ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1744/2018

Asupra cauzei de față, văzând și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2367/PI din 30 septembrie 2016, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentat prin primar, și Primăria Municipiului Timișoara, reprezentată prin primar. A dispus obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentat prin Primar, să încheie cu reclamantul A. un contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul înscris în CF nr. X Timișoara (CF vechi nr. X Timișoara), nr. top. X, constând în teren intravilan în suprafață de 675 mp, la prețul de 203.300 RON. A respins, în rest, acțiunea precizată. A dispus obligarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentat prin primar, să plătească reclamantului suma de 3.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată. A dispus obligarea reclamantului A. să achite fiecăruia dintre experții B. și C. suma de 1.000 RON, cu titlu de onorariu de expert, aferent lucrării de specialitate efectuată în cauză. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul A., pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentat prin primar, și Municipiul Timișoara, reprezentat prin primar, precum și apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș. Apelurile au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, la data de 5 ianuarie 2017, sub același număr de dosar. Prin Decizia civilă nr. 165 din 12 octombrie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, formulată de apelantul-reclamant A. A respins, ca tardiv declarat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2367/PI din 30 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă. A admis apelurile declarate de apelanții-pârâți Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentat prin primar, și Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primar, și de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentat prin Primar, la plata către reclamantul A. a sumei de 203.300 RON, cu titlu de despăgubiri pentru terenul intravilan în suprafață de 675 mp, înscris în CF X Timișoara (CF vechi nr. X Timișoara nr. top X), menținând, în rest, dispozițiile sentinței civile atacate. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că terenul reclamantului a făcut obiectul unei exproprieri informale (faptice), prin edificarea asupra acestuia a unui drum public și prin grevarea parțială cu utilități publice. S-a apreciat că, fiind vorba despre o expropriere de fapt a terenului reclamantului, recunoscută ca atare de instituțiile pârâte și realizată de mult timp, absența parcurgerii procedurii administrative conforme nu îi poate fi imputată reclamantului (sau/și predecesorilor săi), motiv pentru care acestuia nu îi poate fi paralizată acțiunea în despăgubiri. Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-pârâți Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentat prin primar, și Municipiul Timișoara, reprezentat prin primar. În motivarea recursului, recurenții-pârâți au criticat Decizia civilă nr. 165 din 12 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă pentru nelegalitate, arătând că aceasta a fost pronunțată cu greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 3, art. 5 și art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 33/1994. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Prin rezoluția din data de 12 ianuarie 2018, Completul nr. 12 filtru a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea recursului, în termenul stipulat de dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ.. Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit de magistratul asistent, a fost comunicat intimatului-reclamant A. și intimatului Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș la data de 23 februarie 2018, conform dovezilor de înmânare aflate la filele 24 și 26, iar recurenților-pârâți Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, reprezentat prin primar, precum și intimatei-pârâte Primăria Municipiului Timișoara la 27 februarie 2018, conform dovezilor de înmânare aflate la filele 31, 33 și 35 în dosar. Părțile nu și-au exprimat poziția procesuală prin formularea, în scris, a unor puncte de vedere la raport; termenul procedural acordat în acest sens, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4), coroborate cu cele ale art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ., s-a împlinit la 6 martie 2018 pentru intimatul-reclamant A. și pentru intimatul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, respectiv la 12 martie 2018 pentru recurenții-pârâți Municipiul Timișoara, reprezentat prin primar, și pentru intimata-pârâtă Primăria Municipiului Timișoara. Prin rezoluția din 19 martie 2018, conform dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Completul nr. 12 filtru a fixat termen de judecată pentru soluționarea căii de atac declarate în cauză la data de 11 mai 2018, în camera de consiliu, fără citarea părților. În ceea ce privește condițiile de admisibilitate a recursului, față de obiectul dedus judecății, de dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a analiza recursul sub aspect formal, din perspectiva excepției inadmisibilității invocate din oficiu a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât pe cele expres prevăzute de lege. Regula are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României, republicată, stipulând în sensul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârii judecătorești sunt cele prevăzute de normele legale, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii. Litigiul pendinte are ca obiect potrivit cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, emiterea unei hotărâri în baza prevederilor art. 592 alin. (1) C. civ., prin care pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentat prin Primar, și Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primar, să fie obligați să cumpere, în baza unui raport de evaluare întocmit de către un expert autorizat, terenul înscris în CF nr. X Timișoara, nr. top X, care este traversat și ocupat în întregime de drumul asfaltat, de utilitate publică locală, reprezentat de str. x; în cazul în care pârâții refuză sau nu pot, din anumite motive, să achiziționeze terenul, a solicitat obligarea acestora la desființarea lucrării edificate asupra imobilului aflat în proprietatea sa, aducerea acestuia la starea inițială, precum și la plata despăgubirilor pentru perioada cât a fost lipsit de dreptul de dispoziție și de folosință. Demersul judiciar a fost inițiat de reclamant urmare ocupării terenului în suprafață de 675 mp, înscris în CF nr. X (CF veche X), aflat în proprietatea sa, și edificării asupra acestuia a lucrării de utilitate publică reprezentate de str. x, precum și a rețelelor electrice, de apă și de canalizare aferente. Având în vedere calificarea dată de instanțe cererii de chemare în judecată, precum și dispozițiile legale reținute ca fiind incidente unei exproprieri de fapt, cererea dedusă judecății se circumscrie instituției exproprierii terenului aflat în proprietatea reclamantului, în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Acest aspect a fost, de altfel, reținut și de instanța de apel, care a stabilit că, în speță, se pune problema exproprierii în fapt a terenului reclamantului (recunoscută ca atare de instituțiile pârâte și realizată de mult timp). Făcând referire la normele de drept intern specifice instituției exproprierii, la principiile generale ale dreptului civil, precum și la jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, curtea de apel a apreciat că absența parcurgerii procedurii administrative conforme nu îi poate fi imputată reclamantului, motiv pentru care acestuia nu îi poate fi paralizată acțiunea în despăgubiri și acordarea măsurilor reparatorii cuvenite pentru pierderea dreptului său de proprietate. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că pretenția dedusă judecății se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013) și până la data de 31 decembrie 2015 (termen care, prin O.U.G. nr. 62/2015, a fost extins până la data de 31 decembrie 2016, iar prin O.U.G. nr. 95/2016, până la data de 31 decembrie 2018) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în materie de expropriere. Prin reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate în materie de expropriere, legiuitorul nu a făcut distincție între exproprierile în fapt (cum este cea în speță), exproprierile în care s-a urmat procedura prevăzută de lege, ori cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant în cadrul acestei proceduri. Ca atare, în aplicarea principului "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă" ("Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus"), Înalta Curte constată că hotărârile pronunțate în fond, în materia exproprierii, introduse după data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, respectiv 15 februarie 2013, nu sunt susceptibile de recurs. Or, astfel cum s-a arătat, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței judecătorești la data de 11 noiembrie 2014. Prevederile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. consacră caracterul definitiv al hotărârilor date în apel, fără drept de recurs, precum și a celor neatacate cu recurs. Prin urmare, Decizia civilă nr. 165 din 12 octombrie 2017, pronunțată în calea de atac a apelului, de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, fiind definitivă nu este susceptibilă de a fi atacată pe calea recursului.

Faptul că în cuprinsul dispozitivului deciziei atacate instanța de apel a menționat, că aceasta este supusă recursului, în 30 de zile de la comunicare, nu are relevanță față de dispozițiile exprese ale art. 457 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de acesta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

În aceeași idee, a legalității căilor de atac, legiuitorul a statuat prin alin. (2) al textului legal enunțat că mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Întrucât mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii în ceea ce privește calea de atac deschisă contra ei nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, Înalta Curte reține mutatis mutandi că nici mențiunea inexactă a căii de atac nu are nici un efect în condițiile în care posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum și condițiile de exercitare a acesteia sunt date de lege și nu de judecători.

Față de dispozițiile legale enunțate, Înalta Curte constată că legalitatea căilor de atac implică consecința că mențiunea greșită în dispozitivul hotărârii care se atacată nu acordă părții o cale de atac pe care legea însăși n-a prevăzut-o.

Din această perspectivă, în condițiile în care pretenția dedusă judecății în litigiul pendinte se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013) și până la data de 31 decembrie 2015 (termen care, prin O.U.G. nr. 62/2015, a fost extins până la data de 31 decembrie 2016, iar prin O.U.G. nr. 95/2016, până la data de 31 decembrie 2018) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în materie de expropriere, precum și în condițiile în care Decizia civilă nr. 165 din 12 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, este definitivă nefiind susceptibilă de a fi atacată pe calea recursului, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenții-pârâți Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentat prin primar, și Municipiul Timișoara, reprezentat prin primar, împotriva Deciziei civile nr. 165 din 12 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentat prin primar, și Municipiul Timișoara, reprezentat prin primar, împotriva Deciziei civile nr. 165 din 12 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, ca inadmisibil.

Decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2018.