală și

netemeinică.

Prin

Decizia nr. 983/A din 27 noiembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara,

secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâții

Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara împotriva sentinței primei instanțe, pe care a

schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat obligarea

pârâților la plata sumelor de 84.706,48 lei reprezentând contravaloarea

penalităților, actualizate cu rata inflației și dobânzile

legale aferente, a sumei de 114.756,08 lei, reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor, actualizate cu indicele de inflație

și dobânda legală aferentă acesteia; totodată, a admis

și apelul reclamantei SC A. SRL împotriva aceleiași sentințe pe

care a schimbat-o în parte și cu privire la cheltuielile de judecată,

în sensul că s-au compensat în parte cheltuielile de judecată ale

părților la fond și, în final, a obligat pârâții la suma de

5.590,33 lei, cheltuieli parțiale către reclamantă; au fost

menținute în rest dispozițiile sentinței.

În

motivarea acestei soluții, s-a reținut că solicitarea

cumpărătorului de a i se restitui prețul integral achitat,

însoțit de actualizarea cu rata inflației a datoriei și a

dobânzii legale aferente, a fost legal soluționată de prima

instanță prin admiterea în totalitate a acestor pretenții iar cu

privire la această componentă, singura critică a pârâtelor se

referă la includerea în preț și a TVA-ului, cu motivația

că această taxă fiscală a fost virată după

încasare către bugetul de stat dar și a procentului de 15 % din

prețul efectiv al imobilului care, de asemenea, în condițiile art. 15

din Legea 550/2002 s-a făcut venit la bugetul de stat.

Aceste

critici au fost înlăturate de către instanța de control

judiciar, în condițiile în care prin însăși titlul executoriu de

rezoluțiune a contractului de vânzare- cumpărare s-a dispus

restabilirea situației anterioare perfectării contractului și

una din laturile acestei dispoziții se referă tocmai la restituirea

de către vânzătoare a prețului integral încasat.

Referitor

la restituirea sumei de 84.706,48 lei și a accesoriilor aferente acesteia,

s-a apreciat că în mod greșit tribunalul a acordat-o reclamantei în

condițiile în care s-a reținut că suma reprezintă o

plată suplimentară făcută de societatea

cumpărătoare, ca urmare a neachitării la termen a

obligațiilor contractuale, respectiv a ratelor din preț.

În

ceea ce privește îmbunătățirile efectuate în spațiul

comercial, s-a reținut că lucrările a căror valoare se

solicită au fost efectuate imediat după pronunțarea sentinței

prin care s-a constatat rezoluțiunea contractului și în

contradicție cu obligațiile la care reclamanta a fost supusă în

baza acestei hotărâri, coroborat cu faptul că aceasta a refuzat

predarea spațiului și a continuat pe parcursul a mai mulți ani

să beneficieze de posesia și folosința acestuia dar și de

investițiile executate în acel spațiu comercial, astfel încât

pârâtele nu pot fi obligate la restituirea contravalorii lor.

Pentru

suma solicitată cu titlu de taxe și impozite aferente spațiului

și care au fost plătite de reclamantă, s-a constatat că nu

poate fi restituită în condițiile în care aceasta a continuat să

beneficieze de acest imobil, să exercite atributele posesiei și

folosinței, existând chiar și un contract de închiriere a imobilului

din litigiu cu un terț, și intrând în posesia și a chiriei

rezultate din acest act juridic; cu toate acestea, tribunalul a apreciat

greșit asupra modului de calcul și compensarea cheltuielilor de

judecată, sens în care s-au compensat în parte aceste cheltuieli de judecată

la fond și au fost obligați în final pârâții la 5.590,33 lei

cheltuieli parțiale către reclamantă.

Împotriva

acestei decizii, reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar Cabinet

Individual de Insolvență B. a declarat recurs, iar prin Decizia nr.

820 din 13 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis recursul, s-a

casat decizia atacată și a fost trimisă cauza aceleiași

instanțe, pentru a face aplicarea prevederilor art. 36 din Legea nr.

85/2006.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 6

august 2015 sub nr. x/30/2012*.

Prin

Decizia civilă nr. 960 din 23 octombrie 2015, Curtea de Apel

Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelurile declarate de

reclamanta SC A. SRL și de pârâții Municipiul Timișoara prin

Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva

Sentinței civile nr. 409 din 10 iunie 2014 pronunțată de

Tribunalul Timiș, a schimbat în parte hotărârea apelată, în

sensul că a înlăturat din sentință obligarea pârâților

la plata sumelor de 84.706,48 lei reprezentând contravaloarea

penalităților, actualizată cu rata inflației și

dobânzile legale aferente, și de 114.756,08 lei despăgubiri

îmbunătățiri, actualizată cu indicele de inflație

și dobânda legală aferentă, a menținut în rest

dispozițiile sentinței apelate, în ceea ce privește

acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților, a

suspendat judecata cererii reconvenționale formulate de pârâți

împotriva reclamantei și a obligat pârâții la plata sumei de 6.000

lei cheltuieli de judecată parțiale, în primă instanță

și apel către reclamantă.

În

motivarea acestei soluții, s-a apreciat că apelul declarat de

pârâți este întemeiat în ceea ce privește înlăturarea din

sentința primei instanțe a obligării acestora la plata sumelor

de 84.706,48 lei reprezentând penalități, actualizată cu rata

inflației și dobânzile legale aferente, și de 114.756,08 lei

reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor, având în vedere stabilirea

indubitabilă a propriei culpe a reclamantei în executarea unei

obligații contractuale și a faptului că lucrările a

căror valoare se solicită au început a fi efectuate imediat după

pronunțarea sentinței executorii prin care s-a dispus rezoluțiunea

contractului.

În

ceea ce privește cererea reconvențională, constatând că

sunt incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât în

prezent reclamanta se află în procedura falimentului, s-a suspendat

judecata cererii.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL iar prin Decizia nr.

1192 din 23 iunie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis recursul, s-a

casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În

motivarea acestei soluții, Înalta Curte a reținut incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. având în vedere că

instanța de apel nu a analizat criticile recurentei-reclamante referitoare

la solicitarea admiterii cererii privind restituirea contravalorii impozitului

achitat în perioada 2003 - 2009 ca fiind plată nedatorată, ca urmare

a pronunțării sentinței civile prin care s-a dispus

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Înalta

Curte a arătat că analiza instanței de apel trebuie să

pornească de la dezlegările date prin Sentința civilă nr.

954 PI din 14 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș,

secția comercială și de contencios administrativ, în Dosarul nr.

x/30/2008, împotriva căreia s-a formulat apel, iar Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială, s-a pronunțat prin Decizia civilă nr. 44

din 09 martie 2009, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2847 din 11

noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, prin care s-a dispus rezoluțiunea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 126/2001.

În

rejudecare, prin Decizia civilă nr. 839 din 16 noiembrie 2016, Curtea de

Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelurile

formulate de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar Cabinet Individual

de Insolvență B. și de pârâții Municipiul Timișoara

prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva

Sentinței civile nr. 409 din 10 iunie 2014, pronunțată de

Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/30/2012.

A

schimbat hotărârea atacată în sensul că a admis în parte

acțiunea principală formulată de reclamantă și a

obligat pârâții la plata sumei de 155.466,32 lei actualizată cu rata

inflației la data plății, precum și la plata dobânzii

legale aferente acestei sume începând cu data de 11 noiembrie 2009.

A

fost respinsă în rest acțiunea formulată de reclamantă

și s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale a pârâților

și s-a constatat suspendarea de drept a acestei cereri în baza art. 36 din

Legea nr. 85/2006.

Au

fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată

parțiale către reclamantă în sumă de 4360,15 lei sumă

ce reprezintă ½ din onorariul avocațial achitat și anume 2.000

lei, precum și 2360,15 lei, cu titlu de taxă judiciară de

timbru, parțial.

În

motivarea acestei soluții, referitor la apelul reclamantei, s-a

reținut a fi întemeiat parțial și s-a admis în această

măsură.

Printr-un

prim motiv de apel reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe

pentru faptul că a admis în parte cererea reconvențională a

pârâților, deși reclamanta se află în procedura

insolvenței, astfel că potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006,

această cerere trebuia disjunsă și apoi suspendată.

Acest

motiv de apel a fost considerat de instanța de apel ca fiind întemeiat

și a fost admis în raport și de dispozițiile cuprinse în Decizia

nr. 820 din 13 martie 2015 a Înaltei Curți, astfel că în baza art. 36

din Legea nr. 85/2006, cum reclamanta a intrat în procedura insolvenței

potrivit Sentinței civile nr. 438/JS a Tribunalului Caraș-Severin la

data de 26 iunie 2014, s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale a pârâților

și s-a constatat suspendarea de drept a acestei cereri.

În

ceea ce privește cel de al doilea motiv de apel al reclamantei prin care

s-a invocat faptul că prima instanță în mod neîntemeiat nu a

dispus și obligarea pârâților la plata sumei de 7.700 lei

achitată de reclamantă cu titlu de impozit pe clădiri,

instanța de apel a constatat că este nefondat reținând pe de o

parte că cererea reconvențională a pârâților urma a fi

disjunsă și suspendată, așa că nu s-a dispus până

în acest moment obligarea sa la plata vreunei sume către pârâți, iar

pe de altă parte suma achitată cu titlu de impozit pe clădiri a

fost o obligație fiscală proprie a reclamantei pentru perioada în

care a figurat în evidențele fiscale ca proprietar al imobilului, astfel

că nu este o sumă de natură a fi restituită de către

pârâți, în baza dispoziției de restabilire a situației

anterioare, căci nu s-a stabilit prin nici un mijloc de probă că

ar fi o sumă nedatorată, sau că ar exista o culpă a

pârâților, referitoare la încasarea acestei sume.

Tot

în cuprinsul apelului, reclamanta a invocat și autoritatea de lucru

judecat a Sentinței civile nr. 954/PI din 14 octombrie 2008,

pronunțată în Dosar nr. x/30/2008 de Tribunalul Timiș, prin care

s-a stabilit obligarea reclamantei la plata sumei de 162.468,85 lei,

reprezentând rate, dobânzi și penalități de întârziere,

apreciind că cererea reconvențională din dosarul de

față nu are obiect.

În

legătură cu această susținere, instanța de apel a

constatat că în speță nu este incidentă această

excepție, având în vedere că cererea reconvențională a

pârâților urmează a fi disjunsă și apoi suspendată,

astfel încât apărările ce vizează respectiva cerere

reconvențională nu pot fi analizate pe fond în acest cadru procesual.

Referitor

la cel de al treilea motiv de apel prin care reclamanta a invocat faptul

că în mod neîntemeiat s-a procedat la compensarea cheltuielilor de

judecată, având în vedere că pârâții au efectuat cheltuieli mult

mai mici și că toate cheltuielile au fost determinate de atitudinea

pârâților, s-a considerat că nu mai prezintă relevanță

în acest moment, având în vedere că cererea reconvențională a

pârâților urmează a fi suspendată, astfel că nu se mai pune

problema unei compensări a cheltuielilor de judecată, câtă vreme

pot fi analizate de instanța de apel doar cheltuielile de judecată

pretinse de reclamantă.

În

ceea ce privește apelul declarat de pârâți, s-a reținut că

aceștia au criticat hotărârea primei instanțe arătând

că s-a dispus obligarea acestora la plata întregii sume achitate de reclamantă

cu titlu de preț, fără a ține seama de împrejurarea că

o parte din această sumă reprezenta TVA aferent, respectiv suma de

24.822,38 lei, care s-a făcut venit la bugetul de stat, nefiind

încasată de către pârâți și mai mult nici chiar suma

rămasă de 130.644,13 lei nu a fost virată integral la bugetul

Municipiului Timișoara, deoarece potrivit art. 15 din Legea nr. 550/2002,

sumele obținute din vânzarea spațiilor comerciale se fac venit la

bugetul de stat în cotă de 15%, diferența fiind virată la

bugetele locale respective.

În

concluzie, au considerat pârâții că nu pot fi obligați decât la

plata sumei de 111.047,52 lei, cu titlu de preț achitat de către

reclamantă, deoarece numai această sumă a fost încasată

efectiv la bugetul local.

Instanța

de apel a constatat că această susținere este nefondată

deoarece repunerea părților în situația anterioară

presupune restituirea reciprocă a prestațiilor, respectiv restituirea

de către pârâți a sumei de 155.466,52 lei, achitată de

către reclamantă cu titlu de preț al imobilului, neavând

relevanță în ce măsură această sumă a rămas

efectiv în patrimoniul pârâților, după achitarea TVA aferent și

a cotei de 15% datorată potrivit Legii 550/2002, câtă vreme reclamanta

a achitat integral prețul stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare,

iar obligațiile fiscale invocate de pârâți sunt obligații

proprii care nu pot fi imputate reclamantei.

De

asemenea, s-a constatat că această sumă este datorată de

către pârâți, actualizată cu rata inflației, la data

plății, pârâții datorând și dobânda legală

aferentă sumei respective, începând cu data de 11 noiembrie 2009.

Cel

de al doilea motiv de apel al pârâților ce vizează împrejurarea

că aceștia au fost obligați la restituirea sumei de 84.706,48

lei, reprezentând majorări pentru neachitarea la termen a ratelor

scadente, s-a constatat ca fiind întemeiat, astfel că a fost

înlăturată această obligație, reținându-se că

aceasta nu poate fi inclusă în noțiunea de restabilire a

situației anterioare, câtă vreme suma respectivă reprezintă

majorări calculate de către pârâți ca urmare a achitării cu

întârziere a obligațiilor reclamantei, asumate prin contract, așadar

sunt o consecință a propriei culpe a reclamantei, or, încălcarea

de către aceasta a obligațiilor contractuale nu poate conduce la restituirea

sumelor acordate cu titlu de majorări, așa cum a dispus în mod eronat

prima instanță.

În

acest context, s-au respins ca nefondate și susținerile reclamantei

care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 84.706,48 lei,

reprezentând majorări calculate potrivit Legii nr. 550/2002, actualizate

cu indicele de inflație, având în vedere că prima instanță

îi acordase deja această sumă, deci nu poate critica neacordarea ei

în apel, fiind considerate de către instanța de apel întemeiate

susținerile părții adverse care a arătat că nu

datorează suma respectivă.

Cel

de al treilea motiv de apel ce vizează suma acordată de către

prima instanță cu titlu de îmbunătățiri aduse

imobilului respectiv suma de 114.756,08 lei s-a reținut că este

întemeiat deoarece din probele administrate în cauză adică,

expertiză tehnică de specialitate, chitanțe și facturi

fiscale, a rezultat că îmbunătățirile efectuate la imobilul

în litigiu s-au făcut după pronunțarea sentinței civile

954/PI din 14 octombrie 2008 a Tribunalul Timiș, prin care s-a constatat

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între

părți. Această hotărâre este o hotărâre executorie

neavând relevanță apărarea potrivit căreia s-a atacat

această hotărâre cu apel, căci reclamanta în baza principiului

bunei-credințe, precum și a obligației generale de

prudență și diligență trebuia să se comporte ca

un bun profesionist și să acționeze în scopul diminuării

pierderilor sale eventuale și nu să facă

îmbunătățiri într-un spațiu pe care nu îl mai deținea

cu titlu de proprietar.

Prin

urmare, s-a dispus ca efect al admiterii acestui motiv de apel și

înlăturarea obligației de plată a pârâților la plata sumei

de 114.756,08 lei, reprezentând despăgubiri pentru

îmbunătățirile aduse imobilului.

Împotriva

Deciziei civile nr. 839 din 16 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a declarat recurs

reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar Cabinet Individual de

Insolvență B., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei

atacate în sensul admiterii în tot a apelului său și respingerii

apelului pârâtei, și în consecință, admiterea cererii sale de

chemare în judecată astfel cum a fost formulată, privind restituirea

contravalorii impozitului achitat în perioada 2003 - 2009 ca fiind plată

nedatorată ca urmare a sentinței civile prin care s-a dispus

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, cu obligarea pârâtei

la plata cheltuielilor de judecată efectuate până în prezent în toate

gradele de jurisdicție, înlăturarea dispoziției privind

compensarea datoriilor reciproce, astfel cum a fost stabilită de

instanța de fond, menținând în rest sentința apelată.

În

dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-reclamantă a

susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit

starea de fapt, raportat la probatoriul administrat și a făcut o

interpretare eronată raportat la rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare constatată prin Sentința civilă nr.

954/PI din 14 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș,

secția comercială și de contencios administrativ.

Astfel,

a arătat recurenta că în ceea ce privește restituirea

penalităților achitate ca urmare a achitării prețului,

instanța de apel a constatat că suma de 84.706,48 lei și a

accesoriilor acesteia, achitate cu titlu de majorări și

penalități pentru neplata la timp a ratelor contractuale nu sunt sume

care pot genera intimaților îmbogățirea fără

justă cauză și că sumele achitate cu titlu de

penalități și majorări nu fac parte din preț,

însă reținerea culpei societății în ceea ce privește

achitarea cu întârziere a prețului și implicit stabilirea unor

penalități din aceasta cauză nu poate constitui motiv de îmbogățire

fără justă cauză pentru intimați, iar culpa sa în achitarea

cu întârziere a prețului vânzării a fost generată de o stare

precară financiară, ceea ce a determinat și efectuarea cu

întârziere a lucrărilor de îmbunătățire la imobil.

A

mai arătat recurenta că potrivit principiului accesorium sequitur

principale, nu era necesară nici o analiză în apel a culpei sau

momentului achitării plăților accesorii, în condițiile în

care chiar și prin Sentința civilă nr. 954/PI din 14 octombrie

2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială

și de contencios administrativ, s-a luat act de renunțarea

reclamanților la obligarea pârâtei la plata sumei de 162.468,85 lei,

reprezentând tocmai aceste plăți accesorii.

O

altă critică formulată vizează soluția dată

capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata de

despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin

îmbunătățirile aduse acestuia, apreciindu-se că

instanța de apel a argumentat decizia raportându-se la momentul

executării lucrărilor și data pronunțării

hotărârilor prin care s-a constatat rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare al spațiului.

Astfel,

a susținut recurenta că instanța de apel, în mod netemeinic

și nelegal a considerat că executarea lucrărilor de

îmbunătățire au fost realizate ulterior datei de 14 octombrie

2008, când Tribunalul Timiș s-a pronunțat printr-o sentință

executorie, în sensul constatării rezoluțiunii contractului de

vânzare-cumpărare și a dispus evacuarea sa din imobil, aspect

reținut greșit în condițiile în care a fost admis apelul

său împotriva sentinței menționate, situație în care se

considera îndreptățită să facă orice lucrare

necesară conservării bunului.

Totodată,

a arătat recurenta că instanța de apel a omis să analizeze

faptul că la momentul pronunțării acestei sentințe,

prețul fusese achitat, contractul încheiat cu societatea care a realizat

îmbunătățirile la imobil a fost perfectat la 14 august 2007,

anterior inițierii litigiului din Dosarul nr. x/30/2008, iar

lucrările efectuate profită proprietarului actual al imobilului.

În

continuare, a susținut recurenta că soluția dată

capătului de cerere referitor la restituirea sumei achitate cu titlu de

impozit este de asemenea greșită, având în vedere că prin

constatarea ca rezolvit a contractului de vânzare-cumpărare și

repunerea părților în situația anterioară, suma

achitată cu titlu de impozit trebuie restituită, conform

aceluiași principiu al îmbogățirii fără just temei.

În

ceea ce privește compensarea cheltuielilor de judecată din prima

instanță, a arătat recurenta că în mod corect instanța

de apel a admis cererea sa de compensare parțială, raportat la

cheltuielile efectuate de fiecare parte, însă prin însumarea tuturor

chitanțelor privind cheltuielile efectuate de aceasta rezultă

valoarea de 9.344 lei și nu 8.725,33 lei, iar prin diferență,

după compensarea sumei de 3.135 lei achitată de pârâte cu titlu de

onorariu de expert, rezultă suma de 6.209 lei, nu suma de 4.360,15 lei,

cum s-a reținut prin decizia recurată, fără a se fi

justificat această reducere.

A

arătat recurenta că potrivit dispozițiilor art. 52 din Legea nr.

85/2006, coroborate cu cele ale art. 1143 - 1147 C. civ. de la 1864, respectiv

art. 1616 și urm. C. civ., potrivit cărora, compensația

reprezintă un mod de stingere a obligațiilor reciproce, având ca

obiect bunuri fungibile, până la concurența celei mai mici dintre

ele, dacă obligațiile sunt reciproce, au ca obiect bunuri fungibile,

sunt certe, lichide și exigibile, datoriile se sting, deci

compensația operează de drept. Una din condițiile ce trebuie

îndeplinite cumulativ pentru a putea opera compensația este ca datoria

să fie exigibilă la data deschiderii procedurii, or, în

speță, apreciază recurenta că în mod greșit s-a

menținut de către instanța de apel dispoziția privind

compensarea, câtă vreme recurenta se află în procedura falimentului

și prin această dispoziție sunt fraudate drepturile

celorlalți creditori.

Prin

concluziile scrise depuse la 21 martie 2017, intimații-pârâți

Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului

Timișoara au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului

de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată

că recursul este fondat și va fi admis în considerarea

următoarelor argumente:

În

conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) același cod, în caz

de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin

urmare, îndrumările date prin Decizia nr. 1192 din 23 iunie 2016 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă, au fost în sensul că instanța urma a analiza criticile

reclamantei referitoare la restituirea contravalorii impozitului achitat în

perioada 2003 - 2009, ca urmare a pronunțării sentinței civile

prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare,

critici ce nu au fost analizate. Totodată, prin aceeași decizie, s-a

dispus ca instanța de apel, cu ocazia rejudecării să

lămurească și celelalte critici invocate de către

reclamantă, pornind de la aspectul pozitiv al autorității de

lucru judecat care rezultă din Sentința civilă nr. 954/PI din 14

octombrie 2008 a Tribunalului Timiș, precum și efectul principal al

rezoluțiunii judiciare, respectiv desființarea actului și

repunerea părților în situația anterioară încheierii

acestuia.

Prin

decizia recurată, s-a dat o dezlegare corectă criticilor referitoare

la acordarea despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului,

având în vedere argumentele instanței de apel în sensul că din

probatoriul administrat - a cărui analiză este exclusă în recurs

în considerarea specificului acestei căi de atac care vizează

exclusiv motive de nelegalitate și nu de netemeinicie ale deciziei - a

rezultat că îmbunătățirile efectuate la imobilul în litigiu

s-au făcut după pronunțarea Sentinței civile nr. 954/PI din

14 octombrie 2008 a Tribunalul Timiș, prin care s-a constatat

rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între

părți, fiind lipsită de relevanță susținerea

potrivit căreia contractul cu societatea care a efectuat lucrările a

fost încheiat anterior demarării acelui litigiu.

Critica

referitoare la soluția dată capătului de cerere privind

restituirea impozitului achitat de reclamantă pentru imobilul în

cauză, se constată de asemenea a fi nefondată, aceasta fiind o

obligație fiscală a fiecărui proprietar pentru perioada în care

a figurat în evidențele fiscale în această calitate, astfel că

nu este o sumă de natură a fi restituită de către

pârâți, în baza dispoziției de restabilire a situației

anterioare.

De

asemenea, critica referitoare la compensarea cheltuielilor de judecată

este nefondată, având în vedere că urmare a aplicării

dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, cererea reconvențională

a fost disjunsă, iar instanța de apel nu a procedat la compensarea

acestor cheltuieli, ci, în aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ.

și în raport cu soluția de admitere în parte a acțiunii, a

dispus în sensul obligării pârâților la plata cheltuielilor de

judecată parțiale.

Critica

referitoare la soluția dată capătului de cerere prin care s-a

solicitat restituirea sumei de 84.706,48 lei și a accesoriilor acesteia,

achitate cu titlu de majorări și penalități pentru neplata

la timp a ratelor contractuale, se constată însă a fi fondată,

din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ.

Astfel,

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs

situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii.

Potrivit

art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie

să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate

susținerile părților.

Această

dispoziție legală a consacrat principiul potrivit căruia

hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui

principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

rolul prevederii legale fiind acela de a se asigura o bună administrare a

justiției și exercitarea controlului judiciar de către

instanțele superioare. A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta

argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile

părților, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În

speță, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii

atacate, constată că instanța de apel nu a argumentat

soluția dată capătului de cerere referitor la restituirea sumei

de 84.706,48 lei și a accesoriilor acesteia, achitate cu titlu de

majorări și penalități pentru neplata la timp a ratelor

contractuale, în funcție de îndrumările date prin decizia de casare

cu privire la efectele rezoluțiunii judiciare a contractului constatată

prin Sentința civilă nr. 954/PI din 14 octombrie 2008 a Tribunalul

Timiș.

Astfel,

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a înlăturat

argumentat susținerea reclamantei potrivit căreia, ca efect al

rezoluțiunii contractului, trebuie restituite toate prestațiile,

conform principiului accesorium sequitur principale, ci s-a rezumat la a prelua

considerentele din deciziile anterioare pronunțate în apel, decizii care

la rândul lor au fost casate.

Totodată,

așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel avea

obligația de a respecta îndrumările deciziei de casare, în sensul

că trebuia să argumenteze caracterul întemeiat sau nu al acestui

capăt de cerere în considerarea efectului ex tunc al rezoluțiunii

contractului de vânzare-cumpărare și repunerea părților în

situația anterioară încheierii acestuia.

Procedând

în acest fel, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. și ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care

prevăd obligativitatea expunerii motivelor de fapt și de drept care

au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților, făcând practic imposibil de

realizat misiunea instanței de recurs de a controla hotărârea

atacată.

În

ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art.

304 C. proc. civ., din modalitatea de redactare a memoriului de recurs nu

rezultă a fi fost formulată nicio critică ce ar putea fi

subsumată acestui motiv ce reglementează ipoteza în care

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății

a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

Așa

fiind, Înalta Curte constată fondată critica subsumată motivelor

de nelegalitate prevăzute de pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.,

din perspectiva nemotivării și lipsei de temei legal, astfel încât,

pentru toate argumentele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art.

312 alin. (1), 2 și 3 C. proc. civ., urmează să admită

recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator CII B. împotriva

Deciziei civile nr. 839 din 16 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care o casează în

parte și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator CII B. împotriva

Deciziei civile nr. 839 din 16 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care o casează în

parte și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 martie 2017.

Procesat

de GGC - GV