ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4032/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3000 din 28.11.2016 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanta SC A. SA Timișoara și, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta SC B. SRL Timișoara, dispunându-se rectificarea CF nr. x Timișoara (provenită din CF x Timișoara) în sensul radierii dreptului de proprietate publică al Municipiului Timișoara asupra terenului având nr. top x, 181/2/2, radierii dreptului de administrare înscris în favoarea reclamantei SC A. SA asupra aceluiași teren și revenirii la situația anterioară privind dreptul de proprietate privată al Statului Român asupra terenului.

Prin încheierea din 3.10.2016 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/2015, în baza art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. s-a luat act de transformarea cererii în constatare negativă în cerere în realizare având ca obiect rectificare CF și radiere drept în temeiul art. 34 din Legea 115/1938

Împotriva Sentinței civile nr. 3000 din 28.11.2016 și împotriva încheierii din 3.10.2016 pronunțate de Tribunalul Timiș a formulat apel pârâta reclamantă reconvențională SC B. SRL.

De asemenea, împotriva Sentinței nr. 3000 din 28.11.2016 au formulat apel reclamanta pârâtă SC A. SA și pârâtul Statul Român prin Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Prin Decizia nr. 10/23 ianuarie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul formulat de pârâta-reclamantă SC B. SRL. A admis apelurile formulate de reclamanta-pârâtă SC A. SA și de pârâtul Statul Român prin Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

A schimbat sentința apelată în sensul că a respins acțiunea principală formulată de reclamanta SC A. SA și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC B. SRL Timișoara.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta-pârâtă SC A. SA și pârâta-reclamantă SC B. SRL.

1) Reclamanta-pârâtă SC A. SA a susținut nelegalitatea soluției din apel sub următoarele aspecte:

- Decizia a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) respectiv, a dispozițiilor art. 33 și 34 din Legea nr. 7/1996 și a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în ce privește dispozițiile invocate din Legea nr. 7/1996, ele permit oricărei persoane interesate să ceară rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă prin hotărâre definitivă și irevocabilă s-a stabilit că actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu a fost valabil.

Or, în speță, efectele actului în baza căruia s-a efectuat înscrierea în cartea funciară au încetat din momentul pronunțării hotărârii judecătorești irevocabile ce a avut ca obiect excepția de nelegalitate, așa încât se impune restabilirea dreptului de proprietate publică al Municipiului Timișoara și revenirea la situația anterioară de carte funciară prin înscrierea dreptului de proprietate al statului.

Teza instanței de apel potrivit căreia hotărârea prin care s-a constatat nelegalitatea poziției nr. 3393 din Anexa 2 a H.G. nr. 1016/2005 nu poate sta la baza rectificării înscrierii nelegale este lipsită de fundament întrucât constatarea nelegalității unui act administrativ echivalează cu nevalabilitatea lui, nefiind necesar să se dispună în mod expres anularea pentru a se radia un drept înscris în baza unui act nelegal.

De asemenea, instanța a făcut o aplicare greșită a art. 4 din Legea nr. 554/2004, interpretând eronat consecințele admiterii excepției de nelegalitate, în sensul că acestea și-ar produce efectele doar în dosarul în care a fost pronunțată respectiva hotărâre, ignorând în felul acesta efectele produse de constatarea nelegalității actului administrativ în cartea funciară în care a fost înscris.

- A valida teza instanței de apel ar echivala cu lipsirea de eficiență juridică a Sentinței nr. 381/2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, irevocabilă prin Decizia nr. 2381/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a admis excepția de nelegalitate.

Totodată, prin aceste hotărâri s-a recunoscut interesul legitim al reclamantei de a beneficia de procedura H.G. nr. 834/1991.

De asemenea, dreptul de administrare al societății reclamante a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești irevocabile, care se bucură de putere de lucru judecat, inclusiv prin decizia recurată, ca urmare a respingerii cererii reconvenționale a SC B. SRL.

Motivarea instanței de apel potrivit căreia efectele admiterii excepției de nelegalitate constau doar în înlăturarea actului administrativ nelegal din cauza în care s-a pronunțat hotărârea este excesivă și nelegală, golind de conținut interesul legitim al societății de a beneficia de prevederile H.G. nr. 834/1991.

- În ce privește soluția instanței de apel, de respingere a cererii reconvenționale a SC B., referitoare la radierea dreptului de administrare al SC A., aceasta este legală întrucât s-a întemeiat pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești menționate în cuprinsul considerentelor.

2) Recursul pârâtei-reclamante SC B. SRL a vizat următoarele aspecte:

- Soluția de admitere a apelului declarat de SC A. atrage incidența motivelor de recurs prev. de art. 488 pct. 1, 5 și 7 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a respins cererea reconvențională fără a o mai judeca pe fond, reținând efectul pozitiv al lucrului judecat prin Sentința nr. 2053/30.01.2012 a Judecătoriei Timișoara, definitivă prin Decizia nr. 883/5.12.2012 a Tribunalului Timiș și irevocabilă prin Decizia nr. 444/20.03.2013 a Curții de Apel Timișoara.

Aceasta în condițiile în care aceeași apărare a SC A., vizând același efect pozitiv al lucrului judecat, fusese respinsă în baza altor două hotărâri judecătorești: respectiv, Sentința nr. 10582/18.10.2016 a Judecătoriei Timișoara (definitivă prin Decizia civilă nr. 669/A/11.05.2017 a Tribunalului Timiș) și Sentința civilă nr. 963/1.02.2017 a Judecătoriei Timișoara (definitivă prin Decizia nr. 1122/4.10.2017 a Tribunalului Timiș).

- De asemenea, instanța de apel a reținut efectul pozitiv al Sentinței nr. 381/2010 a Curții de Apel Timișoara, apreciind că acesta se impune deoarece "Decizia civilă nr. 444/20.03.2013 a Curții de Apel Timișoara a respectat, la rândul său, puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 381/2010 în privința interesului legitim al SC A. SA de a beneficia de prevederile H.G. nr. 834/1991".

Or, admițând această apărare, de valorificare a efectului pozitiv al lucrului judecat al Sentinței nr. 381/2010, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 669/2017 a Tribunalului Timiș, din ale cărei considerente rezultă că "Sentința nr. 381/2010 nu a tranșat pe fond existența sau inexistența dreptului de administrare asupra terenului în favoarea A.".

- Instanța de apel a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat al Sentinței civile nr. 8194/1993 pronunțată de Judecătoria Timișoara, fără să analizeze apărările expuse de SC B. pentru termenul de judecată din 17 ianuarie 2018, cu toate că sunt consemnate în practicaua deciziei.

Întrucât aceste apărări aveau caracter hotărâtor în cauză, în combaterea autorității pozitive a lucrului judecat în ce privește Sentința nr. 8194/1993, prin ignorarea lor de către instanța de apel s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, fiind incident astfel motivul de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- Totodată, reținerea unei autorități pozitive a lucrului judecat al unor hotărâri judecătorești de care s-a prevalat SC A. SA, cu ignorarea respingerii definitive a respectivelor hotărâri în cadrul altor procese, purtate între aceleași părți, atrage incidența motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitor la casarea hotărârii atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

De asemenea, faptul că instanța de apel se raportează exclusiv la probele administrate de SC A., fără să ia în considerare probele administrate de SC B., duce la concluzia că a fost încălcat și principiul egalității părților, consacrat de art. 8 C. proc. civ.

- Deliberarea și pronunțarea hotărârii s-au făcut și cu încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 399 C. proc. civ. și la principiile consacrate de art. 6, 13 și 14 C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că instanța de apel nu a comunicat părților chestiunile rămase în divergență, mențiunea din încheierea de ședință referitoare la faptul că "divergența poartă asupra apelurilor declarate în cauză" fiind pur formală.

Împrejurarea că deliberarea s-a făcut asupra tuturor apelurilor în complet de divergență, respectiv într-un complet alcătuit din trei judecători, face ca instanța să nu fi fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, raportat la art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

- Soluția de respingere a apelului declarat de SC B. SRL atrage incidența motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că acesta a fost respins fără a fi analizat în substanța sa, prin simpla reținere a efectului pozitiv al unor hotărâri.

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte, în majoritate, constată următoarele:

1) Recursul reclamantei-pârâte SC A. SA are caracter fondat.

Astfel, modificând în parte sentința de primă instanță și respingând cererea de radiere a dreptului de proprietate publică al Municipiului Timișoara, instanța de apel a apreciat că nu pot fi recunoscute efectele hotărârii judecătorești prin care s-a constatat nelegalitatea poziției nr. 3393 din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005 (act în baza căruia se realizase înscrierea dreptului de proprietate publică în cartea funciară) întrucât s-ar opune dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

O astfel de statuare a instanței de apel este eronată, rezultat al confuziei între modalitatea în care se produc efectele unei hotărâri judecătorești, indiferent de jurisdicția care a pronunțat-o, și regimul invocării unei excepții de nelegalitate a actului administrativ cu caracter individual.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate de instanța de apel în justificarea producerii efectelor hotărârilor judecătorești (Sentința civilă nr. 381/15.09.2010 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin Decizia nr. 2381/28.04.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal) doar în dosarul în care au fost pronunțate, nu pot susține un asemenea raționament, deoarece obiectul de reglementare al acestora nu vizează efectele cu care este înzestrată o hotărâre și modalitatea în care se repercutează într-o altă judecată, ci regimul juridic al invocării și admiterii excepției de nelegalitate în cadrul unui proces.

În acest sens, prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, statuează că: "în cazul în care s-a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată".

Înlăturarea din judecată a actului declarat nelegal, ca efect direct al invocării și admiterii excepției, nu poate avea semnificația că respectivul act va fi considerat ca emis cu încălcarea legii doar în cadrul dosarului în care s-a invocat excepția și valabil în orice alte judecăți ulterioare.

Aceasta întrucât o hotărâre care definitivează un litigiu, indiferent că vizează fondul procesului, o excepție procesuală ori alt incident este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, conform art. 430 C. proc. civ., ce reprezintă dreptul comun în materie.

Concluzia se impune cu evidență, față de prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte".

Or, în speță, nu este vorba despre valorificarea unui raport de putere publică având un anumit specific, ci de producerea efectelor hotărârii judecătorești, care trebuie să fie aceleași, indiferent de jurisdicția căreia îi aparține.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu instituie o derogare a efectelor hotărârii pronunțate în materia nelegalității unui act administrativ cu caracter individual pentru ca, aplicându-se norma specială, să fie înlăturat de la aplicabilitate dreptul comun.

În acest context legal, a susține că efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile care statuează asupra nelegalității unui act administrativ sunt limitate la cadrul procesual al judecății în care s-a invocat excepția de nelegalitate, înseamnă nesocotirea flagrantă a autorității lucrului judecat.

Rațiunea reglementării acestui efect al hotărârii judecătorești a fost de a asigura stabilitatea și securitatea raporturilor juridice prin imposibilitatea contestării a ceea ce s-a statuat deja jurisdicțional. Această instituție depășește sfera intereselor private, vizând ordinea publică, și de aceea nu este la îndemâna părților să nu invoce hotărârea anterioară, după cum nu există nici posibilitatea noii instanțe învestite de a nesocoti lucrul judecat anterior.

La fundamentul autorității de lucru judecat se situează așadar, ideea de imutabilitate a actului jurisdicțional, prin care, în cadrul unei proceduri contradictorii, cu respectarea dreptului de apărare, s-a verificat și tranșat o chestiune litigioasă.

Atunci când autoritatea de lucru judecat se manifestă prin efectul său pozitiv (ca în speță), cea de-a doua instanță trebuie să țină seama de cele statuate anterior.

Fără respectul datorat principiului autorității de lucru judecat, hotărârile n-ar avea nicio utilitate practică, ele nu ar pune capăt proceselor, de vreme ce un drept câștigat cu ocazia unei judecăți ar putea fi contestat și contrazis printr-o hotărâre ulterioară, ceea ce ar însemna ca în circuitul civil și în relațiile sociale să nu existe nicio ordine sau stabilitate întrucât litigiile ar putea fi reluate la nesfârșit.

Numai în situații excepționale o hotărâre nu este înzestrată cu efectul autorității de lucru judecat, fie pentru că nu tranșează propriu-zis un litigiu (cum este cea în materie necontencioasă sau care pune capăt unei judecăți pe baza înțelegerii ori manifestării unui act de dispoziție al părții), fie pentru că este pronunțată în considerarea unor împrejurări prezente, supuse modificărilor (cererile de ordonanță președințială, măsurile asigurătorii), când lucrul judecat este susceptibil de revizuire dacă se schimbă circumstanțele avute în vedere la data pronunțării hotărârii.

Or, constatarea nelegalității unui act administrativ cu caracter individual nu este subsumabilă unor asemenea ipoteze. Statuarea instanței, în urma verificărilor jurisdicționale efectuate, cu privire la modalitatea în care a fost sau nu respectată legea la data emiterii actului respectiv nu poate avea un caracter temporar sau provizoriu.

În speță, recunoscând acest efect, al autorității lucrului judecat, doar în cadrul procesului în care s-a invocat excepția de nelegalitate, instanța de apel transformă hotărârea anterioară într-una pro tempore, limitată în timp, ieșind din cadrul legal care nu permite înlăturarea efectelor autorității de lucru judecat.

Un act administrativ asupra căruia a intervenit controlul jurisdicțional, stabilindu-i-se viciul de nelegalitate, nu poate fi considerat nevalabil doar în interiorul procesului în care s-a invocat excepția, fără a se opune această situație tranșată judiciar în orice altă jurisdicție ulterioară.

Astfel, un act administrativ declarat nelegal nu va putea fi considerat valid într-o judecată ulterioară a acelorași părți, indiferent în fața cărei jurisdicții s-ar desfășura, întrucât pe acest aspect litigios puterea jurisdicțională s-a epuizat și nu mai poate fi adus în dezbaterea judiciară, opunându-se autoritatea de lucru judecat.

Ca urmare, procedând la admiterea apelului pârâtei și la schimbarea sentinței cu consecința respingerii acțiunii reclamantei pe motiv că aceasta a solicitat rectificarea de carte funciară, fără să fi obținut anularea actului administrativ, iar nelegalitatea invocată și constatată anterior nu se opune noii judecăți, instanța de apel realizează un raționament eronat.

Pe de o parte, neagă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care permite oricăreia dintre părți să opună lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Pe de altă parte, considerând că rectificarea de carte funciară poate să aibă la bază numai anularea unui act (din care ar decurge restabilirea situației anterioare), ignoră dispozițiile art. 34 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 7/1996, care permit oricărei persoane interesate să ceară rectificarea înscrierilor de carte funciară atunci când printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă s-a constatat că "înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valid".

Or, constatarea nelegalității unui act înseamnă tocmai lipsirea de efecte a acestuia pentru că a fost emis cu nesocotirea prescripțiilor legale și deci, o înscriere de carte funciară care are la bază un astfel de act nu poate fi considerat valabilă în sensul textului legal anterior menționat.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de SC A. SA a fost găsit întemeiat și în baza art. 488 alin. (1) și (8) C. proc. civ., art. 497 C. proc. civ., va fi admis și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

La reluarea judecății, vor fi avute în vedere dezlegările date prin prezenta decizie aspectelor de drept referitoare la modalitatea în care se produce efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, respectiv, asupra modalității în care se repercutează statuările irevocabile ale jurisdicției administrative asupra judecății deduse ulterior în fața instanței civile.

2) Recursul pârâtei-reclamante SC B. SRL deduce judecății critici care au caracter fondat doar sub aspectul modalității în care decizia atacată a valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al Sentinței nr. 381/2010, irevocabilă prin Decizia nr. 2381/2010.

Astfel, instanța de apel, în mod contradictoriu, contestându-și propriile statuări în legătură cu negarea efectului pozitiv al lucrului judecat dedus din Sentința nr. 381/2010, irevocabilă, dă eficiență, în același timp, și valorifică acest efect pozitiv, atunci când face trimitere la judecata finalizată prin Decizia nr. 444/R/20.03.2013 a Curții de Apel Timișoara (prin care s-a respins acțiunea Municipiului Timișoara privind constatarea nulității absolute a dreptului de administrare al SC A.), judecată care se sprijină și valorifică tocmai statuările irevocabile ale Sentinței nr. 381/2010, în legătură cu nelegalitatea poziției nr. 3393 din Anexa 2 a H.G. nr. 1016/2005.

Pe acest aspect, se reține în mod expres în considerentele deciziei din apel atacate prin prezentul recurs, că este incident art. 431 C. proc. civ., cu reglementarea dată de acesta efectului pozitiv al lucrului judecat și că din acest punct de vedere, modalitatea de tranșare a litigiului vizând nelegalitatea poziției din Anexa nr. 2 a H.G. nr. 1016/2005, referitoare la dreptul de proprietate publică al Municipiului Timișoara asupra imobilului în litigiu, se impune noii judecăți statuarea instanței anterioare, deoarece "chiar dacă soluția a fost bazată pe o excepție procesuală, sprijinindu-se pe un considerent înzestrat cu autoritate de lucru judecat, se impune ca atare în litigiile ulterioare".

Rezultă că în mod contradictoriu, în analiza cererii principale, instanța neagă efectul pozitiv al lucrului judecat - cu motivarea că el s-ar limita la judecata în care s-a invocat excepția de nelegalitate - pentru ca apoi, analizând cererea incidentală (cererea reconvențională a SC B. SRL) să recunoască și să dea eficiență acestui efect pozitiv.

Or, astfel de considerente ce se exclud reciproc, pentru că instanța, afirmând un lucru, nu poate să-l nege în același timp (opunându-se argumentul de interpretare logică qui dicit de uno negat de altero) nu pot fundamenta soluția adoptată, atrăgând, pe acest aspect, soluția de casare cu trimitere, la fel ca în cazul recursului reclamantei, care a pus în discuție, chiar dacă dintr-o altă perspectivă, modalitatea în care se produc efectele autorității de lucru judecat în privința Sentinței nr. 381/2010.

- Critica referitoare la respingerea apelului pârâtei "fără a fi analizat în substanța sa", ca urmare a recunoașterii efectului pozitiv al altor hotărâri, va fi avută în vedere, de asemenea, la reluarea judecății, în funcție de soluția ce va fi dată celorlalte aspecte care trebuie reevaluate. Se va ține seama totodată, de faptul că, de principiu, o cerere incidentală, cum este cererea reconvențională, poate avea, în mod necesar, soluția determinată de cea pe care o primește cererea principală (pentru că a admite existența dreptului afirmat pe cale principală înseamnă, în mod necesar, a nu accepta inexistența aceluiași drept, așa cum se susține prin cererea reconvențională).

- Celelalte critici formulate de către pârâta-reclamantă au caracter nefondat.

Astfel, este eronată susținerea recurentei conform căreia instanța de apel ar fi reținut în mod greșit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al Sentinței nr. 2053/30.01.2012 a Judecătoriei Timișoara (definitivă prin Decizia nr. 883/A/5.12.2012 a Tribunalului Timiș și irevocabilă prin Decizia nr. 444/20.03.2013 a Curții de Apel Timișoara), deși prin alte două hotărâri irevocabile - Decizia nr. 669/A/11.05.2017 și Decizia nr. 1122/4.10.2017 ale Tribunalului Timiș - a fost respinsă "excepția autorității de lucru judecat față de respectivele hotărâri", reținându-se totodată, că "nu se pune problema puterii de lucru judecat a acestora, deoarece obiectul judecății este diferit, iar cauza nu a fost soluționată pe fond, ci pe excepție".

Aceasta, întrucât în recunoașterea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat este irelevantă împrejurarea că hotărârea de care se prevalează partea a tranșat litigiul prin reținerea unei excepții, dacă a făcut-o de așa manieră încât aspectul respectiv nu mai poate fi reevaluat jurisdicțional (în sensul că judecata nu s-a realizat în considerarea unor împrejurări temporare, care să fi fost modificate ulterior).

Este și cazul din speță întrucât judecata acțiunii privind constatarea încetării dreptului de administrare operativă al SC A. (asupra terenului din c.f. nr. x Timișoara, nr. top x, 181/2/2, pe care se află Complexul hotelier B.), prin hotărârile cărora le-a recunoscut efectul pozitiv al lucrului judecat decizia ce face obiectul prezentului recurs a avut în vedere împrejurări de fapt și de drept nemodificate ulterior pentru a se afirma posibilitatea unei reevaluări jurisdicționale (și a li se nega autoritatea de lucru judecat).

În același timp, dată fiind legătura între chestiunea litigioasă dezlegată anterior (într-o acțiune care solicita să se constate încetarea dreptului de administrare operativă al societății A. și radierea acestuia din cartea funciară) și ceea ce s-a dedus judecății ulterior, în prezenta cauză (prin cererea reconvențională a SC B. SRL solicitându-se radierea dreptului de administrare înscris în favoarea SC A. asupra aceluiași imobil ca în litigiul anterior), instanța de apel nu putea să ignore ce s-a tranșat cu ocazia acelei judecăți în privința acestui drept de administrare disputat în ambele litigii.

- Critica ce face referire la faptul că printr-una din hotărâri (Sentința nr. 10582/18.10.2016, definitivă prin Decizia nr. 669/2017) a fost respinsă excepția puterii de lucru judecat față de aceleași hotărâri și ca atare, ele nu puteau fi valorificate nici în prezenta cauză, ignoră diferența care trebuie făcută între cele două forme de manifestare procesuală a efectului autorității de lucru judecat - respectiv, efectul negativ, sub forma excepției procesuale, ce presupune tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză) și care oprește o nouă judecată și efectul pozitiv, care înseamnă doar o identitate de chestiune litigioasă (sub acest din urmă aspect procedându-se la valorificarea lucrului judecat anterior în prezenta cauză).

- Totodată, susținerea că prin cele două decizii pronunțate de Tribunalul Timiș (nr. 669/2017 și nr. 1122/2017) s-a negat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al Deciziei nr. 444/2013 a Curții de Apel Timișoara, valorificată în schimb prin decizia supusă prezentului recurs, nu este aptă să demonstreze nelegalitatea soluției din apel sub acest aspect.

Modalitatea în care în alte litigii, având alte obiecte (respectiv, plângeri de carte funciară desfășurate în procedură necontencioasă) s-a valorificat sau nu efectul pozitiv al hotărârilor menționate nu se opune în cauză cu semnificația pretinsă de recurenta-pârâtă (adică, a valorizării în același sens a efectelor unei judecăți anterioare).

Astfel, în prezenta cauză, instanța a avut de analizat dacă, față de obiectul judecății, ceea ce s-a dezlegat deja jurisdicțional are legătură cu actuala chestiune litigioasă și se opune așadar, fără posibilitatea de a mai fi luat în dezbatere.

Or, sub acest aspect, Curtea de Apel a statuat corect că se impune judecății ceea ce a tranșat o instanță anterioară pe aspecte care țin de dreptul de administrare al reclamantei-pârâte, supus din nou verificării judiciare.

Așa cum s-a arătat anterior, împrejurarea că soluționarea cauzei s-a făcut pe baza unor excepții procesuale este lipsită de relevanță din punct de vedere al modalității în care se repercutează efectul autorității de lucru judecat, câtă vreme pentru reținerea respectivelor excepții, instanța a trebuit să analizeze nu doar aspecte procedurale, formale ale judecății, ci aspecte care țin de raportul juridic de drept material vizând dreptul de administrare afirmat, respectiv, contestat de părțile din proces.

- Este nefondată, de asemenea, critica pârâtei conform căreia instanța de apel n-ar fi luat în considerare apărările acesteia, așa cum au fost consemnate in extenso în practicaua deciziei, ceea ce este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil și principiul egalității părților.

Contrar susținerii pârâtei, în conținutul deciziei se regăsește analiza instanței asupra aspectelor consemnate în încheierea de dezbateri din 17.01.2018 (iar nu în practicaua deciziei, cum eronat se susține, întrucât pronunțarea hotărârii a fost amânată la 23.01.2018) și care au vizat, în esență, faptul că hotărârile de care s-a prevalat reclamanta (cu trimitere punctuală și la Sentința nr. 8194/1993 a Judecătoriei Timișoara, definitivă și irevocabilă) nu s-ar bucura de efectul autorității de lucru judecat și că în mod greșit a fost calificată modificarea cererii reconvenționale.

Împrejurarea că instanța nu a îmbrățișat punctul de vedere al apelantei-pârâte nu înseamnă o încălcare a principiilor de desfășurare a procesului civil referitoare la respectarea dreptului de apărare și la egalitatea părților.

- În ce privește Sentința nr. 8194/1993 a Judecătoriei Timișoara (definitivă prin Decizia nr. 1762/1993 a Tribunalului Timiș, irevocabilă prin Decizia nr. 1066/1994 a Curții de Apel Timișoara), instanța de apel, contrar susținerilor recurentei, a valorificat în mod corect rezultatul acestor judecăți - desfășurate între părți care se regăsesc și în prezenta cauză - în legătură cu modalitatea în care este evidențiat imobilul, teren în suprafață de 9250 mp și complex hotelier, în cartea funciară nr. x, nr. top x, 181/2/2, respectiv, cu menționarea dreptului de proprietate al Statului Român și a dreptului de administrare al SC C. SA (antecesoarea reclamantei A.).

Relevanța acestor statuări în prezenta cauză, prin efectul pozitiv al lucrului judecat, a fost recunoscută în mod corect, în condițiile în care pârâta SC B. SRL, prin cererea reconvențională promovată în prezentul proces, a afirmat că nu a existat niciun act prin care SC C. SA să fi dobândit dreptul de administrare asupra terenului, deși în litigiul anterior menționat, desfășurat și în prezența acestei părți, s-a statuat contrariul, pe baza evidențelor de carte funciară (de altfel, în procesul anterior, SC B. SRL a avut calitatea de intervenient accesoriu în favoarea SC C. SA, sprijinind apărarea acesteia).

Afirmația recurentei, conform căreia ar fi lipsite de relevanță juridică aceste hotărâri deoarece n-au privit și dreptul de administrare al antecesoarei reclamantei asupra terenului, este eronată, fiind contrazisă de considerentele acestora, redate ca atare prin decizia din apel, care justifică de ce, raportat la obiectul judecății din acel dosar și la obiectul cererii reconvenționale, care vizează radierea dreptului de administrare operativă asupra terenului de sub complexul hotelier, se impun a fi reținute statuările anterioare.

- Nu poate fi primită nici susținerea nelegalității soluției pe motiv că ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 399 alin. (2) C. proc. civ. întrucât instanța, "constituită în complet de divergență, nu a comunicat chestiunile rămase în divergență".

Conform încheierii de ședință din 29.09.2017, s-a consemnat că divergența poartă "asupra apelurilor declarate în cauză", ceea ce corespunde exigențelor legale.

Așa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 399 alin. (5) C. proc. civ., divergența poate privi soluția ce trebuie dată întregii cauze sau numai anumite chestiuni.

Or, în speță, fiecare parte având, deopotrivă, calitatea de reclamant și pârât, criticile deduse judecății printr-o cerere de apel au negat poziția procesuală exprimată prin cealaltă cerere de apel, astfel încât, în mod necesar, divergența a apărut în legătură cu soluționarea întregii cauze, ceea ce a justificat mențiunea din încheiere în sensul că divergența privește ambele apeluri declarate.

Ca atare, întreaga dezbatere asupra apelurilor, după repunerea cauzei pe rol, nu se putea desfășura decât în prezența celor trei membri ai completului, constituit conform art. 398 alin. (3) C. proc. civ., fiind lipsită de fundament critica potrivit căreia ar fi fost nesocotite norme de organizare referitoare la compunerea completului în faza procesuală a apelului.

În consecință, conform considerentelor arătate, criticile pârâtei-reclamante au fost găsite fondate doar sub aspectul modalității în care, de o manieră contradictorie, instanța de apel, în mod simultan, a valorificat și a contestat efectele autorității de lucru judecat deduse din Sentința nr. 381/2010, irevocabilă prin Decizia nr. 2381/2010, sub acest aspect recursul urmând să fie admis, decizia casată și cauza trimisă, conform art. 497 C. proc. civ., spre rejudecare unitară aceleiași instanțe de apel.

La reluarea judecății, se va ține seama, conform art. 501 C. proc. civ., de problemele de drept dezlegate în cuprinsul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, admite recursurile declarate de reclamanta A. SA și de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 10 din 23 ianuarie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2018.

Opinie separată a doamnei judecător D.

În opinie separată, ambele recursuri urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Recurenta reclamantă SC A. SA a criticat decizia sub aspectul încălcării art. 33 și 34 din Legea nr. 7/1996, precum și a interpretării și aplicării greșite a art. 4 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește respingerea de către instanța de apel a acțiunii principale.

Astfel, se constată că reclamanta a solicitat radierea dreptului de proprietate al Municipiului Timișoara - Domeniu Public asupra terenului în litigiu și restabilirea situației anterioare prin intabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, conform încheierii 8329 din 17 aprilie 1992, mod dobândire prin lege și a dreptului de administrare în favoarea reclamantei, ca poziție de sine stătătoare, în rangul încheierii nr. 8329 din 17 aprilie 1992.

Înscrisul invocat ca temei al rectificării de Carte Funciară l-a constituit Sentința civilă nr. 381/2010 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin Decizia nr. 2381 din 28 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2008 prin care s-a admis excepția de nelegalitate a poziției nr. 3393 din anexa nr. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 1016/2005 (hotărâre în baza căreia s-a intabulat dreptul de proprietate publică al Municipiului asupra terenului în litigiu), excepție ce fusese invocată în Dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Timiș (având ca obiect acțiunea formulată de SC A. SA în contradictoriu cu Municipiul Timișoara prin Primar, prin care s-a solicitat anularea refuzului pârâtului și obligarea acestuia de a semna procesul-verbal de vecinătăți, în procedura H.G. nr. 834/1991), constatându-se că este nelegală trecerea în domeniul public al Municipiului Timișoara a terenului în litigiu, întrucât nu au existat împrejurări care să determine calificarea terenului ca fiind de uz sau interes public.

Instanța de apel a apreciat, contrar soluției pronunțate de instanța de fond, că excepția de nelegalitate presupune doar constatarea nelegalității actului administrativ, înlăturarea lui din cauza care face obiectul dosarului nr. x/2008 și soluționarea acestuia fără a ține seama de actul nelegal. Deoarece admiterea excepției de nelegalitate a unui act administrativ nu are ca efect anularea actului, s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile repunerii în situația anterioară ca urmare a formulării unei acțiuni ce are strict acest obiect și care formează un proces distinct față de cel în care s-a invocat excepția.

Recurenta a criticat acest raționament, susținând că instanța de apel a interpretat eronat consecințele admiterii excepției de nelegalitate întrucât constatarea nelegalității unui act administrativ echivalează cu nevalabilitatea lui, nefiind necesar să se dispună în mod expres anularea pentru a se radia un drept înscris în baza unui act nelegal. Recurenta a arătat, de asemenea, că instanța de apel a ignorat faptul că acțiunea ce formează obiectul dosarului nr. x/2008 constă în demararea procedurii prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, respectivul dosar reprezentând o singură etapă în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului. Susține că a valida teza instanței de apel ar echivala cu lipsirea de eficiență juridică a Sentinței civile nr. 381/2010, irevocabilă prin Decizia Înaltei Curți nr. 2381/2011, deoarece rezultă cu evidență că terenul nu este proprietatea publică a Municipiului Timișoara, dându-se eficiență principiului restabilirii situației anterioare.

În opinie separată, instanța de recurs apreciază că susținerea recurentei reclamante este lipsită de fundament legal. Instanța de apel a reținut în mod corect efectele pe care admiterea unei excepții de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual le produce asupra ordinii juridice și a raporturilor juridice între părți.

Astfel, dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, sediul reglementării acestei instituții juridice, prevăd fără echivoc în alin. (3) [alin. (4) în forma în vigoare la data soluționării excepției], faptul că "instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată". Textul de lege menționat reglementează, așadar, o instituție juridică a cărei finalitate este aceea de a lipsi de efecte, exclusiv în cauza dedusă judecății, actul administrativ individual de care partea adversă se prevalează în litigiul pendinte.

Acest text de lege conține, în mod evident, o normă derogatorie atât de la efectul erga omnes pe care constatarea nevalabilității unui act administrativ în procedura de contencios administrativ de drept comun, care este acțiunea de anularea actului, îl produce în caz de admitere, înlăturând actul din ordinea juridică, dar și în ceea ce privește efectul de relativitate și opozabilitate pe care îl presupune o hotărâre judecătorească, potrivit normelor de procedură civilă.

Prin urmare, hotărârea care admite o excepție de nelegalitate nu poate fi valorificată decât între părțile între care s-a pronunțat, inter partes litigantes și doar în litigiul, privit stricto sensu, în care a fost invocată, adică numai în fața instanței înaintea căreia a fost invocată excepția de nelegalitate și are un singur efect, cel prevăzut de norma specială, și anume acela de înlăturare a actului administrativ din materialul probator al dosarului respectiv. În consecință, doar acea instanță poate face vorbire în considerente despre efectele admiterii excepției, argumentele prin care a fost soluționată excepția având, pentru această instanță, autoritate de lucru judecat.

Nu se poate considera, în aceste condiții, că hotărârea se poate impune cu autoritate de lucru judecat, în funcția sa pozitivă sau negativă, în alte dosare în care, chiar între aceleași părți, se analizează efectele actului administrativ respectiv, în rezolvarea altor conflicte juridice.

În astfel de situații, nimic nu împiedică invocarea, în mod succesiv, a excepției de nelegalitate și în aceste dosare distincte, câtă vreme reprezintă doar un mijloc de apărare, pentru a face actul inoperant și în acele cauze, hotărârea anterioară putând fi utilizată ca precedent judiciar. Însă, nefiind desființat pe calea unei acțiuni directe în anulare, actul administrativ nu va putea fi înlăturat din ordinea juridică și va produce în continuare efecte, cu excepția celor pe care ar fi putut să le producă în situația juridică dedusă, în mod particular, unei anume judecăți, în cadrul căreia a fost admisă excepția de nelegalitate.

Chiar dacă, potrivit art. 28 alin. (1), Legea nr. 554/2004 se completează cu normele C. civ. și ale celui de procedură civilă, în această situație, se instituie un regim derogator de la principiile relativității și opozabilității efectelor hotărârilor judecătorești, motiv pentru care normele dreptului comun devin incompatibile cu prezenta procedură.

În consecință, contrar susținerilor recurentei, Sentința civilă nr. 381/2010 nu poate fi valorificată cu autoritate de lucru judecat în litigiul de Carte funciară, actul administrativ de înscriere în domeniul public al terenului în litigiu nefiind un act invalid care a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al municipiului ce se solicită a fi radiat.

Prin urmare mențiunea din Cartea funciară corespunde situației de drept existente, astfel că pretențiile reclamantei de restabilire a situației anterioare de la nivelul anului 1992 sunt lipsite de temei legal.

În ceea ce privește recursul declarat de SC B. SRL acesta susținut că, prin decizia atacată, curtea de apel a respins cererea reconvențională fără a o judeca pe fond, reținând greșit efectul pozitiv al lucrului judecat prin Sentința civilă nr. 2053/2012 pronunțată de Judecătoria Timișoara, definitivă prin Decizia civilă nr. 883/A/2012 a Tribunalului Timiș și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 444/2013 a Curții de Apel Timișoara, fără însă a observa că aceeași apărare, vizând pretinsul efect pozitiv al lucrului judecat fusese deja respinsă în baza a două hotărâri judecătorești definitive.

A mai arătat că, admițând apărarea formulată de SC A. SA, respectiv pretinsul efect pozitiv al lucrului judecat al Sentinței nr. 381/2010, instanța de apel a încălcat autoritatea pozitivă a lucrului judecat a Deciziei civile nr. 669/A din 11 mai 2016 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/2015.

Recurenta a criticat decizia atacată și prin prisma faptului că instanța de apel a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat al Sentinței civile nr. 8194/1993 pronunțată de Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/1992, fără să analizeze apărările sale.

Se reține că, prin cererea reconvențională, pârâta solicitase să se constatate inexistența dreptului de administrare operativă, respectiv inexistența dreptului de administrare al SC A. SA asupra terenului pe motiv că nu există un act prin care reclamanta să fi dobândit acest drept, sau, în subsidiar, că dreptul în discuție s-a stins fie la 7 august 2001, odată cu transmiterea către SC B. SRL a dreptului de proprietate asupra construcției, fie odată cu trecerea imobilului din proprietatea Statului Român în proprietate publică a Municipiului Timișoara, în anul 2005, fiind incompatibil cu dreptul de proprietate publică al unei unități administrativ teritoriale.

Cererea reconvențională a fost respinsă în apel, reținându-se că, prin hotărâri anterioare, instanțele s-au pronunțat asupra acestei solicitări, iar împrejurările de fapt avute în vedere la momentul pronunțării lor nu s-au modificat până în prezent.

Prima hotărâre menționată de instanța de apel este Decizia nr. 444/2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara prin care s-a reținut lipsa de interes actual și prematuritatea cererilor SC B. SRL, care avea calitatea de intervenientă în acel dosar, soluție ce se impune atâta timp cât situația reținută, de nefinalizare a procedurilor în baza H.G. nr. 834/1991 de către SC A. SA, nu s-a schimbat. S-a apreciat că Decizia civilă nr. 444/2013 respectă, la rândul său, puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 381/2010 a Curții de Apel Timișoara în privința interesului legitim al SC A. SA de a beneficia de prevederile H.G. nr. 834/1991.

S-au mai reținut, în același sens, Sentința civilă nr. 8194/1993 a Judecătoriei Timișoara, Decizia civilă nr. 1762/1993 a Tribunalului Timiș și Decizia civilă nr. 1066/1994 a Curții de Apel Alba Iulia pronunțate într-o cauză având ca părți SC B. SA, SC C. SA (antecesoarea SC A. SA), Notariatul de Stat Județean Timiș și SC B. SRL (în calitate de intervenientă în favoarea pârâtei SC C. SA) prin care s-a respins solicitarea de a se dispune radierea din CF a SC C. SA cu drept de administrare operativă.

Divergența de opinie în soluționarea acestui motiv de recurs vizează modalitatea în care s-a valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al Deciziei nr. 444/R din 20 martie 2013. În opinia separată, instanța de recurs apreciază că nu poate fi reținută o greșită aplicare în cauză a principiului autorității de lucru judecat, câtă vreme instanțele, în litigiile anterior menționate, au respins o astfel de solicitare iar împrejurările factuale și juridice nu s-au modificat. În acest sens se reține că instanța de apel s-a raportat, între alte hotărâri, și la Decizia nr. 444/2013 prin care s-a constatat prematuritatea și lipsa de interes a SC B. SRL în a formula o atare solicitare, în condițiile în care nu a fost finalizată procedura H.G. nr. 834/1991 și a invocat Sentința civilă nr. 381/2010 din perspectiva interesului corelativ al reclamantei de a continua această procedură. Prin urmare, elementul de referință în reținerea autorității de lucru judecat îl reprezintă, în raport cu pârâta SC B. SRL, considerentul Deciziei nr. 444/2013, referitor la prematuritatea și lipsa de interes a unei astfel de cereri, și nu, în mod necesar, Sentința nr. 381/2010, care a fost valorificată în acel dosar pentru a se constata lipsa calității procesuale active a Municipiului Timișoara, neputându-se considera, din această perspectivă, că există o contrarietate a statuărilor deciziei atacate.

Pentru aceste motive, în acord cu soluția majoritară cu privire la celelalte critici de recurs, ce au fost considerate lipsite de temei legal și în limitele motivelor de recurs analizate separat, în opinie minoritară, se apreciază că recursurile se impuneau a fi respinse.

Procesat de GGC - GV