Decizia nr. 1861/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă

Hotărârea pronunțată de instanța de fond: Prin Sentința civilă nr. 1325/PI/20.05.2016 pronunțată în Dosar nr. x/2015, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantei.

Apelul declarat în cauză: Împotriva acestei sentinței a declarat apel reclamanta.

Hotărârea instanței de apel Prin Decizia civilă nr. 345/29.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. x/2015, s-a dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Al doilea ciclu procesual:

Hotărârea primei instanțe: Astfel reînvestit, prin Sentința civilă nr. 1857/PI/21.12.2017 pronunțată în Dosar nr. x/2015 Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantei.

Apelul declarat în cauză. Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea ei în tot, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În drept, a invocat prevederile art. 466 și urm. C. proc. civ. Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea apelului.

Hotărârea instanței de apel: Prin Decizia nr. 210 din data de 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2015 a fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 1857/PI/21.12.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/2015 în contradictoriu cu pârâtul B.. Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Cererea de recurs: Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs reclamanta A. care a arătat că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: "hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material". Soluția instanței de apel reprezintă rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 349 C. proc. civ., art. 1289 alin. (2), art. 1266, art. 1665, art. 1235, art. 1237 - art. 1238 alin. (2) C. civ., art. 1 din Legea nr. 216/2011, art. 3 alin. (3) și art. 5 din O.G. nr. 13/2011, prin efectul interpretării și calificării greșite a actului juridic dedus judecății. Sub un prim aspect recurenta a arătat că pretinsul acord de voință al părților în sensul încheierii unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, reținut de instanța de apel, reprezintă rezultatul încălcării art. 1266 C. civ. prin raportare la art. 1235 și art. 1237 C. civ., precum și la art. 1 și art. 3 din Legea nr. 216/2011. Susține recurenta că probele administrate în cauză, privite atât în individualitatea lor, cât și analizate în mod coroborat, au demonstrat că între părțile litigante a avut loc o simulație și că voința reală a acestora nu a fost aceea de a se obliga la încheierea ulterioară a unei convenții translative de proprietate, ci de a disimula garanția executării obligației împrumutatului (pretins promitent-vânzător) de restituire a sumei împrumutate și de plată a cametei. Prin declarațiile martorilor audiați în cauză și prin înscrisuri se susține că s-a dovedit că declarația de voință exteriorizată sub forma promisiunii de vânzare-cumpărare nu corespunde manifestării de voință reală a părților contractante, acestea urmărind în mod intenționat să deghizeze natura juridică adevărată a antecontractului, respectiv cea de convenție accesorie contractului de împrumut. Pornind de la premisa reținută constant în practica judiciară, și anume că declarația de voință nu are valoare în sine, ci numai în măsura în care reflectă cu fidelitate intenția adevărată a părților, se impunea ca instanța de apel, în operațiunea de stabilire a naturii juridice a actului transpus prin înscrisul sub semnătură privată dedus judecății, să deceleze intenția reală a părților, astfel cum a fost devoalată atât de elementele intrinseci, cât și de cele extrinseci antecontractului. Prin înscrisurile depuse în cauză recurenta pretinde că a răsturnat prezumția referitoare la concordanța dintre realitate și declarațiile părților cuprinse în Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nr. x/20.04.2012, al cărei conținut a fost atestat de Societatea civilă de Avocați C.. Falsitatea conținutului stipulațiilor contractuale referitoare la achitarea întregului "avans" de 92.250 euro concomitent cu încheierea promisiunii bilaterale [conținut atestat de avocat în baza art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995], a fost dovedită în mod categoric în cauză prin depunerea Ordinului de încasare numerar D. SA din data de 09.04.2012, iar această împrejurare creează prin urmare dubii cu privire la veridicitatea celorlalte clauze relative la realitatea intenției părțile de a prefigura într-adevăr o operațiune de vânzare-cumpărare. Astfel, înscrisul respectiv a infirmat pe deplin veridicitatea prevederilor contractuale inserate la Capitolul III, art. 3 și Capitolul IV art. 1, art. 2 și art. 3 din antecontract, privind achitarea unui pretins avans din prețul "vânzării" în sumă de 92.250 euro la data de 20.04.2012, atestând lipsa de conformitate între conținutul stipulațiilor contractuale, acordul real al părților și împrejurările efective în care s-au desfășurat raporturile juridice dintre acestea. Conform art. 1266 C. civ. "(i) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului." Se mai susține că instanța de apel a identificat greșit argumentele invocate în sprijinul naturii simulate a promisiunii și le-a analizat nu prin prisma valențelor lor probatorii în dovedirea primului petit al acțiunii introductive, ci ca ipotetice cauze de nulitate, cu greșita aplicare a art. 1267 C. civ. și fără a observa că interpretarea sistematică a clauzelor reglementate de Capitolul III art. 1, art. 3, art. 3 bis, art. 4 și Capitolul V, duce la concluzia că există discrepanță între voința declarată și voința reală a părților contractante. Împrejurarea că prin Capitolul III art. 3 bis din Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nr. x/20.04.2012 s-a instituit o condiție rezolutorie imposibilă (încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare într-o zi de duminică, zi nelucrătoare), coroborată cu stipularea clauzei de răzgândire exclusiv în favoarea promitentului-vânzător, prin reglementarea dreptului de denunțare unilaterală a antecontractului și a obligației de restituire a "avansului" de 92.250 euro până în 15 iulie 2012, relevau că nu a existat o intenție fermă și irevocabilă de încheiere în viitor a convenției translative de proprietate și constituiau nu fapte ilicite care să se transpună în cauze de nulitate a antecontractului așa cum a reținut instanța de apel, ci elemente apte a proba neconcordanța dintre modalitatea în care a fost exteriorizată, în actul public, voința părților și intenția reală a acestora potrivit convenției lor oculte. Recurenta invocă practica judiciară care a reținut printre elementele extrinseci susceptibile să releve intenția reală a părților, "atitudinea ori comportarea părților anterior și ulterior încheierii contractului, modul de executare al actului, persoana sau personalitatea părților implicate."(CA. Pitești, secția comercială, Decizia civilă nr. 71/2011). Astfel cum reiese din probele administrate în fața instanțelor de fond, intimatul acordă împrumuturi cu titlu profesional, în mod curent, exercitând într-o manieră sistematică această îndeletnicire și a fost cercetat penal, pe teritoriul Italiei, pentru activități infracționale relaționate unor operațiuni speculative de natură imobiliară. Se susține că, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, prin neobservarea incidenței în cauză a Legii nr. 216/2011 care interzice împrumutul cu dobândă în situația în care creditorul este o persoană fizică neautorizată și acordă împrumuturile ca îndeletnicire. În acest sens, în analiza calificării actului juridic dedus judecății, instanța de control judiciar a conferit în mod nelegal caracter derizoriu contractelor de împrumut anterioare intrării în vigoare a Legii 216/2011, întrucât indiferent de natura instrumentului juridic utilizat, acestea atestă indubitabil împrejurarea că pârâtul intimat derula în mod curent operațiuni de creditare a persoanelor fără să fie autorizat în acest sens. De asemenea, instanța de apel a procedat la aplicarea eronată a dispozițiilor art. 349 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la mărturisirea făcută de către intimat la interogatoriul luat în fața instanței de fond. Potrivit considerentelor hotărârii atacate, afirmația acestuia potrivit căreia ar mai fi împrumutat și alte persoane și a mai încheiat acest tip de contracte de vânzare-cumpărare nu ar avea valoarea unei mărturisiri în sensul legii procedurale și nu ar produce efecte în contra sa. Discordant poziției instanței de apel, mărturisirea poate fi divizată potrivit dispozițiilor art. 349 alin. (2) C. proc. civ., în ipoteza în care vizează fapte distincte, care nu au legătură între ele. Astfel, pe de o parte, pârâtul intimat mărturisește în mod direct că acordă în mod curent credite persoanelor fizice - împrejurare ce constituie de altfel faptul probator dovedit în această manieră - iar pe de altă parte afirmă că natura juridică a actului dedus judecății nu ar fi de contract de împrumut, ci de promisiune de vânzare-cumpărare. În atare condiții, mărturisirea vizează maniera sistematică în care pârâtul intimat acționează, respectiv acordarea repetată de împrumuturi unor persoane fizice, care, coroborată cu celelalte împrejurări prezentate, conduce la concluzia că natura juridică a actului secret este aceea de împrumut. Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1665 C. civ. prin raportare la înscrisurile administrate în probațiune, ceea ce a condus la o calificare eronată a actului juridic dedus judecății. Valoarea stipulată drept preț al obligației de înstrăinare a imobilului reprezintă un element al simulației cu caracter ilicit încheiate în speță, fiind în realitate suma rezultată prin adiționarea capitulului împrumutat și a cuantumului cametei percepute de intimat. Prevederile art. 1665 C. civ. stabilesc drept criteriu în aprecierea prețului unei vânzări existența unei proporții între cuantumul prețului inserat în contract și valoarea reală a bunului vândut. Înscrisurile depuse în primă instanță, în etapa rejudecării, odată cu cererea în probațiune formulată pentru termenul din 27.04.2017, au demonstrat disproporția vădită, nejustificată de circumstanțele încheierii antecontractului ori de raporturile dintre părți, între valoarea imobilului compus din teren în suprafață de 1433 mp și casă parter + etaj declarată prin antecontract - 102.250 euro, pe de-o parte, valoarea de piață - 297.688 euro, calculată conform Raportului de evaluare tehnică Timișoara 2012 publicat de Uniunea Națională a Notarilor Publici România, pe de altă parte. Instanța de apel, fundamentându-și concluzia pe mențiunea dintr-un act procedural formulat într-un alt dosar și ignorând complet probele administrate în prezenta cauză, a apreciat în mod greșit că o sumă la nivelul a mai puțin de jumătate din valoarea dovedită a imobilului respectă criteriul proporționalității prețului. Existența acestei disproporții substanțiale a fost invocată, în cadrul motivelor circumscrise primului petit al acțiunii introductive, ca element de natură a contura, prin coroborare cu alte probe, existența simulației ilicite, și trebuia analizată ca atare. Multiple elemente faptice, intrinseci și extrinseci promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, conduc la concluzia caracterului duplicitar al convenției aparente: pe de o parte, părțile derulează raporturi juridice în afara cadrului contractual configurat de clauzele antecontractului, iar pe de altă parte, stipulațiile contractuale obstaculează ele însele executarea actului juridic în forma intenției declarate. Voința reală a părților a fost de a disimula sub forma promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare convenția accesorie împrumutului, respectiv de a deghiza garanția imobiliară aferentă obligației de restituire a împrumutului cămătăresc, simulația fiind așadar una ilicită. Spre deosebire de simulația licită care este sancționată cu inopozabilitatea actului secret față de terți, simulația ilicită este lovită de nulitate, iar lipsirea operațiunii de efecte juridice este justificată cu atât mai mult cu cât finalitatea sa a fost fraudarea legii. Recurenta a mai susținut că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea art. 1289 alin. (2) C. civ. corelat cu art. 1238 alin. (2) C. civ. prin raportare la art. 1235 și art. 1237 C. civ., art. 1 și art. 3 din Legea nr. 216/2011. În contextul în care din ansamblul probatoriu și, în particular, din depozițiile testimoniale rezultă că încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare a fost stabilită de împrumutător drept garanție a restituirii împrumutului, calificarea juridică a actului dedus judecății este de convenție accesorie unui împrumut supusă regulii accesorium sequitur principalem. Scopul urmărit de intimatul B. la perfectarea contractului secret dintre părți, respectiv a împrumutului garantat cu imobilul înscris CF nr. x Timișoara, a constat în obținerea unui avantaj patrimonial interzis de lege, și anume de dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 13/2011, art. 1 și art. 3 din Legea nr. 216/2011. Actul secret a avut deci o cauză ilicită, atât timp cât scopul urmărit de intimatul împrumutător a fost obținerea de profit prin perceperea unei dobânzi, fără a fi o persoană autorizată în acest sens, dobândă care, în virtutea împrejurării că împrumutătorul practică activitatea de împrumut ca sursă constantă de venituri și cu caracter de repetitivitate, se încadrează în noțiunea de "camătă" reglementată de art. 2 din Legea nr. 216/2011. Sancțiunea legală prevăzută de 1.238 alin. (2) C. civ. este nulitatea absolută a contractului încheiat pentru o cauză ilicită dacă este comună ori dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări trebuia să o cunoască. În ceea ce privește contractul accesoriu deghizat prin actul public încheiat între părți, scopul mediat, concret, subiectiv și variabil al angajamentului obiectivat prin promisiune, adică mobilul determinant la încheierea convenției, înfrânge ordinea publică din moment ce prin intermediul său s-a tins la garantarea unei convenții de împrumut cămătăresc încheiate cu eludarea normelor imperative prevăzute de art. 1 și art. 3 din Legea nr. 216/2011. Concluzionează recurenta că, în aplicarea art. 1237 și art. 1238 alin. (2) C. civ., precum și a principiului fraus omnia corrumpit potrivit căruia nu poate fi menținut în ființă niciunul dintre actele juridice care au reprezentat instrumentele de eludare a normelor juridice, se impunea ca instanța de apel să constate nulitatea absolută a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nr. x/20.04.2012, a Actului adițional nr. x/16.07.2012, precum și a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin încheierea din camera de consiliu din data de 24 septembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 210 din data de 5 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2015 și a stabilit termen de judecată la data de 22 octombrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul declarat în cauză prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a exigențelor stabilite în cadrul art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În susținerea cererii de recurs au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor noului C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel. În speța de față, instanțele anterioare au stabilit ca situație de fapt că reclamanta nu a probat că între părți s-ar fi încheiat în realitate un contract de împrumut cu o dobândă superioară celei instituită de prevederile O.G. nr. 13/2011 deghizat într-un act fictiv reprezentat de promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare și că intenția reală a părților a fost de a se încheia o convenție de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu. Deși recurenta susține că soluția instanței de apel reprezintă rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 349 C. proc. civ., art. 1289 alin. (2), art. 1266, art. 1665, art. 1235, art. 1237 - art. 1238 alin. (2) C. civ., art. 1 din Legea nr. 216/2011, art. 3 alin. (3) și art. 5 din O.G. nr. 13/2011, prin efectul interpretării și calificării greșite a actului juridic dedus judecății, în realitate aduce o serie de critici care tind la schimbarea situației de fapt astfel stabilită de către instanțele anterioare și solicită efectuarea controlului judiciar asupra modalității de interpretare a probatoriilor. Astfel, recurenta susține, în contra a ceea ce s-a stabilit ca situație de fapt prin hotărârea atacată, că probele administrate au demonstrat că între părțile litigante a avut loc o simulație, că voința reală a acestora nu a fost aceea de a se obliga la încheierea ulterioară a unei convenții translative de proprietate, ci de a disimula garanția executării obligației împrumutatului (pretins promitent-vânzător) de restituire a sumei împrumutate și de plată a cametei, iar intenția adevărată a părților rezultă chiar din depunerea Ordinului de încasare numerar D. SA din data de 09.04.2012 care contrazice mențiunea privind achitarea întregului "avans" de 92.250 euro concomitent cu încheierea promisiunii bilaterale, la data de 20.04.2012. Cu privire la aceste aspect, interpretând probatoriile administrate, tribunalul a arătat că susținerile privitoare la faptul că în cuprinsul promisiunii părțile nu au făcut referire la contractul de împrumut în baza căruia a fost efectuat viramentul bancar din 09.04.2012 ci mențiunea privind achitarea pretinsului avans din prețul vânzării, vizează modalitatea în care părțile au convenit să își exteriorizeze voința și nu are nimic ilicit, în același sens, al manifestării în mod licit a voinței proprii interpretându-se și faptul că apelanta a încheiat promisiunea de vânzare la un moment la care nimic nu o obliga să procedeze în acest sens dacă nu ar fi dorit, câtă vreme imobilul rămăsese liber de sarcini, iar suma de 36.000 de euro datorată pârâtului nu era garantată ipotecar. În atare condiții, faptul că părțile au înțeles să atribuie sumei de 36000 euro dată cu titlu de împrumut la data de 09.04.2012 caracterul unui avans pentru cumpărarea imobilului, împrumutătorul renunțând la restituirea acesteia, nu poate conduce la ideea caracterului simulat al promisiunii de vânzare-cumpărare. Intenția reală la data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare de a se da acestei sume caracterul de avans cumpărare a rezultat, în opinia instanțelor anterioare, din întregul probatoriu administrat. Astfel, s-a reținut că, într-o primă etapă a fost necesară achitarea împrumutului cesionat către SC E. SRL prin transfer bancar efectuat de către pârât, perfectându-se totodată, potrivit susținerilor ambelor părți un înscris constatator al unui împrumut în cuantumul datoriei reclamantei (36.000 de euro). Ulterior radierii ipotecii din cartea funciară a imobilului, reclamanta a susținut că la cea de-a doua întrevedere - când trebuia să i se dea a doua tranșă din împrumut - i s-a cerut să încheie nu un contract de împrumut ipotecar (cum dorea ea) ci o promisiune de vânzare-cumpărare pe care a semnat-o întrucât nu avea de ales. Această susținere a fost apreciată de instanță ca nefiind veridică câtă vreme, la acel moment, reclamanta avea față de pârât doar o datorie de 36.000 de euro consemnată într-un înscris sub semnătură privată, fără nici o garanție ipotecară; or, este greu de înțeles care era elementul stringent sau care era situația fără ieșire în care se afla reclamanta pentru a accepta pretins împotriva voinței sale să încheie un antecontract de vânzare-cumpărare și nu un împrumut garantat cu ipotecă, cum se pretinde că s-au înțeles de la început. Această concluzie este consecința interpretării probatoriului administrat în cauză și reprezintă modul în care instanțele anterioare au stabilit situația de fapt dedusă judecății și nicidecum modul în care au interpretat dispozițiile legale incidente. O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, depozițiile martorilor sau răspunsurile la interogatoriul luat părților așa cum solicită recurenta. Ca motiv de recurs a fost invocată încălcarea dispozițiilor art. 1266 C. civ. potrivit căruia "(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului." Or, trecând peste faptul că noțiunea de interpretare a contractelor presupune prin ea însăși o operațiune subiectivă ce ține de atributul exclusiv al instanțelor de fond, se poate observa că acestea au adus suficiente argumente pentru a demonstra că în realitate, voința reală a părților a fost aceea de a încheia o promisiune de vânzare-cumpărare și nu un împrumut cu dobândă cămătărească garantat cu o ipotecă, aspect nedovedit de reclamantă. În ceea ce privește susținerile că instanța de apel, cu greșita aplicare a art. 1267 C. civ., nu a observat că interpretarea sistematică a clauzelor reglementate de Cap. III art. 1, art. 3, art. 3 bis, art. 4 și Cap. V din contract, duce la concluzia că există discrepanță între voința declarată și voința reală a părților contractante, Înalta Curte constată că în realitate se invocă aceleași motive de netemeinicie a hotărârii atacate, prin prisma interpretării greșite a probatoriilor și a situației de fapt dedusă judecății, aspecte care nu se încadrează în cazurile strict și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În opinia reclamantei împrejurarea că în Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nr. x/20.04.2012 s-a instituit o condiție rezolutorie imposibilă (încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare într-o zi de duminică, zi nelucrătoare), coroborată cu stipularea clauzei de răzgândire exclusiv în favoarea promitentului-vânzător, prin reglementarea dreptului de denunțare unilaterală a antecontractului și a obligației de restituire a "avansului" de 92.250 euro până în 15 iulie 2012, relevau că nu a existat o intenție fermă și irevocabilă de încheiere în viitor a convenției translative de proprietate și constituiau elemente apte a proba neconcordanța dintre modalitatea în care a fost exteriorizată, în actul public, voința părților și intenția reală a acestora potrivit convenției lor oculte. Or, sub acest aspect, instanța de apel a înlăturat susținerile privitoare la faptul că pârâtul ar fi insistat să se încheie un antecontract de vânzare-cumpărare și nu direct un contract autentic și la faptul că s-a stipulat clauza de răzgândire exclusiv în favoarea promitentului-vânzător (până în 15.07.2012, zi de duminică, aceeași în care urma să fie încheiat contractul de vânzare în formă autentică) arătând că acestea vizează modalitatea în care părțile au convenit să își exteriorizeze voința și nu au nimic ilicit. Faptul că instanța anterioară a adăugat sintagma și nu au nimic ilicit, nu înseamnă că a analizat aceste aspecte doar prin prisma caracterului ilicit al promisiunii de vânzare-cumpărare și nu și al caracterului simulat al acestuia, ci, din cuprinsul hotărârii atacate rezultă că s-a analizat întregul probatoriu administrat în cauză și s-a stabilit că aceste aspecte nu au relevanță în speță și nu pot conduce la concluzia că în realitate voința părților nu corespundea actului public, reclamanta nefăcând dovada existenței unei intenții ascunse la data întocmirii acestuia, aceea de a disimula un împrumut cu dobândă cămătărească. Argumente în sensul că intenția reală a părților a fost aceea de a încheia un act de vânzare-cumpărare și nu un contract de împrumut au fost aduse în mod constant în cuprinsul deciziei atacate, din acestea rezultând ideea că, ulterior încasării prețului convenit în promisiunea de vânzare-cumpărare, reclamanta s-a răzgândit și nu a mai dorit să încheie contractul în formă autentică. Astfel, instanța de apel a constatat că reclamanta apelantă nu a contestat susținerile pârâtului potrivit cărora a solicitat radierea din cartea funciară a imobilului a contractului de închiriere în favoarea SC A. SRL pentru ca această notare să nu se constituie în impediment la încheierea contractului autentic, nu a negat că a solicitat personal la BNPA "F." eliberarea extrasului de carte funciară pentru autentificare pentru încheierea la 03.10.2012 a contractului de vânzare și blocarea cărții funciare a imobilului . (...) În fine, susținând încheierea în realitate a unui contract de împrumut, reclamanta nu doar că la interogatoriul luat în primă instanță a arătat că nu a restituit nici dobândă și nici vreo sumă de bani din împrumutul ce i-ar fi fost acordat, dar inclusiv în apel a arătat că în anul 2012 (anul în care ar fi luat împrumutul) nu mai realiza venituri curente . În aceste condiții nu se poate aprecia că instanța anterioară a dat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 1.267 C. civ., conform cărora clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului. A apreciat recurenta că instanța, prin neobservarea incidenței în cauză a Legii nr. 216/2011 care interzice împrumutul cu dobândă în situația în care creditorul este o persoană fizică neautorizată și acordă împrumuturile ca îndeletnicire, a pronunțat o hotărâre nelegală întrucât nu a ținut cont că intimatul acordă împrumuturi cu titlu profesional, în mod curent, exercitând într-o manieră sistematică această îndeletnicire și a fost cercetat penal, pe teritoriul Italiei, pentru activități infracționale relaționate unor operațiuni speculative de natură imobiliară. Pe de o parte, condiția aplicabilității Legii nr. 216/2011 în modalitatea invocată de recurentă implică încheierea unui contract de împrumut, iar pe de altă parte, cu ocazia operațiunii de interpretare a probatoriilor s-a constatat de instanțele de fond că nu s-a dovedit încheierea între părțile din prezentul dosar a unui contract de împrumut, ci a unei promisiuni de vânzare, astfel încât aceste aspecte nu au relevanță în cauză. De asemenea s-a arătat că dintre dosarele indicate de reclamantă în care pârâtul a fost parte, doar cel cu nr. x/2012 are același obiect cu cel purtat anterior între părți (validare promisiune de vânzare-cumpărare prin hotărâre care să țină loc de contract de vânzare), celelalte vizând încuviințări de executare a unor titluri constituite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 219/2011 constând în împrumuturi cu garanție imobiliară, contestație la executare și cereri de demolare construcții și că articolele din presa italiană vizează săvârșirea de grupul din care ar face parte și pârâtul de fapte de o cu totul altă factură decât cea susținută de apelantă, anume efectuarea de presiuni asupra potențialilor participanți la licitații în scopul achiziționării de bunuri la prețuri mici și, în fine că, din corespondența purtată de prima instanță cu parchetele (filele x) nu a rezultat că pârâtul ar fi cercetat penal. Ca atare, probele administrate care vizau, în optica recurentei, "atitudinea ori comportarea părților anterior și ulterior încheierii contractului, modul de executare al actului, persoana sau personalitatea părților implicate", nu au putut convinge instanța de existența simulației promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată între părți. Înalta Curte reține că nu poate fi constatată incidența Legii nr. 216/2011, care interzice împrumutul cu dobândă mai mare decât cea prevăzută de actele normative în materie câtă vreme, în speță, așa cum s-a reținut, intenția reală a părților este reflectată în actul public și este aceea de vânzare-cumpărare a imobilului litigios și nu de împrumut, astfel încât împrejurarea că pârâtul intimat derula în mod curent operațiuni de creditare a persoanelor fără să fie autorizat în acest sens, chiar dacă ar fi reală, nu are relevanță, raportat la situația concretă a prezentei cauze. Tot sub acest aspect se mai susține că instanța de apel a procedat la aplicarea eronată a dispozițiilor art. 349 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că mărturisirea poate fi divizată în ipoteza în care vizează fapte distincte, care nu au legătură între ele. Astfel, pe de o parte, pârâtul intimat mărturisește că a mai împrumutat și alte persoane și a mai făcut acest tip de vânzare-cumpărare, de două,trei ori ajungându-se și la executare silită în legătură cu aceste operațiuni, iar pe de altă parte afirmă că natura juridică a actului dedus judecății nu ar fi de contract de împrumut, ci de promisiune de vânzare-cumpărare. Or, nu se confirmă faptul că instanțele anterioare nu au privit susținuta mărturisire în totalitatea ei, încălcând prevederile art. 349 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme, s-a arătat în mod expres că această mărturisire nu poate fi divizată împotriva autorului ei, ci, tocmai reținând întreaga declarație, au arătat că nu are relevanță faptul efectuării unor împrumuturi de către pârât altor persoane, câtă vreme în speță el nu a recunoscut și nici reclamanta nu a dovedit existența unui act ascuns, de împrumut. Un alt motiv de recurs vizează interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1665 C. civ. potrivit cărora vânzarea este anulabilă atunci când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit. De asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când prețul este într-atât de disproporționat față de valoarea bunului, încât este evident că părțile nu au dorit să consimtă la o vânzare. Se apreciază că valoarea stipulată drept preț al obligației de înstrăinare a imobilului reprezintă un element al simulației cu caracter ilicit, fiind în realitate suma rezultată prin adiționarea capitalului împrumutat și a cuantumului cametei percepute de intimat și că s-a dovedit disproporția vădită, nejustificată, între valoarea imobilului declarată prin antecontract - 102.250 euro, pe de-o parte, valoarea de piață - 297.688 euro, calculată conform Raportului de evaluare tehnică Timișoara 2012 publicat de Uniunea Națională a Notarilor Publici România, pe de altă parte. Potrivit actelor aflate la dosar și susținerilor ambelor părți, Curtea de Apel Timișoara a pronunțat Decizia civilă nr. 944/R/04.12.2014 în Dosarul nr. x/2012 care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare a imobilului și prin care se dispune și intabularea dreptului de proprietate al acestuia în CF nr. x Timișoara. Pentru a dispune astfel, cu ocazia suplinirii acordului de voință al reclamantei la încheierea actului de vânzare-cumpărare, au fost analizate condițiile de formă pentru intervenirea vânzării, atât în ceea ce privește legalitatea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nr. x/20.04.2012 încheiată între reclamanta promitent-vânzător și pârâtul promitent-cumpărător și a actului adițional nr. x/16.07.2012 încheiate între aceleași părți cât și în ceea ce privește nevicierea condițiilor de fond necesare pentru încheierea vânzării cumpărării imobilului. Constatarea faptului că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a se constata valabilitatea convenției de vânzare-cumpărare și a se dispune suplinirea consimțământului vânzătoarei la încheierea contractului sunt opozabile reclamantei din prezenta cauză, una din condițiile de legalitate a unei convenții fiind aceea a unui preț real, serios. Pe de altă parte, instanțele din prezenta cauză au motivat considerentele pentru care au înlăturat aceste critici, arătând că, pe calea întâmpinării din Dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Timișoara, A. a indicat că valoarea imobilului este de cel puțin 150000 euro, valoare cu mult inferioară celor indicate pe parcursul prezentului litigiu (285.000 euro, 297.588 euro sau 350.000 euro) și, chiar dacă suma indicată este superioară prețului promisiunii, diferența poate fi justificată, ... de faptul că, în 2012 când a intervenit înțelegerea părților, reclamanta nu mai desfășura activitate curentă și avea debite însemnate, aflându-se în stare de nevoie (cum ea însăși a arătat), iar prețul a fost stabilit prin negociere (...). Este posibil ca, dată fiind această situație a reclamantei, pârâtul să obțină un preț inferior valorii imobilului, însă această situație, (...) nu se constituie în dovadă a simulației ci are efecte juridice proprii (neinvocate în cauză). Față de cele arătate anterior, raportat la situația de fapt reținută de instanțele anterioare, urmează a fi înlăturate criticile reclamantei privind încălcarea dispozițiilor art. 1665 C. civ. și susținerile acesteia privind existența unui preț derizoriu care ar fi echivalat cu dovedirea simulației. De asemenea, nu se poate reține că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu încălcarea art. 1289 alin. (2) C. civ. corelat cu art. 1238 alin. (2) C. civ. prin raportare la art. 1235 și art. 1237 C. civ., art. 1 și art. 3 din Legea nr. 216/2011, așa cum susține recurenta. Instanțele anterioare au reținut că reclamanta nu a făcut dovada că încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare a fost stabilită de împrumutător drept garanție a restituirii împrumutului, că scopul urmărit de intimatul B. a fost de perfectare a unui contract secret, respectiv a împrumutului garantat cu imobilul înscris CF nr. x Timișoara și a constat în obținerea unui avantaj patrimonial interzis de lege, și anume de dispozițiile art. 5 din O.G. nr. 13/2011, art. 1 și art. 3 din Legea nr. 216/2011 sau că actul secret a avut o cauză ilicită, așa cum se susține în cadrul prezentului recurs. Nu se poate aprecia că instanțele anterioare nu au luat în considerare probele administrate în speță și nu le-au analizat prin prisma situației de fapt dedusă judecății, în cauză fiind administrată o paletă variată de probatorii cum ar fi înscrisuri, interogatorii și depoziții de martori, dar din interpretarea acestora, așa cum s-a arătat anterior, s-a ajuns la concluzia că nu se confirmă susținerile recurentei reclamante. Față de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost invocate și încadrate de recurentă în dispozițiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., motiv pentru care, instanța, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.