ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1192/2016

Decizia nr. 1192/2016

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timișoara, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 155.466,52 lei, reprezentând contravaloare spațiu cu altă destinație, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003, actualizată cu indicele inflației la data plății efective, la plata sumei de 84.706,48 lei, reprezentând majorări potrivit Legii nr. 550/2002, actualizată cu indicele inflației la data plății efective, precum și toate taxele și impozitele achitate până în prezent, la plata sumei de 109.827,87 lei, actualizată cu indicele inflației la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate și recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului din care se solicită evacuarea, până la data achitării despăgubirilor de către pârâți.

Pârâții au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamantei SC A. SRL la plata daunelor interese pentru folosința spațiului în perioada martie 2007 - februarie 2013, în cuantum de 28.113,22 lei la care se adaugă majorări de întârziere, solicitând, totodată, compensarea diferenței între valoarea spațiului și despăgubirile pentru folosința spațiului.

La data de 03 iunie 2013, pârâtul Municipiul Timișoara, prin Primar a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost disjunsă de cererea principală prin încheierea din 02 decembrie 2013.

Prin Sentința civilă nr. 409 din 10 iunie 2014, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a admis în parte cererea principală, având ca obiect obligația de a face, a obligat pârâții la restituirea sumei de 155.466,52 lei, actualizată cu rata inflației la data plății și la plata dobânzii legale aferente începând cu data 11 noiembrie 2009, la restituirea sumei de 84.706,48 lei, reprezentând penalități, actualizată cu rata inflației la data plății, la plata dobânzii legale aferente începând cu data formulării acțiunii, la plata sumei de 114.756,08 lei, reprezentând despăgubiri îmbunătățiri, actualizată cu indicele de inflație și la dobândă legală începând cu data formulării acțiunii, respingându-se în rest acțiunea principală; a admis în parte cererea reconvențională, a obligat pârâta-reconvențională la plata sumei de 33.970,12 lei, contravaloarea folosinței spațiului în perioada martie 2007 - mai 2014, precum și în continuare până la evacuarea spațiului, a compensat sumele datorate reciproc până la concurența sumei de 33.970,12 lei, scadentă la data pronunțării sentinței, a respins în rest cererea reconvențională și a compensat cheltuielile de judecată reprezentate de cheltuieli cu taxele de timbru și angajarea de apărători, sens în care fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată, fiind obligată reclamanta să achite pârâților suma de 1567,5 lei, reprezentând jumătate din valoarea expertizei.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC A. SRL și pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Reclamanta SC A. SRL Moldova Nouă a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate, cu cheltuieli de judecată, în sensul de a se dispune admiterea cererii sale privind restituirea contravalorii impozitului achitat în perioada 2003 - 2009 ca fiind plată nedatorată ca urmare a sentinței civile prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, să se dispună respingerea petitului privind obligarea sa la plata sumei de 33.970,12 lei cu titlu de valoare a lipsei de folosință a spațiului în perioada 2007 - 2004, să se dispună obligarea pârâtei reclamantă reconvențională la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prima instanță, menținând în rest sentința apelată, cu cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 983/A din 27 noiembrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 409 din 10 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat din sentință obligarea pârâților la plata sumelor de 84.706,48 lei c/val. penalități, actualizate cu rata inflației și dobânzile legale aferente acesteia, a sumei de 114.756,08 lei, reprezentând despăgubiri îmbunătățiri, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă acesteia; totodată, a admis și apelul reclamantei SC A. SRL împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o în parte și cu privire la cheltuielile de judecată, în sensul că s-au compensat în parte cheltuielile de judecată ale părților la fond și, în final, a obligat pârâții la suma de 5.590,33 lei, cheltuieli parțiale către reclamantă; au fost menținute în rest dispozițiile sentinței.

Împotriva acestei decizii, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B. a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în baza cărora a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii în tot a apelului său și respingerii în tot a apelului pârâților, cu consecința modificării în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, în ceea ce privește restituirea contravalorii impozitului achitat în perioada 2003 - 2009, respingerea petitului privind obligarea sa la plata sumei de 33.970,12 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a spațiului în perioada 2004 - 2007, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță și în apel și înlăturarea dispozițiilor privind compensarea datoriilor reciproce, menținând în rest sentința apelată.

În motivare, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut trunchiat starea de fapt, a făcut rabat de la principiile de drept vizând îmbogățirea fără justă cauză și accesorium sequitur principale, i-a reținut în mod nejustificat reaua-credință în efectuarea îmbunătățirilor necesare și utile și a respins în mod nelegal, cu încălcarea art. 249 C. fisc., motivul său de apel vizând restituirea sumelor achitate cu titlu de impozit.

Prin Decizia nr. 820 din 13 martie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B. împotriva Deciziei nr. 983/A din 27 noiembrie 2014, a Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă; a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru a face aplicarea prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 6 august 2015 sub nr. x/30/2012*.

Reclamanta SC A. SRL Moldova Nouă, prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B. a depus concluzii scrise la data de 23 octombrie 2015, prin care a solicitat, în principal, admiterea apelului său, modificarea în parte a sentinței apelate, cu cheltuieli de judecată, dispunând admiterea cererii sale de chemare în judecată și obligarea pârâtei la plata sumei de 84706,48 lei, reprezentând majorări, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003, actualizat cu indicele inflației la data plății efective, precum și a impozitului achitat în perioada 2003 - 2009, respectiv suma de 7700 lei; obligarea pârâtei la plata sumei de 114.756,08 lei, actualizată cu indicele inflației la data plății efective, sumă ce reprezintă despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile, stabilite conform expertizei efectuate în dosar; iar în raport cu dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, actualizată și cu dispozițiile Deciziei civile nr. 820/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție să se dispună disjungerea judecării cererii reconvenționale formulate și suspendarea judecării acestei cereri reconvenționale și a apelului Municipiului Timișoara până la soluționarea procedurii falimentului; să se înlăture dispoziția privind compensarea datoriilor reciproce, astfel cum a fost stabilită de instanța de fond, menținând în rest sentința apelată, cu cheltuieli de judecată dovedite în toate fazele procesuale având în vedere următoarele considerente:

Examinând apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL Moldova Nouă - în faliment și de pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în urma rejudecării după casare, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor deciziei de casare, Curtea a constatat că acestea sunt întemeiate.

Astfel, prin Sentința nr. 409 din 10 iunie 2014, Tribunalul Timiș a reținut o stare de fapt conformă cu modul în care s-au derulat raporturile juridice dintre părți, determinate în esență de încheierea unui contract de vânzare-cumpărare asupra unui spațiu comercial, urmată de predarea imobilului către reclamanta cumpărătoare și plata prețului integral către pârâte, dar și de pronunțarea unor hotărâri judecătorești irevocabile ce au dus la rezoluțiunea acestui contract și dispunerea restabilirii situației anterioare perfectării sale, cumulat cu evacuarea reclamantei din spațiu, obligarea la predarea spațiului și plata unor despăgubiri.

În acest context, solicitările părților au mai multe componente, între care se distinge în primul rând solicitarea cumpărătorului de a i se restitui prețul integral achitat, însoțit de actualizarea cu rata inflației a datoriei și dobânzii legale aferente, cerere ce a fost legal soluționată de prima instanță prin admiterea în totalitate a acestor pretenții, iar cu privire la această componentă, singura critică a pârâților se referă la includerea în preț și a TVA-ului, cu motivația că această taxă fiscală a fost virată după încasare către bugetul de stat, dar și a procentului de 15% din prețul efectiv al imobilului care, de asemenea, în condițiile art. 15 din Legea nr. 550/2002 s-a făcut venit la bugetul de stat.

Aceste critici urmează a fi înlăturate de către instanța de control judiciar, în condițiile în care prin hotărârea judecătorească de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare s-a dispus restabilirea situației anterioare perfectării contractului și una din laturile acestei dispoziții se referă tocmai la restituirea de către vânzătoare a prețului integral încasat.

Nu poate fi omis faptul că în speța de față, analizarea obligațiilor reciproce ale părților va ține seama exclusiv de întinderea raporturilor juridice dintre ele și nu alte aspecte ce privesc obligații fiscale, modul cum s-au virat sau nu sume de bani cu titlu de TVA sau în temeiul Legii nr. 550/2002.

Pe de altă parte, pârâții au invocat o eventuală deducere a TVA-ului de către reclamantă, fără însă a se dovedi că o astfel de operațiune fiscală a și avut loc, iar invocarea îmbogățirii fără justă cauză nu își are temei cât timp în această etapă se analizează obligația vânzătorului de a restitui în întregime prețul încasat în urma sancționării cu rezoluțiunea a actului juridic de vânzare-cumpărare.

O altă solicitare a reclamantei împotriva pârâților se referă la suma de 84.706,48 lei și a accesoriilor aferente acesteia, pe care în mod greșit tribunalul a acordat-o reclamantei în condițiile în care același tribunal reține că suma reprezintă o plată suplimentară făcută de societatea cumpărătoare, ca urmare a neachitării la termen a obligațiilor contractuale, respectiv a ratelor din preț.

Ca atare, aceasta presupune ca în urma invocării și stabilirii indubitabile a propriei culpe a reclamantei în executarea unei obligații contractuale, aceleiași părți să i se anuleze sancțiunea penalităților ce a fost activată în baza unei clauze din contract prin restituirea sumei plătite cu acest titlu, ceea ce nu poate fi acceptat, după cum nu este de admis că suma plătită cu acest titlu, de penalități, ar face parte din prețul contractului.

Solicitarea reclamantei de a i se returna aceste penalități nu are de a face cu restabilirea situației anterioare perfectării contractului ca urmare a rezoluțiunii și astfel cum aceste penalități au trebuit a fi achitate ca urmare a propriei vinovății de a nu-și fi executat la termen obligațiile, ele nu mai pot fi cerute spre restituire.

Criticile pârâților se referă și la faptul că au fost obligați la plata unei sume de bani ca urmare a îmbunătățirilor efectuate de reclamantă în spațiul comercial achiziționat, însoțite de accesoriile acesteia, critici pe care Curtea le va aprecia ca fiind întemeiate, în condițiile în care la data de 14 octombrie 2008 s-a pronunțat prima hotărâre între părți, în sensul rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare, restabilirea situației anterioare, obligării reclamantei de a evacua și preda spațiul, iar la data de 11 noiembrie 2009 această hotărâre rămâne și irevocabilă.

În acest context se observă că s-a activat obligația reclamantei de a evacua spațiul comercial și, mai concret, de a-l preda proprietarilor, în raport cu care se va analiza probatoriul de la dosar în legătură cu perioada de efectuare a acestor îmbunătățiri și în ce măsură lucrările mai puteau fi efectuate, evaluarea bunei sau relei-credințe a reclamantei în acest sens care să o îndrituiască de a mai cere astfel de pretenții.

În acest sens, se observă că s-au depus la dosar de fond o serie de facturi încheiate de reclamantă cu un furnizor de lucrări care au început a fi datate de la 05 noiembrie 2008 și până la 17 iunie 2009, deci toate ulterioare pronunțării sentinței tribunalului care în materie comercială, conform vechiului C. proc. civ., avea caracter executoriu, iar o parte sunt ulterioare chiar și pronunțării definitive a deciziei de către instanța de apel.

Mai mult decât atât, aceste înscrisuri sunt urmate de altă serie de facturi depuse de reclamantă în sprijinul pretenției sale care se regăsesc la dosar fond și care se localizează în timp pe parcursul anilor 2010, 2011 până la data de 22 martie 2012, când se pronunțase între timp și hotărârea irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție de rezoluțiune a contractului și obligarea pârâtei la predarea spațiului.

Această stare de fapt este confirmată încă odată de centralizatorul depus la fila 151 care face referiri la lucrări ce au fost parcurse în perioada 05 noiembrie 2008 până la 22 martie 2012 în condițiile în care reclamanta avea cunoștință despre obligația sa de a evacua spațiul comercial și a-l preda proprietarilor, sens în care nu se poate reține decât o rea-credință a acestei părți din litigiu.

De altfel, și expertul judiciar care a întocmit Raportul de expertiză în cauză, reține că primele lucrări au fost realizate în anul 2008, deși spațiul a fost cumpărat de către reclamantă în anul 2003, că facturile sunt datate începând cu 05 noiembrie 2008, sens în care a depus Anexa 6 la acest raport de expertiză, ce se coroborează și Contractul de antrepriză nr. 16 din 14 august 2007 care a intrat în vigoare începând cu data de 01 noiembrie 2008, astfel cum rezultă din înscrisul depus în volumul II al instanței de fond.

Pe cale de consecință, Curtea nu poate omite faptul că lucrările a căror valoare se solicită au început a fi efectuate imediat după pronunțarea sentinței executorii a tribunalului și în contradicție cu obligațiile la care reclamanta a fost supusă în baza acestei hotărâri, coroborat cu faptul că această reclamantă a refuzat predarea spațiului și a continuat pe parcursul a mai mulți ani să beneficieze de posesia și folosința acestuia, dar și de investițiile executate în acel spațiu comercial, astfel încât pârâtele nu pot fi obligate la restituirea contravalorii lor.

În consecință, apelul declarat de pârâți este întemeiat în ceea ce privește înlăturarea din sentința primei instanțe a obligării pârâților la plata sumelor de 84.706,48 lei c/val. penalități, actualizată cu rata inflației și dobânzile legale aferente, și de 114.756,08 lei despăgubiri îmbunătățiri, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă, menținându-se în rest dispozițiile sentinței apelate, în ceea ce privește acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților.

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâți împotriva reclamantei, Înalta Curte a constatat prin decizia de casare că, în cursul judecării apelului, prin Sentința civilă nr. 438/JS din 26 iunie 2014, Tribunalul Caraș-Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenței împotriva reclamantei SC A. SRL, fiind numit administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006 "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția acțiunilor exercitate în cadrul unui proces penal."

S-a reținut de instanța supremă că, prin urmare, întrucât, în speță, se urmărește, conform celor solicitate prin cererea reconvențională, realizarea unei creanțe asupra reclamantei SC A. SRL, față de textul de lege evocat mai sus, Curtea de apel era obligată să suspende judecata, fiind vorba despre o suspendare de drept, legală.

Ca atare, sub acest aspect, fiind incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, întrucât în prezent reclamanta se află în procedura falimentului reglementată de Legea nr. 85/2006, se va suspenda judecata cererii reconvenționale formulate de pârâți împotriva reclamantei.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 960 din 23 octombrie 2015 a admis apelurile declarate de reclamanta SC A. SRL Moldova Nouă - în faliment și de pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 409 din 10 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/30/2012; a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a înlăturat din sentință obligarea pârâților la plata sumelor de 84.706,48 lei c/val. penalități, actualizată cu rata inflației și dobânzile legale aferente, și de 114.756,08 lei despăgubiri îmbunătățiri, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate, în ceea ce privește acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâților; a suspendat judecata cererii reconvenționale formulate de pârâți împotriva reclamantei; a obligat pârâții la plata sumei de 6000 lei cheltuieli de judecată parțiale, în primă instanță și apel către reclamantă.

Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului reclamantei și respingerii apelului pârâtei, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, respectiv admiterea cererii privind restituirea contravalorii impozitului achitat în perioada 2003/2009 ca fiind plată nedatorată, respingerea petitului privind obligarea reclamantei la plata sumei reprezentând contravaloare lipsă de folosință, și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată și înlăturarea dispoziției privind plata datoriilor reciproce.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat că rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare a fost constatată prin Sentința civilă nr. 954 din 14 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2008, irevocabilă, însă instanța de apel a realizat o reținere trunchiată a stării de fapt. În ceea ce privește restituirea penalităților ca urmare a achitării prețului, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit a fost respinsă această cerere, deși reprezintă un accesoriu al sumei achitate cu titlu de preț, Reținerea culpei reclamantei în achitarea cu întârziere a prețului nu poate constitui temei al îmbogățirii fără justă cauză.

Mai mult decât atât, în cadrul judecății în Dosarul nr. x/30/2008 al Tribunalului Timiș s-a luat act de renunțarea pârâților din prezenta cauză la obligarea reclamantei la suma de 162.468,85 lei, reprezentând plăți accesorii.

Din punct de vedere al normelor de drept încălcate, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel a încălcat principiul îmbogățirii fără justă cauză și principiul accesorium sequitur principale, hotărârea prin care s-a dispus revenirea la situația anterioară intrând în autoritatea lucrului judecat.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului, instanța în mod greșit a apreciat că și acest capăt de cerere trebuie modificat, reținând că lucrările de îmbunătățire au fost realizate ulterior datei de 14 octombrie 2008, când Tribunalul Timiș s-a pronunțat în sensul rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare. Acest raționament al instanței este eronat, susține recurenta, întrucât la acel moment instanța de apel a menținut în ființă contractul de vânzare-cumpărare, deci îmbunătățirile au fost executate cu bună-credință, până la soluția pronunțată de instanța de recurs.

Reținerea de către instanța de apel a relei-credințe a reclamantei în executarea lucrărilor este lipsită de relevanță în contextul cererii formulată, fiind necesar ca instanța să aibă în vedere momentul realizării îmbunătățirilor, situația referitoare la evacuarea spațiului și momentul achiziționării spațiului.

Cu privire la respingerea apelului din punct de vedere al respingerii cererii privind suma achitată cu titlu de impozit, recurenta-reclamantă arată că instanța a omis să se pronunțe asupra acesteia.

O ultimă critică a vizat cererea formulată în apel privind compensarea cheltuielilor de judecată, cerere admisă, însă calculul cheltuielilor de judecată a fost realizat eronat.

De asemenea este criticată soluția privind compensarea cheltuielilor de judecată, în raport de dispozițiile art. 1143 - 1147 C. civ. și art. 52 din Legea nr. 85/2006, în lipsa condiției privind exigibilitatea creanței la data deschiderii procedurii.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, verificând decizia atacată, în cadrul controlului de legalitate exercitat prin această cale extraordinară de atac și având în vedere motivele invocate, constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele care urmează:

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și drept în temeiul cărora și-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Este util de subliniat că o hotărâre trebuie să respecte exigențele art. 6 parag. I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au supus analizei, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

În speță, contrar acestor dispoziții, instanța de apel nu s-a preocupat să răspundă criticilor formulate prin cererea de apel, prin care reclamanta a susținut "obligativitatea restituirii sumelor de bani achitate cu titlu de impozite (taxe care sunt achitate numai de proprietari), respectiv suma de 7700 lei.

În mod corect instanța de fond reține faptul că trebuie să fie repuse în situația anterioară toate părțile contractului, însă reține în sarcina reclamantei obligarea plății unui impozit pentru o clădire care nu este proprietatea sa".

Instanța de apel nu a analizat criticile recurentei-reclamantă sub acest aspect prin care a solicitat admiterea cererii privind restituirea contravalorii impozitului achitat în perioada 2003 - 2009 ca fiind plată nedatorată, ca urmare a pronunțării sentinței civile prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Așa fiind, instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate din acest punct de vedere, iar analizarea direct în faza recursului a motivelor, ar priva partea de un grad de jurisdicție și implicit ar duce la încălcarea principiului "non omisso medio".

Înalta Curte arată că analiza instanței de apel trebuie să pornească de la dezlegările Sentinței civile nr. 954 PI din 14 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, în Dosarul nr. x/30/2008, împotriva căreia s-a formulat apel, iar Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, s-a pronunțat prin Decizia civilă nr. 44 din 09 martie 2009, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2847 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003.

Este de observat că instanța judecătorească a fost sesizată cu cererea prin care reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Timișoara, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Timișoara, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1155.466,52 lei, reprezentând contravaloare spațiu cu altă destinație, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2003, actualizată cu indicele inflației la data plății efective, la plata sumei de 84706,48 lei, reprezentând majorări potrivit Legii nr. 550/2002, actualizată cu indicele inflației la data plății efective precum și toate taxele și impozitele achitate până în prezent, la plata sumei de 109.827,87 lei, actualizată cu indicele inflației la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate și recunoașterea unui drept de retenție asupra imobilului din care se solicită evacuarea, până la data achitării despăgubirilor de către pârâte.

Având în vedere aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat care rezultă din Sentința civilă nr. 954/PI din 14 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș, precum și efectul principal al rezoluțiunii judiciare, respectiv desființarea actului și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, instanța de apel, cu ocazia rejudecării va lămuri și celelalte critici invocate de către reclamantă.

Pentru considerentele reținute, urmează ca potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (3) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Înalta Curte să admită recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență B. împotriva Deciziei civile nr. 960 din 23 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, și să se trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență B. împotriva Deciziei civile nr. 960 din 23 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iunie 2016.

Procesat de GGC - CT