ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2218/2019

Ședința publică din data de 26 noiembrie 2019

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Consiliul Județean Timiș, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate, în baza art. 4 din Legea nr. 422/2001 republicată, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 ianuarie 2015 la B.N.P. C., pe care 1-a încheiat în calitate de vânzătoare cu pârâtul B., în calitate de cumpărător, având ca obiect imobilul înscris în CF nr. x Timișoara, compus din casă de locuit și garaj, situat în municipiul Timișoara, Splaiul Tudor Vladimirescu nr. 5, județul Timiș, pentru nerespectarea dreptului de preemțiune. De asemenea, reclamanta a solicitat revenirea la situația anterioară de carte funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului B. asupra imobilului și revenirea acestuia în proprietatea sa, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 637/PI din 16 mai 2017, Tribunalului Timiș, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Consiliul Județean Timiș, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței, reclamanta A. a declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă prin decizia civilă nr. 2 din 10 ianuarie 2018.

Astfel, instanța de prim control judiciar a anulat în parte sentința civilă nr. 637/PI din 16 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă cu privire la acțiunea îndreptată împotriva pârâtului B.. Rejudecând cauza în limitele evocate, instanța de prim control judiciar a respins acțiunea ca neîntemeiată și în contradictoriu cu acest pârât și a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate referitoare la soluția dată în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Consiliul Județean Timiș. Totodată, curtea de apel a obligat-o pe reclamantă în favoarea pârâtului B. la plata sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, unele fiind chiar străine de natura cauzei, precum și că a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (4)-(8) din Legea nr. 422/2001.

Din perspectiva motivului de nelegalitate instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta s-a limitat să afirme că, în rejudecare, acțiunea pe care a formulat-o împotriva pârâtului B. a fost respinsă cu o motivare contradictorie.

Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 4 alin. (4)-(8) din Legea nr. 422/2001, autoarea prezentului demers judiciar a evocat poziția pârâtului Consiliu Județean Timiș față de exercitarea dreptului de preemțiune expusă în întâmpinarea depusă la 28 aprilie 2016 în fața primei instanțe și în punctul de vedere depus în apel la 13 februarie 2017, susținând că instanța de apel a ignorat declarațiile acestei părți, în sensul ca nu i s-a solicitat exercitarea dreptului de preemțiune.

Prin urmare, recurenta a susținut că instanța de apel, în mod contradictoriu, își motivează decizia în ultimul aliniat din considerente arătând că "în cauză nu este incident motivul de nulitate absolută prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea 422/2001, vânzatoarea îndeplinind cerința legală...".

Arată că din dosarul cauzei rezultă că nu au fost respectate cerințele art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 și că nu există nici sesizarea celor două entități și niciun înscris emis de autoritățile publice locale din care să rezulte exercitarea dreptului de preemțiune în mod concret și efectiv, consecința legală fiind aceea a nulității absolute a contractului încheiat.

Intimații-pârâți B. și Județul Timiș prin Consiliul Județean Timiș au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin care s-a reținut că motivele de casare invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., fiind incidente dispozițiile art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

La data de 8 octombrie 2019, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, reține inexistența motivelor de nelegalitate și, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula cererea de recurs, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așadar, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părții prin care este exprimată nemulțumirea față de soluția adoptată în apel se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului.

În speță, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că deși au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal de către recurenta-reclamantă, întrucât aceasta s-a limitat să afirme că, în rejudecare, acțiunea pe care a formulat-o împotriva pârâtului B. a fost respinsă cu o motivare contradictorie, fără a indica critici concrete din care să rezulte cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

De asemenea, cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (4)-(8) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice este invocată tot în mod formal, deoarece, în concret, prin susținerile evocate recurenta-reclamantă tinde la schimbarea situației de fapt, alta decât cea reținută de instanțele devolutive.

Astfel, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a normei legale menționate, susținând că autoritățile publice locale nu au fost sesizate și nici nu au emis un punct de vedere în sensul exercitării dreptului de preemțiune.

Aceste susțineri expuse de recurenta-reclamantă sunt în contradicție cu situația de fapt reținută în speță, pe baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, respectiv răspunsul - adresă nr. x din 12.01.2015 emis de Direcția Județeană pentru Cultură Timiș către D. prin mandatar E. (și spre știință Primăriei Timișoara, Consiliului județean și Ministerului Culturii - conform mențiunilor din adresă), ca urmare a înștiințării transmise și înregistrate la DJC Timiș cu nr. x din 8.01.2015 privind intenția de vânzare a imobilului situat în Strada x nr. 5 din Timișoara.

Prin acest răspuns DJC Timiș a declarat că nu își exercită dreptul de preemțiune asupra acestui imobil, iar conform art. 4 alin. (8) din Legea nr. 422/2001 și Legii nr. 259/2006 de modificare și completare a Legii nr. 422/2001, s-a transferat dreptul de preemțiune al statului către autoritățile publice locale, instanța de apel reținând astfel, pe baza probatoriului administrat, că autorităților locale li s-a transferat dreptul de preemțiune, pe care acestea nu au înțeles să îl exercite.

Argumentele expuse de către recurenta-reclamantă nu se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (4)-(8) din Legea nr. 422/2001, ci privesc doar aspecte factuale în legătură cu modalitatea de sesizare a autorităților publice locale în vederea exercitării dreptului de preemțiune.

În felul acesta se tinde, de o manieră inadmisibilă procedural, la o devoluare a fondului, la stabilirea altei situații de fapt, în raport de care să se aprecieze de către instanța de recurs că au fost încălcate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 422/200, sub aspectul procedurii de exercitare a dreptului de preemțiune.

Or, în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În această situație, sancțiunea care intervine este anularea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanța de recurs.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2 din 10 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2019.