ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 463/2017

Decizia nr. 463/2017 Asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timișoara, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 155.466,52 lei, reprezentând contravaloarea spațiului cu altă destinație, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 126/2003, actualizată cu indicele inflației la data plății efective, la plata sumei de 84.706,48 lei, reprezentând majorări potrivit Legii nr. 550/2002, actualizată cu indicele inflației la data plății efective precum și toate taxele și impozitele achitate până în prezent, la plata sumei de 109.827,87 lei, actualizată cu indicele inflației la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate și recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului din care se solicită evacuarea, până la data achitării despăgubirilor de către pârâți.

Invocând dispozițiile art. 1341, 1344 - 1347, art. 1635 - 1640, art. 1644, 1646 și art. 2495 și urm. C. civ., în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Municipiul Timișoara la 27 octombrie 2003, a cumpărat imobilul situat în mun. Timișoara, jud. Timiș și a terenului aferent în suprafață de 43 mp, prețul vânzării fiind de 155.466,52 lei. A mai arătat reclamanta că ulterior cumpărării bunului imobil, a efectuat îmbunătățiri care s-au ridicat la suma de 109.827,87 lei. Totodată, a precizat reclamanta că prin Sentința civilă nr. 954/PI din 14 octombrie 2008 a Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, s-a constatat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 126/2003, restabilirea situației anterioare și evacuarea reclamantei din imobil.

Pârâții au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamantei SC A. SRL la plata daunelor-interese pentru folosința spațiului în perioada martie 2007 - februarie 2013, în cuantum de 28.113,22 lei la care se adaugă majorări de întârziere, solicitând, totodată, compensarea diferenței între valoarea spațiului și despăgubirile pentru folosința spațiului.

La data de 03 iunie 2013, pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost disjunsă de cererea principală prin încheierea din 02 decembrie 2013. Prin Sentința civilă nr. 409 din 10 iunie 2014, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a admis în parte cererea principală, a obligat pârâții la restituirea sumei de 155.466,52 lei, actualizată cu rata inflației la data plății și la plata dobânzii legale aferente începând cu data 11 noiembrie 2009, la restituirea sumei de 84.706,48 lei, reprezentând penalități, actualizată cu rata inflației la data plății, la plata dobânzii legale aferente începând cu data formulării acțiunii, la plata sumei de 114.756,08 lei, reprezentând despăgubiri îmbunătățiri, actualizată cu indicele de inflație și la dobândă legală începând cu data formulării acțiunii, respingându-se în rest acțiunea principală; a admis în parte cererea reconvențională, a obligat pârâta-reconvențională la plata sumei de 33.970,12 lei, contravaloarea folosinței spațiului în perioada martie 2007 - mai 2014, precum și în continuare până la evacuarea acestuia, a compensat sumele datorate reciproc până la concurența sumei de 33.970,12 lei, scadentă la data pronunțării sentinței,

a respins în rest cererea reconvențională și a compensat cheltuielile de judecată reprezentate de cheltuieli cu taxele de timbru și angajarea de apărători, sens în care fiecare parte urma a suporta propriile cheltuieli de judecată, fiind obligată reclamanta să achite pârâților suma de 1567,5 lei, reprezentând jumătate din valoarea expertizei. În motivarea acestei soluții, s-a reținut, în esență, că potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 126 din 17 octombrie 2003 încheiat în temeiul Legii nr. 550/2002, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timișoara, jud. Timiș, înscris în CF. nr. 405002- CI - U2 Timișoara, pentru prețul de 130.644,1374 + T.V.A.

S-a mai reținut că prin Sentința civilă nr. 954/PI din 14 octombrie 2008 a Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia civilă nr. 44 din 09 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2847 din 11 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în Dosarul nr. x/30/2008, s-a constatat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 126/2003 încheiat între părți, având ca obiect spațiul de prestări servicii situat în Timișoara, dispunându-se totodată restabilirea situației anterioare perfectării contractului, evacuarea din spațiu a reclamantei și obligarea acesteia la predarea spațiului, cu obligarea la plata sumei de 13.557 lei cu titlu de despăgubiri pentru folosință în perioada octombrie 2003 - martie 2007. Totodată, s-a reținut că prețul a fost achitat în rate, astfel cum rezultă din ordinele de plată depuse la dosar, iar pentru plata cu întârziere a acestora, s-au calculat și achitat majorări de întârziere conform art. 7 alin. (1) din contractul de vânzare-cumpărare nr. 126 din 27 octombrie 2003 . Având în vedere că în mod irevocabil s-a dispus drept urmare a constatării rezoluțiunii contractului și repunerea părților în situația anterioară, s-a constatat că acțiunea reclamantei cu privire la restituirea prețului achitat este întemeiată, suma fiind actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

De asemenea, s-a constatat că pârâta datorează și dobânzi legale, în temeiul O.G. nr. 9/2000, de la data la care hotărârea prin care s-a dispus repunerea în situația anterioară a rămas irevocabilă, anume de la data de 11 noiembrie 2009. În ce privește suma de 84.706, 48 lei achitată de către reclamantă cu titlu de penalități de întârziere, s-a apreciat că cererea de restituire este întemeiată, întrucât deși plata ei s-a făcut ca urmare a neachitării la termen a obligațiilor contractuale, rezoluțiunea având efect retroactiv, chiar de la data încheierii actului rezolvit, repunerii în situația anterioară sunt supuse nu numai obligațiile principale, ci și cele accesorii, cum sunt penalitățile.

În ceea ce privește îmbunătățirile efectuate, în urma concluziilor expertizei tehnice de specialitate, a rezultat că suma acestora este de 125.580 lei, din care urmau a fi scăzute suma de 7.711 lei ce reprezintă contravaloarea centralei termice, boilerului și caloriferelor ce pot fi ridicate la evacuare, și suma de 3.112,92 lei lucrări efectuate după constatarea rezoluțiunii, rezultând că valoarea îmbunătățirilor pe care pârâta va fi obligată să le restituie reclamantei ca fiind sporul de valoare adus imobilului este de 144.756,08 lei, actualizată cu indicele de inflație la data plății, iar dobânda legală urmând a fi calculată de la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată.

A fost respinsă cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la plata taxelor și impozitelor datorate în perioada 17 octombrie 2003 - 11 noiembrie 2009, apreciindu-se că în această perioadă reclamanta a fost proprietarul imobilului, iar contractul a fost rezolvit și nu constatat ca fiind nul, astfel că taxele și impozitele se cer a fi plătite de proprietar și vor rămâne în sarcina lui. În ce privește dreptul de retenție, cererea reclamantei a fost respinsă, apreciindu-se că dreptul de retenție protejează pe creditorul unei sume de bani datorată în legătură cu imobilul pe care trebuie să îl evacueze de un eventual refuz de plată, însă în speță părțile vor fi obligate reciproc la plata unor sume de bani, astfel că și reclamanta datorează pârâtei bani în legătură cu același spațiu.

Mai mult, s-a reținut că reclamanta s-a dovedit a fi de rea-credință încheind un contract de închiriere pentru o perioadă de 49 de ani începând cu data de 02 iulie 2012, deși la acea dată știa că nu mai este proprietarul spațiului și că a fost obligată la evacuarea lui.

În ce privește cererea reconvențională, s-a reținut că aceasta vizează lipsa de folosință a spațiului pe perioada dintre martie 2007 - mai 2004, precum și în continuare până la eliberarea efectivă a acestuia, iar prima instanță a apreciat-o ca fiind întemeiată, astfel că a fost obligată reclamanta la plata sumei de 33.970,12 lei reprezentând valoarea lipsei de folosință a spațiului pe perioada martie 2007 - mai 2004, precum și în continuare până la evacuarea efectivă a spațiului, conform calculului: 86,79 mp x 4,66 lei/mp/lună - potrivit HCLMT nr. 244 din 29 mai 2012. Văzând că părțile au fost obligate reciproc prin aceeași hotărâre la plata unor sume de bani, a dispus compensarea acestora până la concurența sumei de 33.970,12 lei scadentă la data pronunțării prezentei hotărâri.

A fost respinsă cererea reclamantei reconvențional de a compensa și sume ce vizează o executare silită pornită anterior între părți, o atare operațiune urmând a fi realizată de executorul judecătoresc cu ocazia finalizării executării silite. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC A. SRL și pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin Decizia nr. 983/A din 27 noiembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat obligarea pârâților la plata sumelor de 84.706,48 lei reprezentând contravaloarea penalităților, actualizate cu rata inflației și dobânzile legale aferente, a sumei de 114.756,08 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă acesteia; totodată, a admis și apelul reclamantei SC A. SRL împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o în parte și cu privire la cheltuielile de judecată, în sensul că s-au compensat în parte cheltuielile de judecată ale părților la fond și, în final, a obligat pârâții la suma de 5.590,33 lei, cheltuieli parțiale către reclamantă; au fost menținute în rest dispozițiile sentinței.

În motivarea acestei soluții, s-a reținut că solicitarea cumpărătorului de a i se restitui prețul integral achitat, însoțit de actualizarea cu rata inflației a datoriei și a dobânzii legale aferente, a fost legal soluționată de prima instanță prin admiterea în totalitate a acestor pretenții iar cu privire la această componentă, singura critică a pârâtelor se referă la includerea în preț și a TVA-ului, cu motivația că această taxă fiscală a fost virată după încasare către bugetul de stat dar și a procentului de 15 % din prețul efectiv al imobilului care, de asemenea, în condițiile art. 15 din Legea 550/2002 s-a făcut venit la bugetul de stat.

Aceste critici au fost înlăturate de către instanța de control judiciar, în condițiile în care prin însăși titlul executoriu de rezoluțiune a contractului de vânzare- cumpărare s-a dispus restabilirea situației anterioare perfectării contractului și una din laturile acestei dispoziții se referă tocmai la restituirea de către vânzătoare a prețului integral încasat. Referitor la restituirea sumei de 84.706,48 lei și a accesoriilor aferente acesteia, s-a apreciat că în mod greșit tribunalul a acordat-o reclamantei în condițiile în care s-a reținut că suma reprezintă o plată suplimentară făcută de societatea cumpărătoare, ca urmare a neachitării la termen a obligațiilor contractuale, respectiv a ratelor din preț.

În ceea ce privește îmbunătățirile efectuate în spațiul comercial, s-a reținut că lucrările a căror valoare se solicită au fost efectuate imediat după pronunțarea sentinței prin care s-a constatat rezoluțiunea contractului și în contradicție cu obligațiile la care reclamanta a fost supusă în baza acestei hotărâri, coroborat cu faptul că aceasta a refuzat predarea spațiului și a continuat pe parcursul a mai mulți ani să beneficieze de posesia și folosința acestuia dar și de investițiile executate în acel spațiu comercial, astfel încât pârâtele nu pot fi obligate la restituirea contravalorii lor.

Pentru suma solicitată cu titlu de taxe și impozite aferente spațiului și care au fost plătite de reclamantă, s-a constatat că nu poate fi restituită în condițiile în care aceasta a continuat să beneficieze de acest imobil, să exercite atributele posesiei și folosinței, existând chiar și un contract de închiriere a imobilului din litigiu cu un terț, și intrând în posesia și a chiriei rezultate din acest act juridic; cu toate acestea, tribunalul a apreciat greșit asupra modului de calcul și compensarea cheltuielilor de judecată, sens în care s-au compensat în parte aceste cheltuieli de judecată la fond și au fost obligați în final pârâții la 5.590,33 lei cheltuieli parțiale către reclamantă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B. a declarat recurs, iar prin Decizia nr. 820 din 13 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia atacată și a fost trimisă cauza aceleiași instanțe, pentru a face aplicarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 6 august 2015 sub nr. x/30/2012*.

Prin Decizia civilă nr. 960 din 23 octombrie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL și de pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 409 din 10 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a înlăturat din sentință obligarea pârâților la plata sumelor de 84.706,48 lei reprezentând contravaloarea penalităților, actualizată cu rata inflației și dobânzile legale aferente, și de 114.756,08 lei despăgubiri îmbunătățiri, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă, a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate, în ceea ce privește acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților, a suspendat judecata cererii reconvenționale formulate de pârâți împotriva reclamantei și a obligat pârâții la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecată parțiale, în primă instanță și apel către reclamantă.

În motivarea acestei soluții, s-a apreciat că apelul declarat de pârâți este întemeiat în ceea ce privește înlăturarea din sentința primei instanțe a obligării acestora la plata sumelor de 84.706,48 lei reprezentând penalități, actualizată cu rata inflației și dobânzile legale aferente, și de 114.756,08 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor, având în vedere stabilirea indubitabilă a propriei culpe a reclamantei în executarea unei obligații contractuale și a faptului că lucrările a căror valoare se solicită au început a fi efectuate imediat după pronunțarea sentinței executorii prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului. În ceea ce privește cererea reconvențională, constatând că sunt incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât în prezent reclamanta se află în procedura falimentului, s-a suspendat judecata cererii.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL iar prin Decizia nr. 1192 din 23 iunie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a admis recursul, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivarea acestei soluții, Înalta Curte a reținut incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. având în vedere că instanța de apel nu a analizat criticile recurentei-reclamante referitoare la solicitarea admiterii cererii privind restituirea contravalorii impozitului achitat în perioada 2003 - 2009 ca fiind plată nedatorată, ca urmare a pronunțării sentinței civile prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte a arătat că analiza instanței de apel trebuie să pornească de la dezlegările date prin Sentința civilă nr. 954 PI din 14 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, în Dosarul nr. x/30/2008, împotriva căreia s-a formulat apel, iar Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, s-a pronunțat prin Decizia civilă nr. 44 din 09 martie 2009, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2847 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 126/2001.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 839 din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelurile formulate de reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B. și de pârâții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 409 din 10 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/30/2012. A schimbat hotărârea atacată în sensul că a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamantă și a obligat pârâții la plata sumei de 155.466,32 lei actualizată cu rata inflației la data plății, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data de 11 noiembrie 2009. A fost respinsă în rest acțiunea formulată de reclamantă și s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale a pârâților și s-a constatat suspendarea de drept a acestei cereri în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Au fost obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată parțiale către reclamantă în sumă de 4360,15 lei sumă ce reprezintă ½ din onorariul avocațial achitat și anume 2.000 lei, precum și 2360,15 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru, parțial. În motivarea acestei soluții, referitor la apelul reclamantei, s-a reținut a fi întemeiat parțial și s-a admis în această măsură. Printr-un prim motiv de apel reclamanta a criticat hotărârea primei instanțe pentru faptul că a admis în parte cererea reconvențională a pârâților, deși reclamanta se află în procedura insolvenței, astfel că potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006, această cerere trebuia disjunsă și apoi suspendată.

Acest motiv de apel a fost considerat de instanța de apel ca fiind întemeiat și a fost admis în raport și de dispozițiile cuprinse în Decizia nr. 820 din 13 martie 2015 a Înaltei Curți, astfel că în baza art. 36 din Legea nr. 85/2006, cum reclamanta a intrat în procedura insolvenței potrivit Sentinței civile nr. 438/JS a Tribunalului Caraș-Severin la data de 26 iunie 2014, s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale a pârâților și s-a constatat suspendarea de drept a acestei cereri.

În ceea ce privește cel de al doilea motiv de apel al reclamantei prin care s-a invocat faptul că prima instanță în mod neîntemeiat nu a dispus și obligarea pârâților la plata sumei de 7.700 lei achitată de reclamantă cu titlu de impozit pe clădiri, instanța de apel a constatat că este nefondat reținând pe de o parte că cererea reconvențională a pârâților urma a fi disjunsă și suspendată, așa că nu s-a dispus până în acest moment obligarea sa la plata vreunei sume către pârâți, iar pe de altă parte suma achitată cu titlu de impozit pe clădiri a fost o obligație fiscală proprie a reclamantei pentru perioada în care a figurat în evidențele fiscale ca proprietar al imobilului, astfel că nu este o sumă de natură a fi restituită de către pârâți, în baza dispoziției de restabilire a situației anterioare, căci nu s-a stabilit prin nici un mijloc de probă că ar fi o sumă nedatorată, sau că ar exista o culpă a pârâților, referitoare la încasarea acestei sume.

Tot în cuprinsul apelului, reclamanta a invocat și autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 954/PI din 14 octombrie 2008, pronunțată în Dosar nr. x/30/2008 de Tribunalul Timiș, prin care s-a stabilit obligarea reclamantei la plata sumei de 162.468,85 lei, reprezentând rate, dobânzi și penalități de întârziere, apreciind că cererea reconvențională din dosarul de față nu are obiect. În legătură cu această susținere, instanța de apel a constatat că în speță nu este incidentă această excepție, având în vedere că cererea reconvențională a pârâților urmează a fi disjunsă și apoi suspendată, astfel încât apărările ce vizează respectiva cerere reconvențională nu pot fi analizate pe fond în acest cadru procesual.

Referitor la cel de al treilea motiv de apel prin care reclamanta a invocat faptul că în mod neîntemeiat s-a procedat la compensarea cheltuielilor de judecată, având în vedere că pârâții au efectuat cheltuieli mult mai mici și că toate cheltuielile au fost determinate de atitudinea pârâților, s-a considerat că nu mai prezintă relevanță în acest moment, având în vedere că cererea reconvențională a pârâților urmează a fi suspendată, astfel că nu se mai pune problema unei compensări a cheltuielilor de judecată, câtă vreme pot fi analizate de instanța de apel doar cheltuielile de judecată pretinse de reclamantă.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâți, s-a reținut că aceștia au criticat hotărârea primei instanțe arătând că s-a dispus obligarea acestora la plata întregii sume achitate de reclamantă cu titlu de preț, fără a ține seama de împrejurarea că o parte din această sumă reprezenta TVA aferent, respectiv suma de 24.822,38 lei, care s-a făcut venit la bugetul de stat, nefiind încasată de către pârâți și mai mult nici chiar suma rămasă de 130.644,13 lei nu a fost virată integral la bugetul Municipiului Timișoara, deoarece potrivit art. 15 din Legea nr. 550/2002, sumele obținute din vânzarea spațiilor comerciale se fac venit la bugetul de stat în cotă de 15%, diferența fiind virată la bugetele locale respective.

În concluzie, au considerat pârâții că nu pot fi obligați decât la plata sumei de 111.047,52 lei, cu titlu de preț achitat de către reclamantă, deoarece numai această sumă a fost încasată efectiv la bugetul local. Instanța de apel a constatat că această susținere este nefondată deoarece repunerea părților în situația anterioară presupune restituirea reciprocă a prestațiilor, respectiv restituirea de către pârâți a sumei de 155.466,52 lei, achitată de către reclamantă cu titlu de preț al imobilului, neavând relevanță în ce măsură această sumă a rămas efectiv în patrimoniul pârâților, după achitarea TVA aferent și a cotei de 15% datorată potrivit Legii 550/2002, câtă vreme reclamanta a achitat integral prețul stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare, iar obligațiile fiscale invocate de pârâți sunt obligații proprii care nu pot fi imputate reclamantei.

De asemenea, s-a constatat că această sumă este datorată de către pârâți, actualizată cu rata inflației, la data plății, pârâții datorând și dobânda legală aferentă sumei respective, începând cu data de 11 noiembrie 2009. Cel de al doilea motiv de apel al pârâților ce vizează împrejurarea că aceștia au fost obligați la restituirea sumei de 84.706,48 lei, reprezentând majorări pentru neachitarea la termen a ratelor scadente, s-a constatat ca fiind întemeiat, astfel că a fost înlăturată această obligație, reținându-se că aceasta nu poate fi inclusă în noțiunea de restabilire a situației anterioare, câtă vreme suma respectivă reprezintă majorări calculate de către pârâți ca urmare a achitării cu întârziere a obligațiilor reclamantei, asumate prin contract, așadar sunt o consecință a propriei culpe a reclamantei, or, încălcarea de către aceasta a obligațiilor contractuale nu poate conduce la restituirea sumelor acordate cu titlu de majorări, așa cum a dispus în mod eronat prima instanță.

În acest context, s-au respins ca nefondate și susținerile reclamantei care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 84.706,48 lei, reprezentând majorări calculate potrivit Legii nr. 550/2002, actualizate cu indicele de inflație, având în vedere că prima instanță îi acordase deja această sumă, deci nu poate critica neacordarea ei în apel, fiind considerate de către instanța de apel întemeiate susținerile părții adverse care a arătat că nu datorează suma respectivă.

Cel de al treilea motiv de apel ce vizează suma acordată de către prima instanță cu titlu de îmbunătățiri aduse imobilului respectiv suma de 114.756,08 lei s-a reținut că este întemeiat deoarece din probele administrate în cauză adică, expertiză tehnică de specialitate, chitanțe și facturi fiscale, a rezultat că îmbunătățirile efectuate la imobilul în litigiu s-au făcut după pronunțarea sentinței civile 954/PI din 14 octombrie 2008 a Tribunalul Timiș, prin care s-a constatat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți.

Această hotărâre este o hotărâre executorie neavând relevanță apărarea potrivit căreia s-a atacat această hotărâre cu apel, căci reclamanta în baza principiului bunei-credințe, precum și a obligației generale de prudență și diligență trebuia să se comporte ca un bun profesionist și să acționeze în scopul diminuării pierderilor sale eventuale și nu să facă îmbunătățiri într-un spațiu pe care nu îl mai deținea cu titlu de proprietar. Prin urmare, s-a dispus ca efect al admiterii acestui motiv de apel și înlăturarea obligației de plată a pârâților la plata sumei de 114.756,08 lei, reprezentând despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului. Împotriva Deciziei civile nr. 839 din 16 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii în tot a apelului său și respingerii apelului pârâtei, și în consecință, admiterea cererii sale de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, privind restituirea contravalorii impozitului achitat în perioada 2003 - 2009 ca fiind plată nedatorată ca urmare a sentinței civile prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate până în prezent în toate gradele de jurisdicție, înlăturarea dispoziției privind compensarea datoriilor reciproce, astfel cum a fost stabilită de instanța de fond, menținând în rest sentința apelată.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit starea de fapt, raportat la probatoriul administrat și a făcut o interpretare eronată raportat la rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare constatată prin Sentința civilă nr. 954/PI din 14 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ.

Astfel, a arătat recurenta că în ceea ce privește restituirea penalităților achitate ca urmare a achitării prețului, instanța de apel a constatat că suma de 84.706,48 lei și a accesoriilor acesteia, achitate cu titlu de majorări și penalități pentru neplata la timp a ratelor contractuale nu sunt sume care pot genera intimaților îmbogățirea fără justă cauză și că sumele achitate cu titlu de penalități și majorări nu fac parte din preț, însă reținerea culpei societății în ceea ce privește achitarea cu întârziere a prețului și implicit stabilirea unor penalități din aceasta cauză nu poate constitui motiv de îmbogățire fără justă cauză pentru intimați, iar culpa sa în achitarea cu întârziere a prețului vânzării a fost generată de o stare precară financiară, ceea ce a determinat și efectuarea cu întârziere a lucrărilor de îmbunătățire la imobil.

A mai arătat recurenta că potrivit principiului accesorium sequitur principale, nu era necesară nici o analiză în apel a culpei sau momentului achitării plăților accesorii, în condițiile în care chiar și prin Sentința civilă nr. 954/PI din 14 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, s-a luat act de renunțarea reclamanților la obligarea pârâtei la plata sumei de 162.468,85 lei, reprezentând tocmai aceste plăți accesorii. O altă critică formulată vizează soluția dată capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile aduse acestuia, apreciindu-se că instanța de apel a argumentat decizia raportându-se la momentul executării lucrărilor și data pronunțării hotărârilor prin care s-a constatat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare al spațiului.

Astfel, a susținut recurenta că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal a considerat că executarea lucrărilor de îmbunătățire au fost realizate ulterior datei de 14 octombrie 2008, când Tribunalul Timiș s-a pronunțat printr-o sentință executorie, în sensul constatării rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare și a dispus evacuarea sa din imobil, aspect reținut greșit în condițiile în care a fost admis apelul său împotriva sentinței menționate, situație în care se considera îndreptățită să facă orice lucrare necesară conservării bunului. Totodată, a arătat recurenta că instanța de apel a omis să analizeze faptul că la momentul pronunțării acestei sentințe, prețul fusese achitat, contractul încheiat cu societatea care a realizat îmbunătățirile la imobil a fost perfectat la 14 august 2007, anterior inițierii litigiului din Dosarul nr. x/30/2008, iar lucrările efectuate profită proprietarului actual al imobilului.

În continuare, a susținut recurenta că soluția dată capătului de cerere referitor la restituirea sumei achitate cu titlu de impozit este de asemenea greșită, având în vedere că prin constatarea ca rezolvit a contractului de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, suma achitată cu titlu de impozit trebuie restituită, conform aceluiași principiu al îmbogățirii fără just temei.

În ceea ce privește compensarea cheltuielilor de judecată din prima instanță, a arătat recurenta că în mod corect instanța de apel a admis cererea sa de compensare parțială, raportat la cheltuielile efectuate de fiecare parte, însă prin însumarea tuturor chitanțelor privind cheltuielile efectuate de aceasta rezultă valoarea de 9.344 lei și nu 8.725,33 lei, iar prin diferență, după compensarea sumei de 3.135 lei achitată de pârâte cu titlu de onorariu de expert, rezultă suma de 6.209 lei, nu suma de 4.360,15 lei, cum s-a reținut prin decizia recurată, fără a se fi justificat această reducere. A arătat recurenta că potrivit dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 85/2006, coroborate cu cele ale art. 1143 - 1147 C. civ.

de la 1864, respectiv art. 1616 și urm. C. civ., potrivit cărora, compensația reprezintă un mod de stingere a obligațiilor reciproce, având ca obiect bunuri fungibile, până la concurența celei mai mici dintre ele, dacă obligațiile sunt reciproce, au ca obiect bunuri fungibile, sunt certe, lichide și exigibile, datoriile se sting, deci compensația operează de drept. Una din condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a putea opera compensația este ca datoria să fie exigibilă la data deschiderii procedurii, or, în speță, apreciază recurenta că în mod greșit s-a menținut de către instanța de apel dispoziția privind compensarea, câtă vreme recurenta se află în procedura falimentului și prin această dispoziție sunt fraudate drepturile celorlalți creditori.

Prin concluziile scrise depuse la 21 martie 2017, intimații-pârâți Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat și va fi admis în considerarea următoarelor argumente: În conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) același cod, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin urmare, îndrumările date prin Decizia nr. 1192 din 23 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, au fost în sensul că instanța urma a analiza criticile reclamantei referitoare la restituirea contravalorii impozitului achitat în perioada 2003 - 2009, ca urmare a pronunțării sentinței civile prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, critici ce nu au fost analizate. Totodată, prin aceeași decizie, s-a dispus ca instanța de apel, cu ocazia rejudecării să lămurească și celelalte critici invocate de către reclamantă, pornind de la aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat care rezultă din Sentința civilă nr. 954/PI din 14 octombrie 2008 a Tribunalului Timiș, precum și efectul principal al rezoluțiunii judiciare, respectiv desființarea actului și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia.

Prin decizia recurată, s-a dat o dezlegare corectă criticilor referitoare la acordarea despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului, având în vedere argumentele instanței de apel în sensul că din probatoriul administrat - a cărui analiză este exclusă în recurs în considerarea specificului acestei căi de atac care vizează exclusiv motive de nelegalitate și nu de netemeinicie ale deciziei - a rezultat că îmbunătățirile efectuate la imobilul în litigiu s-au făcut după pronunțarea Sentinței civile nr. 954/PI din 14 octombrie 2008 a Tribunalul Timiș, prin care s-a constatat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, fiind lipsită de relevanță susținerea potrivit căreia contractul cu societatea care a efectuat lucrările a fost încheiat anterior demarării acelui litigiu.

Critica referitoare la soluția dată capătului de cerere privind restituirea impozitului achitat de reclamantă pentru imobilul în cauză, se constată de asemenea a fi nefondată, aceasta fiind o obligație fiscală a fiecărui proprietar pentru perioada în care a figurat în evidențele fiscale în această calitate, astfel că nu este o sumă de natură a fi restituită de către pârâți, în baza dispoziției de restabilire a situației anterioare. De asemenea, critica referitoare la compensarea cheltuielilor de judecată este nefondată, având în vedere că urmare a aplicării dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, cererea reconvențională a fost disjunsă, iar instanța de apel nu a procedat la compensarea acestor cheltuieli, ci, în aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ. și în raport cu soluția de admitere în parte a acțiunii, a dispus în sensul obligării pârâților la plata cheltuielilor de judecată parțiale. Critica referitoare la soluția dată capătului de cerere prin care s-a solicitat restituirea sumei de 84.706,48 lei și a accesoriilor acesteia, achitate cu titlu de majorări și penalități pentru neplata la timp a ratelor contractuale, se constată însă a fi fondată, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Această dispoziție legală a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul prevederii legale fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare. A nu motiva o hotărâre și a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susținerile părților, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În speță, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că instanța de apel nu a argumentat soluția dată capătului de cerere referitor la restituirea sumei de 84.706,48 lei și a accesoriilor acesteia, achitate cu titlu de majorări și penalități pentru neplata la timp a ratelor contractuale, în funcție de îndrumările date prin decizia de casare cu privire la efectele rezoluțiunii judiciare a contractului constatată prin Sentința civilă nr. 954/PI din 14 octombrie 2008 a Tribunalul Timiș. Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a înlăturat argumentat susținerea reclamantei potrivit căreia, ca efect al rezoluțiunii contractului, trebuie restituite toate prestațiile, conform principiului accesorium sequitur principale, ci s-a rezumat la a prelua considerentele din deciziile anterioare pronunțate în apel, decizii care la rândul lor au fost casate.

Totodată, așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel avea obligația de a respecta îndrumările deciziei de casare, în sensul că trebuia să argumenteze caracterul întemeiat sau nu al acestui capăt de cerere în considerarea efectului ex tunc al rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia. Procedând în acest fel, curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. și ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligativitatea expunerii motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, făcând practic imposibil de realizat misiunea instanței de recurs de a controla hotărârea atacată.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., din modalitatea de redactare a memoriului de recurs nu rezultă a fi fost formulată nicio critică ce ar putea fi subsumată acestui motiv ce reglementează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Așa fiind, Înalta Curte constată fondată critica subsumată motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., din perspectiva nemotivării și lipsei de temei legal, astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1), 2 și 3 C. proc.

civ., urmează să admită recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator CII B. împotriva Deciziei civile nr. 839 din 16 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care o casează în parte și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator CII B. împotriva Deciziei civile nr. 839 din 16 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care o casează în parte și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2017. Procesat de GGC - GV